Există biblioteci celebre, instituții publice sau aparținând unor scriitori unanim apreciați de cititori, cu rafturi îndesate cu cărți așezate de-a valma sau după criterii riguroase. Biblioteci cu rafturi standard, din care se văd doar cotoarele cărților, dar și rafturi pline cu tot felul de amintiri – rame foto, suporturi de creioane, miniaturi de porțelan sau metal, ceasuri care-și torc secundele impasibil etc. Cu timpul, bibliotecile au început să prindă culoare și să-și schimbe forma rafturilor în funcție de spațiu: colțuri de camere mici care își cer dreptul la identitate și apartenență – în colțul acesta am respirat Zenobia sau aici am citit Castelul lui Kafka.
Ne-am gândit la bibliotecă ca la spațiul acela cald, primitor și plin de culoare din care să nu vrei să mai ieși prea curând. Dar ca toate acestea să devină posibile e nevoie și de cărți foarte bune, pe care să le citești cu sufletul la gură. Pentru început, ne-am gândit la două cărți total diferite (ca stil și conținut) și la două biblioteci atipice. Din când în când o să revenim cu recomandări, pentru că, nu-i așa, trăim într-o lume aflată în continuă mișcare și transformare, iar biblioteca își cere și ea dreptul la … schimbare.
Cexina Catapuxina de Matei Florian
„Eu iau Cexina Catapuxina ca pe un manual de supraviețuire afectivă. Este sau nu este?
Este. Dar aici trebuie să fac o paranteză. Ai să observi că îmi plac mult parantezele astea pe care le deschid, nu știu dacă pot să le și închid. Discuția este asta: mi se pare fascinant, dincolo de ceea ce scrii, cum o carte vorbește unui om într-un fel, iar altui om în cu totul alt fel. Cartea îi aparține lui, cititorului, iar cititorul o poate interpreta după chipul și asemănarea lui. Și interpretările astea îmi fac plăcere, pentru că în felul ăsta pot să cunosc și omul din fața mea în funcție de interpretarea pe care el o dă; ele nu sunt adevărate sau false. Știu, prin felul cum îmi construiesc eu cărțile las loc ambiguității și subiectivismului. Nu-mi plac lucrurile concrete, fățișe, explicate, nu-mi place ca felul în care văd eu povestea să fie singura cheie posibilă. Nu, îmi plac interpretările și atunci când construiesc cartea, încerc să o fac deschisă. Când spui că e un manual de supraviețuire, ei, da, este și un manual de supraviețuire. Am vrut prin cartea asta să confrunt un personaj și cu situațiile astea limită ale iubirii, ale vieții, să spun și cum reușești, sau nu, să le duci la capăt.
Dincolo de ineditul titlului se ascunde o lume de interioare umane. Cum este să construiești aceste interioare în care totul vine pe calea simțurilor (a auzului, pipăitului și mirosului)? Cât de greu a fost?
(Paranteza mea: la ora actuală nu se mai studiază zoologie, și cred că tinerii vor simți nevoia să pună mâna pe un dicționar să vadă ce e cu denumirile acestea, mai ales că există o rugăciune splendidă construită în latină.)
Sunt de fapt lucrurile la care vibrezi tu, ca scriitor, ca om. Întotdeauna am simțit cărțile-surori. Cărțile care mi s-au întipărit profund, care au intrat nu în creier, ci în inimă, au fost acelea care au coborât în interiorul oamenilor. Sunt cărți uriașe, pe care le prețuiesc, le admir, le iubesc, dar care sunt construite, și în general așa sunt construite cărțile, pe orizontală, pe lumea asta care ne înconjoară, pe detaliile ei de suprafață, concrete. Sigur că orice carte mare are și interiorul ei, sigur că un scriitor e obligat, ca să spună o poveste adevărată, să coboare și în interiorul personajelor lui, nu doar să le prezinte în exterior. Dar mi se pare, cel puțin în literatura asta care se scrie acum, că, în marea ei parte, lucrurile se scriu la suprafață.” (Matei Florian în dialog cu Nona Rapotan – 22 noiembrie 2016, Bookhub.ro)
Ei bine, Cexina Catapuxina ar sta foarte bine pe raftul unei biblioteci cum sunt cele de aici.
Palatul viselor de Ismail Kadare
„Freud spunea că incursiunea în inconștientul personal este ca o coborâre în infern. Adunate laolaltă toate visele ale unor națiuni vorbesc deja despre inconștientul colectiv, junghian, și despre Marele Vis – visul diagnostic al unei evoluții psihice ulterioare (Analiza viselor. Jung). Lui Kadare îi reușește foarte bine să integreze această parte de psihanaliză într-un roman al totalitarismului și al absurdității atemporale. Trimiterile către psihanaliza colectivă mi se par izbitoare pentru o lucrare care, altfel ar fi considerată doar politică.
În linii mari subiectul cărții expune traseul tânărului Mark-Alem, descendent dintr-o veche și puternică familie albană, ca funcţionar în cea mai temută și tenebroasă instituție de stat, Tabir Saray, unde în fiecare zi erau aduse cu depeșe mii de vise ale cetățenilor din tot Imperiul Otoman. Aceste vise erau triate, analizate, decodate pentru a alege Marele vis. Marele vis putea fi extrem de diferit. Asemenea unui Oracol, el prevestea comploturi, războaie și alte acțiuni importante pentru Suveran. Marele vis, ca indice a unei conștiințe încărcate.” (Diana Mereșevski pentru Bookhub.ro, 5 noiembrie 2019).
Ce-ar fi să luați Palatul viselor de Ismail Kadare de pe raftul unei biblioteci cum sunt cele de aici?
