Pelerinul american – „Leopardul de zăpadă” de Pieter Matthiessen

Înaintând cu lectura, într-un final, înţelegi că, gândit sau nu, deoarece, conform unui proverb zen, „nici un fulg de zăpadă nu cade în locul nepotrivit” (p.368), cartea quasi-necunoscutului, pentru români, Peter Matthiessen, reuşeşte să fie asemenea labirintului muntos unde are loc expediţia!

Un labirint numit Himalaya!

Labirintul acesta încăpând în mantra (aproape obsedantă în carte) OM MANI PADME HUM, pronunţată în Tibet Oum-Ma-ni-Pei-mi-Hung, ce se poate traduce „Om! Nestemata din Inima Lotusului! Oum!”, explicaţiile de la pagina 140 fiind mai mult decât exemplare, cele de la pagina 387 fiind complementare:

„… această călătorie la Dolpo, pas cu pas şi zi după zi, este Nestemata din Inima Lotusului, Tao, Calea, Cărarea, dar nu mai mult decât micile întâmplări cotidiene de acasă. Învăţătura dăruită nouă de lama Tupjuk (Nota cronicarului: un personaj memorabil!) în timp de leopardul de zăpadă ne pândea de după stânci şi Muntele de Cristal plutea pe albastrul cerului nu a fost, aşa cum am crezut în ziua aceea, înţelepciunea iluminată a unui singur om, ci o afirmaţie splendidă despre divinul existent în toată omenirea.”

Autorul, Peter Matthiessen (1927-2014), are trei National Book Award. Două pentru „Leopardul…”, la categoria „Gândire contemporană”, dar şi la Non-Fiction, după un an. 1979, respectiv 1980. Al treilea premiu este pentru ficţiune, c-un roman, „Shadow Country”, după aproape 30 de ani, în 2008.

În „Leopardul…” este vorba, aşadar, de o expediţie în Himalaya, făcută de Matthiessen şi de un prieten al său, pentru a cerceta ritualurile de împerechere ale oii albastre, stabilind totodată dacă sunt oi sau capre. 🙂 Altă ţintă, dacă ar fi fost posibilă, ar fi fost menţionata felină… Altfel spus, există şi dorinţa de a vedea şi un leopard al zăpezii, dar se va dovedi că Peter nu va fi… pregătit spiritual pentru asta. Pentru el, leopardul va fi/ vă rămâne ca o divinitate locală… sau mondială, despre care se ştie că există, dar nu este de văzut! Sic!

Partenerul său de expediţie, George Schaller, va fi mai norocos… La întoarcerea sa separată, survenită mai târziu, se va intersecta cu mult râvnita panteră.

Aşadar, aproape un anotimp întreg prin Nepal, mai exact de la sfârşit de septembrie 1973 până la început de decembrie acelaşi an, călătorind pe jos, prin nord vestul Nepalului, în Nepalul aşa-zis tibetan, dacă vreţi, în compania a tot felul de cărăuşi, locali, evident, şerpaşi, budişti sau hinduşi, câteva portrete ale acestora fiind memorabile, printre acestea distingându-se cel al lui Tukten… Un anotimp care este între toamnă şi iarnă, cu ninsori destul de consistente. Călătorie şi de… doliu, a doua sa soţie a lui Peter murind cam în urmă cu un an. Soţia sa decedată, Deborah Love ( a avut trei soţii, de prima a divorţat, a treia a fost alături de el până la decesul lui), care scrie într-una dintre cărţile sale, dacă nu a fost chiar unica, „Annaghkeen”:

„Floarea îşi împlineşte imanenţa cu inteligenţa implicită în procesul de dezvăluire.

Există o disciplină.

Floarea se dezvoltă fără greşeală.

Un om trebuie să se dezvolte până când înţelege inteligenţa florii.

Să acţionezi ca şi cum nu ai şti nimic, nici măcar vârsta ta, nici sexul, nici felul cum arăţi. Să acţionezi ca şi cum ai fi făcut dintr-o ţesătură foarte fină… un abur uşor, ce trece prin orice, prin care trece orice şi el îşi păstrează forma. Un abur ce-şi pierde forma şi totuşi există. Un abur care în cele din urmă dispare, cu particulele împrăştiate la soare.”

O carte care te face să înţelegi şi mai bine, prin trăire a… locurilor prea înalte, de ce se convertesc unii occidentali la budismul zen. În paralel, am putea spune că ar fi o interesantă comparaţie între „Pelerinul rus”, clasic, şi „pelerinul american zen”, încă de actualitate…

Călătoria lui Peter se vrea, până la un punct, conformă cu ceea ce am citat din D. Love. Se înaintează prin noroi, frig, ploaie, ninsoare, zăpadă, în sus şi în jos, în zig zag, înfruntând toanele cărăuşilor, oricum plătiţi foarte prost, dar piaţa nu putea fi stricată, se trăieşte fiinţa munţilor, cerurilor, sub deviza „Fii luminos, nu greu!”

