Înainte de a-l citi pe Jacques Attali, ești binedispus, ești optimist, crezi că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Și nu ai cum să nu fii așa, atât timp cât trăiești în epoca cea mai glorioasă a civilizației. Suntem produsul istoric al unei lumi aflate la apogeul dezvoltării sale, cu siguranță cea mai bună dintre lumile posibile. Nu are cum să fie altfel, atât timp cât capitalismul pare a triumfa peste tot în lumea civilizată, aducând cu sine un hedonism social ale cărui efecte ne fac să îl confundăm adesea cu un anumit nivel al fericirii. „Totul merge foarte bine”, ne spune, nu fără oarecare ironie, la începutul cărții despre crizele ce vor urma, economistul, scriitorul și politicianul francez cu origini algeriene Jacques Attali, punând de fapt pe seama elitelor dominante acest optimism cu privire la modul cum arată astăzi lumea în care trăim. Și cine poate contesta acest lucru? Nici măcar Attali, un critic renumit la adresa societății capitaliste, excesiv de consumeristă și risipitoare în esență, nu poate infirma această imagine idilică pe care o are aceasta în mentalitatea majorității oamenilor. Democrația, globalizarea și liberalismul sunt cele trei resorturi ale capitalismului care întrețin iluzia prosperității și care i-a făcut chiar și pe unii intelectuali celebri să declare că, odată cu victoria liberalismului și a economiei de piață, istoria se sfârșește. Aceasta nu este decât o iluzie, una dintre cele mai puternice, care acționează ca un drog asupra minților oamenilor, vrăjiți de multiplele căi de satisfacere a dorințelor pe care le oferă capitalismul. Iluzia nu înseamnă însă faptul că realitatea este contrafactuală. Omul trăiește cu adevărat într-o epocă de prosperitate, își poate satisface în mod real toate trebuințele, își poate întreține visurile, poate cumpăra aproape orice și se poate bucura de cele mai multe libertăți. Nicicând nu a trăit o viață mai bună. Atunci de unde vine iluzia?
Dacă nu am deschide niciodată cărțile lui Attali nu ne-am da seama că ceea ce trăim noi de fapt este doar o „amânare” a catastrofei inevitabile care ne așteaptă. Ca să răspundem la întrebarea de mai sus, iluzia fericirii hedoniste vine de la faptul că toate semnele de bunăstare, cele care ne susțin în acest moment existența nu sunt decât simptome ale unei crize ce stă să izbucnească. Odată ce citești această carte a lui Attali, și altele despre criza ce ne amenință existența[1], nu mai ești atât de sigur că trăiești perioada cea mai bună din istoria umanității. Te uimește chiar convingerea pe care o are fostul consilier al președintelui Mitterrand că o criză este inevitabilă. Se pune doar problema momentului în care va izbucni și a motivului declanșator: „Următoarea criză financiară mai poate fi amânată, câteva luni, câțiva ani, prin continuarea politicilor actuale și creșterea datoriilor” (p. 117), dar atunci când va izbucni, va fi mai violentă decât cea din 2007.
De unde vine această convingere în iminența unei crize? Trebuie spus că Attali este unul dintre cei mai importanți „profeți” ai apocalipsei umanității. Atât în lucrarea de față, cât și în altele, scrise chiar în timpul crizei economice precedente sau în editorialele sale de pe site-ul personal, filosoful francez vede semnele apropierii unei nebuloase distructive care amenință sistemul capitalist, democrațiile occidentale și chiar civilizația umană, în ansamblu. Într-un articol publicat pe blogul său, Attali consideră că tocmai am intrat în decada ce poate însemna colapsul universal al democrațiilor[2], o catastrofă anunțată de expansiunea extremismelor ideologice în chiar inima Occidentului. În plus, democrațiile sunt incapabile să mai susțină angajamentele sociale sau nu se mai poate proteja de pericolele externe. Există totuși o soluție de salvare: pentru a supraviețui, democrația trebuie să țină oamenii împreună, nu doar să se apere și să se protejeze de pericole. Solidaritatea socială printr-o nouă viziune, printr-un nou proiect democratic este singura șansă de salvare a democrațiilor occidentale.
