Sensibilitatea maternității: „Cerul din burtă” de Ioana Nicolaie și „Lapte negru” de Elif Shafak

Perioada sarcinii și transformarea femeii în mamă reprezintă o temă ce nu s-a abordat în literatura română până la romanul Ioanei Nicolaie, Cerul din burtă – ediția a II-a, Paralela 45, 2025 – nici până la apariția primei ediții, nici de atunci și până în prezent.

Conținutul în sine nu este străin niciunei femei care a fost vreodată însărcinată. Scriitoarea ține un adevărat jurnal, în care notează toate etapele sarcinii, de la aflarea veștii, la transformările prin care trec propriul corp și corpul fătului.

Sunt trecute inclusiv vizitele la medic – are importanță că se petrec în România:

„De fapt, totu-i pe față, spune una – e pictoriță – trebuie să fii pregătită! Anestezie, moașe, doctori, vezi și tu în ce fel dai și la cine. Injecții, asistente! Dacă întrebi, îți spun chiar ei ce e de făcut…” (p. 109)

Femeia însărcinată nu mai are în plan medical identitate proprie, ci este văzută prin prisma stării sale, uneori a complicațiilor de care suferă (Rh negativ și un fibrom), este un număr de fișă și un șir de analize:

„Gravidele-s străzi de institute speciale. Trăiesc aliniate-ntr-o singură sală. Au spatele drept și îmbrăcăminte ușoară. Și ciorapi pregătiți să sugrume varice. De la o vizită la alta vin cu geamantane mai grele. Sub maieuri duc colibe și rafturi” (p. 27).

„Îmi caut identitatea; e-n sertare, și-n fișe, și-n doctori; trec pe un câmp din reziduuri; îmi pun de jur-împrejur înfățișări de tifon; cel mai greu e când nici nume nu ai” (p. 38).

Temerile mamei, singurătatea pe care o aduce starea sa specială, deși se bucură de sprijinul viitorului tată, nerăbdarea o dată cu apropierea termenului, sensibilitatea exacerbată, care modifică percepția asupra oamenilor și a obiectelor, coșmarurile, toate sunt notate de autoare cu minuțiozitate, chiar și grețurile din prima parte a sarcinii.

Pe lângă propria experiență, Ioana Nicolaie se raportează la amintirile despre sarcinile mamei sale, așa cum, de altfel, se întâmplă cu toate femeile. Prin aceasta, autoarea sugerează implicațiile pe care o sarcină, dorită sau, mai ales, nedorită, le are pentru fete/femei/mame în perioada de dinainte de 1989.

„Lăsa îndărăt infirmiere, cortine. Din surâs și paloare îmi mai țesea cuverturi. Pentru vremea de-acum, pentru teamă. Abia după o vreme am văzut-o pe mama. Era o statuie cu trup suferind. Cu cordoanele jilave de înfrângeri și luptă. Își era prizonieră și paznic. Își era o fetiță, cu o geantă de case subțiri. Și frânghii împletite din rufe” (p. 91).

Și pentru că nesiguranța determinată de modificarea tuturor reperelor după care i se orienta viața o îndeamnă pe mama în devenire să caute sprijin în femeile care au trecut prin ce trece ea, Ioana Nicolaie menționează în cartea sa cazuri de alte mame, din cele ce vede sau din cele despre care află din presă, unele mai fericite, altele, mai puțin: „Aneta”, „Lucreția”, „Ami”, „În ziar”, etc. Toate îi confirmă însă că turnura pe care o ia viața ei o dată cu apariția copilului este marcată de nesiguranță, de dorința de a-l proteja pe cel mic, de teamă și de vina de a nu fi făcut suficient pentru acesta.

„Încrederea-i moale și fără schelet. E slabă, istovită, cu zâmbet pe sfert. E greu să o ai, mai bine ți-o cumperi. Și faci economie la spaimă. Îți iei siguranță pe credit” (p.109).