Un vis redat la pagina 233 poate… lumina chestiunea:

„Visez cum urc cu voioşie pe munte. Ceva se rupe şi cade şi totul este lumină. Nu s-a schimbat nimic, dar totul e uluitor, luminiscent, liber. În sfârşit eliberat, mă ridic la cer… Visul acesta se repetă des. Uneori alerg, apoi mă ridic în aer ca un zmeu, mult deasupra pământului, şi întotdeauna plutesc transcendent o vreme înainte de a mă trezi. Hotărăsc să mă trezesc, de teamă să nu mă prăbuşesc, totuşi astfel de vise îmi spun că sunt parte din lucrurile obişnuite, numai să nu mă cramponez şi să merg mai departe. «Nu fi greu», zice Soen roshi. «Fii luminos, luminos, luminos – plin de lumină!»

În visele mele recente am văzut de două ori o lumină atât de strălucitoare, atât de intensă, încât m-a trezit, dar lumina nu şi-a prelungit existenţa în starea de veghe. Ce a fost mai real, trezirea sau visul?”

Literatura din „Leopardul…” poate revendica aceeaşi dilemă: este vis sau trezire? Poate cele mai frumoase pagini sunt dedicate Munţilor, Fiinţei Munţilor. Ei, precum cunoscuta Divinitate, „sunt” şi punctum!

Munţii despre care un alpinist citat (p.151) spunea că „ne fuseseră un spaţiu de mişcare firesc, unde, jucându-ne la graniţele vieţii şi morţii, descoperiserăm libertatea după care bâjbâiam orbeşte şi care ne era la fel de necesară ca respiraţia». Însă acelaşi alpinist, după ce era cât pe ce să-şi piardă viaţa, a scris despre libertate diferit:

„Am văzut că e mai bine să fii onest decât să fii puternic… Am fost salvat şi îmi cucerisem libertatea. Această libertate, pe care n-o voi mai pierde niciodată… mi-a oferit rara bucurie de a iubi ceea ce obişnuiam să dispreţuiesc…”

Mai dau un exemplu:

„Rămas singur, sunt copleşit de vidul acesta nordic – nici vânt, nici nori, nici potecă, nici păsări, doar semilune de cristal printre creste, monumente vibrante ale rocii care, eliberată din ghearele gheţii şi zăpezii, îşi avântă spre albastru fiinţa implacabilă. Umbrele aruncate de stâncă pe zăpadă sunt ascuţite în lumina proaspătă. În tensiunea dintre lumină şi întuneric stă puterea universului. Această nemişcare la care revin toate este realitatea, iar aici sufletul şi sănătatea mintală nu au mai multă însemnătate decât o rafală de zăpadă. Această efemeritate şi insignifianţă sunt, concomitent, exaltante şi terifiante, la fel ca descoperirea subită, prin meditaţie, a transparenţei propriei fiinţe. Mai mult decât marea ori cerul, munţii înzăpeziţi slujesc drept oglindă a adevăratei fiinţe a individului, una absolut nemişcată, absolut limpede, un vid, o Pustietate fără viaţă sau sunete, care include în Sine întreaga viaţă şi toate sunetele. Totuşi, atât timp cât rămân un EU conştient de vid şi distanţat de el, pe oglindă stăruie un praf fin de zăpadă.” (p.230)

Poate în ansamblu sunt puţine pagini de un asemenea rafinament intelectual, predomină aici reportajul, de cele mai multe ori sec, cu aspect de notiţe de călătorie. De altfel, se recunoaşte existenţa unui jurnal.

Cât despre oi şi capre, sunt scene haioase, savuroase pentru orice etolog, biolog ori iubitor de animale şi natură, atacul unor lupi fiind şi el antologic. Dar acestea se pierd în ansamblul mistic al întregii lucrări, care are ca moto-uri, pentru fiecare dintre cele patru părţi, texte din Lama Govinda, Ovidiu, Hermann Hesse, Hekiganroku, rabinul Nachman din Breslov, Basho, „Songs of Kabir” în traducerea lui Tagore, Dogen Zenji, moto-ul întregii cărţi fiind din Rilke.

Rilke: „Acesta este în fond singurul curaj care ni se pretinde: să fim curajoşi faţă de cel mai ciudat, faţă de cel mai straniu şi faţă de neelucidatul dat. Fiindcă oamenii au fost laşi în sensul acesta, au păgubit viaţa infinit – trăirile care sunt numite în mod curent fenomene, întreaga aşa zisa lume a nălucilor, moartea, toate lucrurile atât de înrudite nouă au fost împinse din viaţă prin apărarea zilnică, încât simţurile, cu care le-am putea cuprinde, au degenerat. De Dumnezeu să nu mai vorbim.”

Despre păgubirea vieţii se face apropo în interior şi la începuturile defrişărilor din Nepal, un avertisment încă din 1973 asupra încălzirii globale de acum!

