Să scrii despre oroare fără să fii trivial

Am primit propunerea să vorbesc la lansarea cărții după Gaudeamus 2017. Eram deja obosită, cu nervii praf după niscavai treburi legate de alte chestiuni decât bookhub.ro. Am acceptat aproape involuntar, poate și pentru că simțeam nevoia să completez ultimele lecturi: două cărți ale unor scriitori români (Cristian Fulaș, respectiv Augustin Cupșa) despre care am și scris și o carte despre care am ales să nu povestesc nimic (pentru că e prea subiectivă lectura), cea a lui Viktor E. Frank – „Omul în căutarea sensului vieții”. Și nu știu cum se aranjează toate, dar „Ruta subterană” a lui Colson Whitehead chiar vine să dea sens tuturor celor citite în ultima lună.

Nu sunt fan premii literare, nu-mi aleg lecturile în funcție de cât de premiat este autorul, așadar prea puțin m-a interesat că Whitehead a luat Pulitzer 2016 pentru această carte. Dar m-a interesat subiectul. Pentru că nu am mai citit de multă vreme o carte despre sclavia negrilor din America. Și despre cum au ajuns ei să intre în istoria acestui stat fără să aibă altă vină decât cea a culorii diferite a pielii. Și e atât de bine scrisă cartea, încât nu o lași din mână, în ciuda faptului că subiectul în sine nu e facil deloc.

Colson Whitehead alternează personajele și poveștile acestora cu spațiile, locurile din care negrii vor să plece și nu reușesc nicicum, decât poate cu picioarele înainte. E o alternanță care face bine cursivității, cartea căpătând un contur inedit și din această completare a poveștii prin adăugare de amănunte care țin de comunitate, de specific local, de obiceiuri, de identități etc.

„Nimeni nu-l mai ținea minte pe nefericitul care dăduse barăcii numele lui. Trăise suficient ca să ajungă să întruchipeze anumite însușiri înainte de a fi mistuit de ele. În Hob nimereau cei care fuseseră schilodiți de pedepsele supraveghetorilor, cei cărora munca le pricinuise beteșugurui vizibile și invizibile, cei care-și pierduseră mințile. Tot în Hob ajungeau și cei fără căpătâi.

Aici locuiseră mai întâi bărbații vătămați, rămași bărbați doar pe jumătate. Apoi se instalaseră femeile. Bărbați albi și bărbați cu pielea întunecată abuzaseră de trupurile femeilor, prunci veniseră pe lume sfrijiți, piperniciți, bătaia le risipise mințile, și ele îngânau în întuneric numele copiilor morți: Eve, Elizabeth, N´thaniel, Tom. Corsa se încovrigă pe podeaua de jos, prea speriată ca să doarmă sus, alături de ele – făpturile alea abjecte -, blestemându-și meschinăria chiar dacă se simțea neputincioasă să și-o înfrâneze. Privea țintă formele întunecate: căminul, grinzile de pe tavanul podului, uneltele spânzurate în cuie pe pereți. Era prima dată când își petrecea noaptea altundeva decât în baraca unde se născuse. O sută de pași distanță și tot atâtea mile.”

Și că tot am adus vorba de identități, toată acțiunea se centrează în jurul Corei, sclava perfectă, inclusiv a propriului ei destin ce pare a fi din start sortit proscrierii, orice-ar face și oricât s-ar încăpățâna. Ea e cea care dă forță acțiunii, ea e cea prin intermediul căreia locurile capătă viață, oamenii capătă chip, ororile devin și mai atroce, suferințele de neimaginat tind să se transforme în chinuri eterne și fără de sfârșit. Toate personajele sunt construite astfel încât ajung să depindă de ea, unul din paradoxurile cărții: ea, cea care își dorește mai mult decât orice libertatea, fie și de moment, ajunge să le răpească celor cu care intră în contact libertatea de a fi ei înșiși. Toți se transformă: dacă ea îi iubește și-i simte aproape, ei capătă trăsături umane, prea umane; dacă o fac să sufere, dacă o hăituiesc sau îi rănesc trupul, sufletul și mintea, atunci ei tind să devină monștri diformi. E ca și cum te-ai uita la un teatru de umbre și, la un moment dat, îți scapă un amănunt și personajele încep să se deformeze până într-acolo încât se confundă unele cu altele.

