Să nu râzi :(( …. dar am râs…

… poate pentru că am înțeles de mult timp că, dacă nu aș râde, chiar și în cele mai oribile situații, m-ar copleși răul și nu aș reuși să merg mai departe. Ineditul roman al Ralucăi Feher n-ar trebui să fie acompaniat de râs, dat fiind faptul că în centrul său se află o dramă – a cui, rămâne să descoperiți: a fiicei, a mamei, a întregii familii, a vieții, în general. În pofida dificultății și complexității subiectului, paginile cărții se întorc ușor, pe măsură ce pătrunzi în universul Dianei, jonglând cu familiaritatea, cu revolta, cu empatia și, când nu te aștepți, cu hohotele de râs. Am asemănat râsul pe care nu mi l-am putut stăpâni citind această carte cu acela pe care ți-l înghiți la un priveghi când încep să bocească babele din sat. Da, povestea este o dramă care te izbește în plex încă de la început, derulându-și apoi firele care au dus la deznodământul tragic, deznodământ devoalat încă de la prima pagină. Cumva atipică, deși nu singulară, narațiunea nu merge către punctul culminant ci pornește de la el și caută cumva să-l explice, să expună fapte, evenimente, trăiri, care, asemenea unor picături de otravă, s-au depus în sufletul Dianei, ucigând-o lent. Tot așa cum mama ei comite „cea mai lungă crimă din lume”, căreia, conștient sau nu, Diana îi este martor. Prea târziu reușește să deslușească firele răului insinuat în viața ei și a familiei sale, prea târziu pentru a putea face ceva, pentru a opri tăvălugul nimicurilor otrăvitoare.

Am citit cea mai mare parte a acestei cărți pe plajă, după ce soarele ieșea din mare, într-o suprapunere a două atmosfere extrem de diferite și mi s-a părut cartea potrivită în momentul potrivit. Amalgamul trăirilor mele combinat cu cel al trăirilor personajelor într-o armonie ciudată. Scriitura are fluiditate, are zvâc și savoare, nu se împotmolește în prețiozități, ci tranșează fără milă conflictele interioare și exterioare pe care le pune pe tapet. Este interesantă construcția narativă, care apelează la o ramă ce încadrează povestea principală – cea a Dianei, care devine din personaj obișnuit un personaj-narator. Să nu râzi :(( explorează relația mamă-fiică, în cazul de față, o relație aflată sub zodia eșecului, măcinată de boală, de neputință, de un șir interminabil de greșeli. Nu este vorba de obișnuitul conflict între generații, sau nu doar de el, ci mai degrabă despre visuri neîmplinite, despre frustrări, despre deziluzii și resentimente.

„Să fie cineva prin noi, căci și noi suntem vii datorită ei, e simbioză, ea, mama, nu se termină niciodată, pielea ei nu este o limtă a corpului, este doar un sertar în care încape o parte din ea, partea aia care nu a avut noroc. Dar mai are două sertare în care ține alte două vieți. Ale ei, căci ea le-a dat. Așa că am face bine să trăim cum vrea ea.” (pag.91)

Deschizând ochii într-un mediu marcat de conflicte și reproșuri, crescând și devenind în mijlocul său, nu poți rămâne întreg. Cel puțin nu sufletește. Copiii nu ar trebui să poarte povara neîmplinirilor părinților. Suferințele sufletești sunt molipsitoare, ele se răsfrâng asupra celor apropiați și îi îmbolnăvesc pe nesimțite. Iar conștientizarea intervine cel mai adesea după contaminare, după acel prag până la care se putea schimba mersul lucrurilor. Iată, așadar, care ar fi esența acestui roman, însă modul în care aceasta este transpusă în paginile cărții anihilează ceva din apăsarea pe care o astfel de temă o presupune. Citind, aproape că uitam de sinuciderea Dianei, de finalitatea dureroasă a poveștii care se derula pe măsură ce întorceam paginile. M-a amuzat Mily, numele pe care Diana îl folosește pentru mama ei în paginile lăsate ca un fel de moștenire prietenei sale. Mily este un personaj savuros și nociv în același timp, seamănă suferință în jur cu nonșalanța fetei oneste de la țară care afirmă că este ori de câte ori are ocazia. Limbajul său este colorat și vine la pachet cu acea ignoranță și neadaptare niciodată recunoscute, cu aspirațiile înecate în eșecuri frumos ambalate în hainele aparențelor, aspirații sacrificate pe altarul căsniciei și al maternității.

„De ce nu divorțați?
Cred că este cea mai inutilă întrebare din lume. Nimeni nu răspunde la întrebarea asta, pentru că nimeni nu are nevoie de o întrebare atât de idioată. Crezi că ei nu s-au gândit la divorț? Bineînțeles că s-au gândit la divorț, dar nu era o soluție și d-aia nu au divorțat. Deci, ce rost are să întrebi așa ceva?”

„ – Corect. 90% din populația pământului se uită la porno.
– Nu și mă-ta, mă-ta e sfântă. Ți-am zis cum stă cu porcăria aia de cărticică de rugăciuni, mai citește una, mai drăcuie un pic, fir-ai a dracului cu tac-tu. Și eu o rog frumos să-l lase pe tata în pace, că e mort….
– Auzi, dar cum era ea când ai cunoscut-o? Îți plăcea de ea?
– Era simpatică. Râdea mult. Nu știa nimic, am învățat-o eu și mama tot, dar să știi că maică-ta nu e idioată.
– Nu. E nebună. Dar ce i-a declanșat nebunia?
– Eu cred că mereu a fost nebună. Știi că și-a modificat data nașterii în buletin? Și-a șters cu lama și a scris deasupra că e născută în 1947.” (pag. 100)

Și sunt multe astfel de fragmente în care dramatismul este bine deghizat în nuanțele umorului și ale ironiei, nuanțe care fac lectura nu doar suportabilă, ci de-a dreptul plăcută. Îmi plac astfel de cărți care, deși se citesc cu ușurință, nu sunt deloc facile, având multiple chei de lectură și teme complexe, care te urmăresc și după ce ai închis cartea.

Să nu râzi :(( de Raluca Feher