„Afară e strada și-am început să mă tem de străini. În orice siluetă-i un zâmbet, dar și o pereche de pumni. Îmi apăr burta cu brațele așezate în cruce” (p. 141).

Ineditul romanului provine din percepția asupra realității, influențată atât de talentul liric al scriitoarei, cât și de sensibilitatea viitoarei mame. Proza muzicală, ritmată și rimată, abundând în imagini deosebite, dezvăluie o accentuată senzorialitate a percepției, în sensul în care între mamă și lumea și obiectele privite/simțite bariera psihică se subțiază până la dispariție, lăsând loc unui tactilism și unui olfactivism exacerbate de prezența sarcinii. Din nou, sensibilitatea psihicului și a simțurilor nu reprezintă o noutate în viața femeii gravide, noutatea constă în transpunerea acestora în lirism, în imagini sugestive.

„Bucureștiul e un oraș-acordeon și noi abia ne-atingem de clape. Scârțâie și blocurile-s țurțuri tăcuți. În loc de Inter e un cuier. Și-n piețele centrale, munți de fulare” (p. 128).

Ioana Nicolaie reușește foarte bine să transmită cititorului/cititoarei ideea de permanentă schimbare, de lipsă de repere, de așteptare și de nesiguranță ce caracterizează universul mamei în devenire. Această idee este susținută de ilustrațiile actualei ediții, realizate de Felicia Simion, precum și de design-ul copertei, aparținând Sorinei Popescu, în care siluetele estompate și inflorescențele purtate de vânt sugerează fragilitatea transformării, efemeritatea, o oarecare inconsistență și importanța pe care o capătă percepția senzorialului pentru viitoarea mamă.

O perspectivă diferită asupra maternității este oferită de o altă creație cu aspect autobiografic, anume Lapte negru, al scriitoarei Elif Shafak, scrisă în anul 2007 și tradusă în limba română de Ada Tanasă pentru Polirom în 2012 și 2015.

Este o carte complexă, construită multistratificat, arătând ambiția autoarei de a acoperi o temă ce a preocupat-o mult timp – cum conciliază femeia interesul pentru maternitate, înțelegând aici și construirea unui cămin, cu interesul pentru creativitatea literară, incluzând felul în care așteptările sociale influențează această relație.

La fel ca Ioana Nicolaie, Elif Shafak pornește de la experiența personală, dar rezolvarea scriitoricească este puțin diferită, pentru că acoperă atât palierul autobiografic, eseul, cât și nivelurile diaristic și narativ-ficțional, într-un construct armonios, dar cu unele tușe de prețiozitate.

După cum explică cititorilor în debutul cărții, autoarea alcătuiește o retrospectivă a depresiei post-natale prin care a trecut, actul povestirii în scris aducându-i vindecarea și o nouă cunoaștere de sine, bazată pe împăcarea vocilor contradictorii care îi formează personalitatea.

„Cartea de față n-a fost scrisă numai pentru acele femei care au trecut sau vor trece prin perioade asemănătoare de depresie, ci pentru toți aceia (…) cărora le vine greu uneori să echilibreze multitudinea de roluri și responsabilități din viețile lor” (p. 12).

Conținutul acoperă o perioadă de câțiva ani, de-a lungul cărora scriitoarea descoperă că dorește să aibă copii, merge în SUA, unde studiază și apoi lucrează, scrie romane devenite celebre, printre care Sfântul nebuniilor incipiente și Bastarda Istanbulului, se îndrăgostește și se căsătorește, are o fetiță, este judecată pentru lezarea turcității din cauza unui personaj al romanului din urmă, se îmbolnăvește și apoi își revine.