De altfel, această idee de solidaritate, de acțiune în interesul generațiilor următoare este și principiul salvator care apare ca un leit-motiv al lucrării „Cum să ne apărăm de crizele viitoare”. Dacă vom acționa în beneficiul generațiilor următoare atunci criza poate fi amânată, atenție!, însă nu și înlăturată. Filosoful și economistul francez este un pesimist incurabil: nu mai putem da timpul înapoi, deceniile de capitalism în care am acționat iresponsabil asupra naturii și, implicit, a noastră, nu ne poate face să sperăm că am putea cumva să scăpăm. Omul nu a învățat niciodată nimic din greșelile sale, este incorigibil în acest sens. În plus, periodicitatea apariției crizelor și semnele prevestitoare ale crizelor anterioare ne fac să căutăm doar soluții de supraviețuire post-criză. De aceea, cartea lui Attali poate fi citită și ca un ghid de supraviețuire în fața unei crize generale a societății. „Aici nu va fi vorba decât despre crizele ce lovesc națiunile, civilizațiile și omenirea; nu și despre cele ce ne pot afecta viețile personale, în afară de cazul când ele decurg din participarea noastră la viața socială. În cele ce urmează va fi vorba în special despre soluțiile la care fiecare dintre noi trebuie să recurgă pentru a supraviețui unei crize societale, nu uneia personale.” (pp. 10-11).
Spuneam că nu (mai) există soluții anti-criză, nu mai avem ce face, suntem condamnați să privim cum tsunami ne vine din față, fără să mai putem interveni. Dar dacă nu putem scăpa de criză, măcar să ne pregătim să o întâmpinăm cum se cuvine. La finalul micului manual de supraviețuire pe care l-a scris, Attali ne învață cum ar trebui să întâmpinăm momentul apropiat al crizei. Trei principii (Luciditate, Combativitate și Pozitivitate) și șase acțiuni – care par a fi luate din teoriile corporatiste de management al riscurilor[3]– sunt necesare pentru a ne proteja de impactul devastator al crizei. Economistul francez nu ezită chiar să recomande fuga, nu din fața responsabilității, ci chiar pentru a demonstra că ești responsabil, atunci când situația nu mai poate fi controlată: „dacă te afli într-un loc infernal, deosebit de amenințat de anumite aspecte ale unei crize (…) atunci plecarea constituie o formă de apărare legitimă, recomandabilă în cel mai înalt grad. Chiar și cu riscul propriei vieți. Pentru a o salva pe cea a copiilor tăi. Și, bineînțeles, în acest caz, trebuie să găsești locul unde pleci și, odată ajuns acolo, să te comporți ca un musafir respectuos față de cei ce vor să te primească”. (p. 170) Aceasta este rețeta.
Care sunt însă cauzele apariției crizei și mai ales simptomele care ne arată cât de aproape suntem de colaps? Preluând sintagma utilizată de economistul american Hyman Minsky, „paradoxul liniștii”, Jacques Attali explică cum crizele „își găsesc originea într-un climat unde, ca astăzi, un ansamblu de indicatori incită la optimism”. „Totul este bine” nu înseamnă altceva, decât, aplicând dialectica hegeliană, că „totul este rău”. Semnele furtunii se află chiar în miezul civilizației noastre progresiste. Problema este că atunci când individului îi merge cel mai bine, acesta are tendința de a nu se uita în urmă sau de a nega pericolele evidente. Pur și simplu, optimismul fondat pe un hedonism social îl face pe om opac la semnele crizei. Attali pare a-și asuma, în acest punct, rolul de profet, de învățător capabil să realizeze un exercițiu de anamnesis, pentru a-l scoate pe om din starea de uitare. Atunci când vorbește despre crizele anterioare sau despre simptomele apariției apocalipsei financiare, politice și sociale, Jacques Attali adoptă o voce de profet: „Va veni un moment – și cu cât mai repede va fi, fără îndoială, cu atât mai bine – când creditorii se vor speria, când ratele dobânzilor vor crește, când materiile prime și locurile de muncă vor fi tot mai rare, când infrastructurile prost întreținute se vor prăbuși, când doar cetățenii din dictaturile obscure vor mai crede în democrația de piață, când apa potabilă se va găsi din în ce mai rar, iar clima va deveni de nesuportat, când naționalismele se vor ciocni între ele, când divertismentele nu vor mai fi de ajuns, când rețelele sociale vor fi părăsite, când conflictele vor fi iminente. Momentul acesta se apropie.” (p. 91) Credința pe care o profesează – un evident apanaj al stângii politice – anti-elitistă și anti-capitalistă – pare a fi o nouă religie, îndreptată însă nu spre corijarea trecutului, ci spre semnele prevestitoare ale timpului. Apocalipsa este în curs de desfășurare, chiar s-ar putea să trăim „vremurile din urmă”. Deja criza „ne atinge”, trăim semnele ei: trecerea la protecționismul economic în țările dezvoltate, creșterea ratelor dobânzilor bancare, deteriorarea continuă a condițiilor de mediu, catastrofele ecologice recente. Originea acestor semne prevestitoare este fondată pe egoismul ființei umane, pe credința că se poate amâna la nesfârșit criza, eventual fără a te gândi la viitor, la ceea ce va fi după ce noi nu vom mai fi.