Deşi cu greu am putea spune că de la început s-a gândit ca ajutorul său dat biologului George Schaller să fie şi pelerinaj, construcţia cărţii arată de la început că expediţia a fost percepută sau re-percepută prin Scriere ca pelerinaj, primul moto la prima parte fiind din Lama Govinda fiind elocvent:

„Întocmai cum un nor alb de vară pluteşte nestânjenit pe cerul albastru de la un orizont la altul, în armonie cu cerul şi pământul, supunându-se răsuflării atmosferei, tot astfel şi pelerinul se lasă în puterea răsuflării vieţii superioare, care… îl duce dincolo de cele mai îndepărtate orizonturi, către un ţel ce este deja prezent în interiorul său, deşi încă ascuns vederii sale.” (p.19)

Desigur, există câteva diferenţe majore între „Pelerinul rus” la care bat apropo şi „pelerinul american” al sfârşitului de secol XX, a cărui sete de absolut se poate vedea „altfel” şi în cărţi sau filme, precum „Into the Wild”, carte şi ecranizată, „Wild”, cu o parte din viaţa lui Cheryl Strayed (acestea cu peripeţii reale din anii 90), în filmele lui T. Malick, putând să ne ducem până la „Şapte ani în Tibet” deşi acolo este un austriac, în al doilea război mondial, dar văzut prin prismă cinematografică, tot la americănisme ajungem!

Numai că atunci când este vorba de har, de spirit, şi americănismele pot fi seducătoare! De la Declaraţia de Independenţă, prin Poe şi Walt Whitman, tot aşa, către zilele noastre trumpiste!

Lăsând la o parte unele speculaţii, bună parte din tensiunea mistică a pelerinului american de an 1973 d.Hr. este dată de ultimul paragraf al părţii a treia, parte care descrie toată şederea în preajma animalelor cercetate, întâlnirile cu acel lama Tupjuk, răspuns la un koan (anecdotă, zicere, proverb zen, provocator de obicei, în mai multe sensuri) şi el obsedant:

„În imboldul care face pe cineva să o pornească pe cale există un soi de dor de casă şi, într-un fel, în această călătorie eu am pornit spre casă. Mersul acasă (Nota a.g.s.: nu numai „acasă-acasă”, unde, de altfel, îl aşteptau patru copii orfani) este ţelul pregătirii mele, al meditaţiei mele pe munte, al recitării mantrelor în zori, al koan-ului meu: Toate crestele sunt acoperite cu zăpadă – de ce aceasta este golaşă? Pentru a soluţiona această întrebare ilogică, ar trebui să mă fac fărâme, să renunţ la toate preconcepţiile, la toate cârjele. Doar că nu sunt pregătit să mă desprind, aşa că nu îmi voi soluţiona koan-ul şi nici nu voi vedea leopardul de zăpadă, adică nu îl voi percepe. Nu îl voi vedea fiindcă nu sunt pregătit.

Meditez pentru ultima oară pe acest munte, care este golaş, deşi toţi ceilalţi din jur sunt albiţi de zăpadă. Asemenea crestei golaşe din koan, cea de aici nu este diferită de mine însumi. Cunosc acest munte pentru că eu sunt acest munte, îl pot simţi cum respiră chiar în clipa aceasta, în timp ce vârfurile firelor de iarbă de pe el rătăcesc pe fundalul zăpezii. Dacă leopardul de zăpadă ar sări de pe stânca de deasupra şi s-ar materializa în faţa mea – S-A-A-O! – , atunci, în clipa aceea de spaimă pură, ieşit din minţi, s-ar putea să-l percep cu adevărat şi să mă eliberez.” (p.334)

„Sao”, adică leopard de zăpadă în nepaleză sau ce limbă o fi vorbit lama Tupjuk, care l-a văzut de câteva ori, prins în destinul său, purtător al legendei conform căreia în regiunea Dolpo, în urmă cu o mie de ani, „un mare yoghin pe nume Drutob Senge Yeshe a sosit aici călare pe un leopard de zăpadă zburător pentru a converti la budism un neam sălbatic, condus de un fioros zeu al munţilor. Ajutat de nişte fiinţe-şerpi, zeul munţilor s-a împotrivit acestei convertiri, însă leopardul de zăpadă s-a multiplicat pe sine de o sută opt ori şi zeul munţilor a fost înfrânt. Drutob Senge Yeshe l-a făcut pe zeul munţilor un Apărător al Dharmei şia transformat un pisc absolut obişnuit în acest munte de cristal, care este sacru pe tot cuprinsul ţinutului Dolp şi în afara lui.” (p.306)

Bref, o carte cu şi despre Sacru, cu totul altfel decât, poate, sunteţi obişnuiţi. Un fel de alt capitol despre unitatea transcendentă a religiilor! Faptul că Mircea Eliade este şi el citat de câteva ori ne apropie şi mai mult de încercarea de eliberare a lui Peter Matthiessen, un scriitor de descoperit, nu numai pentru că a fost şi agent C.I.A.

Leopardul de zăpadă de Pieter Matthiessen