Intensitatea dorinței de a deveni mamă o sperie pe scriitoare, conștientă de schimbările și, eventual, renunțările ce se vor produce nu numai în viața ei, ci și în identitatea sa de povestitoare și romancieră. În căutare de răspunsuri și exemple, Shafak se îndreaptă spre diferite autoare care au îmbrățișat sau nu condiția de mame și soții, precum George Eliot, Simone de Beauvoir, Sylvia Plath, Sevgi Soysal, etc.

Partea a doua cuprinde un jurnal de sarcină și o cartografie a depresiei, al cărei simbol este „laptele negru”. Îndoielile, întrebările, teama de a-și pierde identitatea cunoscută, firea sceptică și analitică, perfecționismul sunt tot atâtea jaloane pe drumul spre această afecțiune, dar, în același timp, privite dintr-un alt unghi, sunt mijloace pe care autoarea le folosește pentru a se vindeca.

„Nu-mi dau seama ce-a venit mai întâi și ce a urmat. Oare am ieșit din depresie și abia apoi am început să scriu cartea asta? Sau am terminat cartea și astfel am reușit să mă târăsc afară din tunel? (…) Totuși, știu sigur că această carte a fost scrisă cu lapte negru și cerneală albă – un cocktail de povești, sentimente materne, dor de ducă și depresie, distilat vreme de câteva luni la temperatura camerei” (p. 12).

Ineditul acestei creații provine din felul în care autoarea alege să transpună frământările de conștiință în plan artistic: fiecare dintre aspectele personalității sale sunt personificate și ficționalizate sub forma unor Degețici ce fac parte din „haremul interior”, cu care „Marele Eu” are dialoguri revelatoare pentru problemele abordate, dar și spumoase și pline de umor în același timp. Cu nume precum Mica Domnișoară Practică, Doamna Derviș, Domnișoara Cehoviana Ambițioasă, Domnișoara Cinica Doctă, Mama Budincă de Orez și Blue Bell Bovary, relația dintre fațetele personalității scriitoarei pendulează între democrație, dictatură, monarhie și anarhie. Shafak încearcă un timp să ignore chemarea maternității și să se dedice studiului și carierei, apoi, după căsătorie, în perioada sarcinii, devine interesată de casă, de universul casnic, pentru ca, după naștere, să cadă pradă unui djinn, pe care îl numește Poton, „traducerea” în limbajul tradiției turcești a depresiei post-partum.

Fiind în mod esențial povestitoare, soră din alte vremuri cu naratorul anonim din jurul focurilor deșertului, cu Balzac și cu Șeherezada, așa cum singură se definește, Shafak trebuie cu necesitate să-și transmită adevărurile și descoperirile sub forma unor pilde și simboluri, convinsă fiind că în felul acesta vor ajunge la mai mulți oameni: „Copacul-creier” reprezintă alegerea rațiunii în detrimentul sentimentelor, „Doamna Ceapă” este simbolul ascunzătorilor pe care le făurește pentru a nu fi rănită, djinnul care o ia în stăpânire simbolizează contrastul dintre așteptările pe care societatea le are de la femeia modernă de a fi puternică, pregătită pentru multiplele roluri care-i revin și realitatea nevoii de a fi sprijinită de cei dragi pentru a învăța să devină mamă, prin apelul la tradiția celor patruzeci de zile în care lăuza era protejată de forțele răului și nu trebuia să fie lăsată singură după naștere.

Dincolo de modalitățile foarte diferite de redare a ideilor în planul creației, cele două cărți vorbesc în fond despre aceleași lucruri: teritoriul încă neexplorat al maternității, singularitatea unei stări atât de normale, dar atât de diferite de la o femeie la alta, teama și nesiguranța care o însoțesc permanent pe mamă, criza identitară, alegerile pe care societatea i le impune, necesitatea de a fi înțeleasă și ajutată în ceea ce face, în loc de a fi judecată. Sunt cărți ce conturează o feminitate complexă, mergând dincolo de clișee, către un adevăr limpede, al naturii umane totodată simple și profunde.

Cerul din burtă de Ioana Nicolaie