„Noua barbarie a lumii” se întemeiază pe egoism absolut, pe lipsa responsabilității pentru generațiile viitoare, pe adormirea conștiinței. Iluzia progresului, întreținută de un capitalism bazat excesiv pe consum de resurse și pe economie de piață, este principala sursă de angoasă în viziunea lui Attali. Critica societății consumeriste, a capitalismului promovat de elitele politice și economice, este necruțătoare și transpare aproape în fiecare pagină: „Dacă încerc să reașez această situație în contextul lecturii mele asupra Istoriei pe termen lung, așa cum o construiesc eu de la o carte la alta, ea s-ar înscrie mai întâi în mișcarea planetară înspre triumful libertății individuale, a fiecăruia pentru sine, a narcisismului, a triumfului banului, a reificării relațiilor umane, a dezvoltării protezelor, însoțind o extindere a teritoriului economiei de piață și o restrângere a celui al democrației.” (p. 53)
Nu este dificil să identifici indicatorii crizei; ei sunt aceiași care au generat și crizele anterioare. Acestea au apărut în istorie în circumstanțe asemănătoare celor de acum și au promovat mutații sociale, economice, civilizaționale importante. Este vorba de aceleași mecanisme care au declanșat revoluția franceză, anul 1907, Marea Recesiune din 1929 și criza mondială din 2007. Condițiile s-au schimbat și tocmai de aceea următoarea criză care va urma va fi mai violentă și va produce transformări radicale în structura societății. Attali vorbește chiar, nici mai mult, nici mai puțin, de posibilitatea ca însăși dispariția speciei umane să fie miza următoarei crize.
Cauzele directe ale acesteia sunt: concentrarea bogățiilor, creșterea șomajului, căderea infrastructurii, materiile prime se răresc, marea devine din ce în ce mai poluată, clima se degradează, migrațiile se accentuează și, mai ales, ca o consecință a tuturor acestor condiții, transformarea democrațiilor în plutocrații. Acești indicatori ar fi doar începutul sfârșitului. În continuare, Attali prezice mai multe scenarii declanșatoare ale crizei; acestea pot acționa simultan sau una dintre ele ar conduce la principiul dominoului. Cele mai probabile scenarii ar fi: prăbușirea dolarului, apariția unui colaps economic într-o țară periferică majoră, un mare atentat terorist sau prăbușirea valorii activelor financiare. Economistul francez nu exclude nici o confruntare militară între două mari puteri (eventual aflate la granița civilizațională dintre falii, așa cum ar anticipa Samuel Huntington) sau, cel mai probabil scenariu, o criză politică majoră în zona euro.[4]
Attali definește crizele în termeni marxiști: „momente paroxistice de acumulare a contradicțiilor” . Tot marxist este și întregul discurs antiliberal pe care-l profesează, ca și analiza pe care o face democrației. Cele 8 crize posibile care ar instaura haosul apocaliptic în sânul civilizației occidentale ar fi: financiară, economică, socială, politică, geopolitică, tehnologică, ecologică și ideologică. Fiecare dintre acestea poate să se declanșeze separat sau poate provoca o reacție în lanț, care ar duce însă la sfârșitul democrației și chiar a civilizației. Rezolvarea uneia dintre crize ar putea duce la agravarea altora. Cert este că „situația globală a lumii este foarte gravă, iar perspectivele, încă și mai grave; în fiecare zi apar noi semne, care confirmă cele mai întunecate pronosticuri.” (p. 121)
Cum am afirmat deja, apocalipsa este inevitabilă. În fața acestui tablou al haosului putem avea două atitudini: „în fața tsunamiurilor ce ne amenință, a catastrofelor ce par de neocolit, a acestor evoluții, barbarii și dereglări al căror control pare imposibil, ce altceva ar fi de făcut decât să ne încredințăm că tot ce s-a spus până acum este fals, că analizele de mai sus sunt multe prea pesimiste, că nu trebuie să ne temem de nimic din toate acestea; că putem continua să trăim pe datorie, împrumutând de la natură și de la generațiile viitoare, să ne distrăm făcându-ne mici plăceri, așteptând ca o soluție să se ivească de altundeva, ca un progres tehnic să rezolve problema… ” (p.149) Sau putem să ne încredem în analizele celebrului economist francez și să ne protejăm pe cât putem, și neapărat în numele viitorului, existența, cu ajutorul, așa cum am văzut, a celor trei principii și șase acțiuni. Până la venirea crizei mai avem câteva luni, poate cel mult câțiva ani. Până atunci, tehnica de eludare a problemelor va funcționa cu oarecare eficiență. Probabil, se vor declanșa „mecanisme de amânare” prin creșterea producției de divertisment, prin creșterea datoriei publice, prin îndatorarea tot mai mare a oamenilor sau a întreprinderilor. Oamenii vor continua să trăiască „pe datorie”, bucurându-se excesiv și, ar spune Attali, iresponsabil, de „plăcerea inacțiunii”.
Profet al dezastrului, Jacques Attali pretinde că ultima sa carte este „un nou mod de a face politică”. Este vorba despre o politică pentru viitor, a solidarității, a creșterii coeziunii în fața pericolelor prăbușirii sistematice a societății. Concepută ca un manual de supraviețuire post-criză, „Cum să ne apărăm de crizele viitoare”este un eseu pe care cu siguranță nu-l poți ignora, chiar dacă ești de partea lui Attali sau nu. În fond, a învăța din crize, a încerca să supraviețuiești unei catastrofe poate deveni, în cele din urmă, o virtute a omului postmodern și o lecție pentru generațiile următoare. Tot ceea ce putem spera este să mai avem ce și cui să transmitem moștenirea noastră. Dacă vom supraviețui…
Cum să ne apărăm de crizele următoare de Jacques Attali
Editura: Polirom
Colecția: Plural
Traducerea: Magda Jeanrenaud
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 200
ISBN: 978-973-46-7914-0
Cartea poate fi cumpărată de aici.
[1] În lucrări, cum ar fi Tousruinés dans dix ans, Fayard, 2010; Sept leçons de vie. Survivreauxcrises, Le Livre de Poche, 2010; și, mai ales, Survivreauxcrises, Fayard, 2009 și La crise et après?, Fayard, 2008. Și pe pagina de internet pe care o ține, fostul (și primul) președinte al Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare publică articole despre fragilitatea democrațiilor, iminența apropierii crizei economice, despre situația politică a Franței ori a Europei; a se vedea siteul www.attali.com)
[2]v. Fragile Democracies, postare din 10 ianuarie 2020
[3]Cele 6 acțiuni sunt: analiza riscurilor, acțiunea pozitivă: protejarea drepturilor generațiilor următoare, găsirea unor aliați, răsturnarea situației, dansul de lângă ușă, plecarea
[4]Fie prin ieșirea Italiei din zona euro, din cauza incapacității de a-și plăti datoriile externe; fie prin câștigarea alegerilor în Franța sau în Germania de către un partid extremist, fie printr-o criză majoră a refugiaților cu care s-ar confrunta, de exemplu, Germania.