«Blake strânse pumnii și păși spre Cora. Tovarășii lui îl urmau, încordându-și mușchii. Apoi se opri. Ceea ce se petrecu în clipa aceea între ei – bărbatul tânăr și vânjos și fata subțire în cămașă albă – deveni o chestiune de perspectivă. Pentru privitorii de lângă primul șir de barăci, fața lui Blake se schimonosi de uimire și de îngrijorare, ca a unui om care calcă pe un tărâm al viespilor. Cei care stăteau lângă barăcile mai noi văzură privirea Corei fulgerând dintr-o parte într-alta, ca și cum ar fi măsurat nu un singur om, ci o întreagă oștire înaintând. O oștire pe care ea era totuși gata s-o înfrunte. Indiferent de punctul de vedere, important era mesajul transmis de unul prin postură și expresie și interpretat de celălalt: „Poate c-o să ai câștig de cauză, dar o să te coste”.»

Deși cartea debutează în forță, cu un prim capitol atât de dur, încât uiți să și respiri, ce să te mai și înfiori, nu ai tendința de a lăsa cartea deoparte. Din contra, parcă tot ai vrea să o ajuți pe Cora să intre în ruta subterană și să o ajuți să supraviețuiască până când va găsi ieșirea la suprafață. Și drumurile alea din subteran par a fi mai firești decât cele de la suprafață. Acolo, în subteran, oamenii zâmbesc, suferința capătă forme edulcorate, durerile de cap se atenuează, viteza cu care se mișcă trenul e în funcție de câtă nevoie de adaptare are nevoie Cora… Și da, doar acolo, în subteran, oamenii zâmbesc a fericire. Fericirea că-i ajută pe ceilalți, pe ei, negrii, pe ei, cei lipsiți de libertate încă dinainte de a se naște.

„Timpul era numai o invenție. Caesar o strigă pe nume, trăgând-o sus. Bărbosul fugise, din câte putea Cora să-și dea seama în întuneric.

– Pe-aici!

Cora țipă după prietena ei.

Lovey nu era nicăieri, și n-aveau nici un mijloc să-și dea seama unde dispăruseră. Cora ezită, și Caesar o smuci înainte. Ea îl urmă, supusă.

Se opriră din fugă când înțeleseră că habar n-au încotro se îndreaptă. Cora nu vedea decât întunericul și propriile ei lacrimi. Caesar își recuperase plosca, dar restul proviziilor le pierduseră. O pierduseră pe Lovey. El se orientă după constelații, și merseră împleticindu-se mai departe, împinși înainte de noapte. Ore în șir nu scoaseră o vorbă. Din trunchiul planului lor țâșneau ramuri și mlădiție – alegeri și decizii. Dac-ar fi trimis-o acasă atunci, din mlaștină. Dac-ar fi făcut un ocol și mai mare pe lângă ferme. Dac-ar fi fost Cora ultima și cei doi albi ar fi înfășcat-o pe ea. Dacă n-ar fi plecat niciodată.”

Cora intră în subteran de trei ori, pentru ca abia la a patra coborâre să pară că va reuși să-și dobândească definitiv libertatea. Dar, stai, de ce zic „coborâre”? Nu cumva Cora și toți prietenii ei de drum, negri sau albi, urcă pe drumul Golgotei până când suferința se transformă în mântuire? Un motiv foarte bun pentru care ar trebui să citiți cartea. Personaje atât de bine conturate, care n-au nimic în plus sau în minus, nici măcar când fac cele mai abominabile fapte (vezi împușcarea lui Jaspers); exact în acele momente, când citești despre aceste crime și suferințe fără de sfârșit ajungi să înțelegi de ce americanii iubesc libertatea mai mult decât însăși viața. Atât de mult au luptat pentru ea și atât de mult și-au dorit-o, încât prețul plătit de aceste generații de sclavi sau de indieni băștinași exterminați doar pentru că erau ai locului pare un preț rezonabil. Da, e o afirmație dură, pe măsura celor citite, dar Colson nu pune degetul pe răni deschise, nu! El deschide și redeschide aceste răni pentru a nu mai fi nevoie de rute subterane, pentru a nu mai fi nevoie de „aici” și „acolo”, de Sud și Nord.

Ce nu vreau să treceți cu vederea este scriitura: Whitehead este maestru al literaturii. Și o spun cu toată convingerea! N-am întâlnit de multă vreme un scriitor care să aibă atâta forță și să mențină din tehnică tensiunea textului conturând personaje și dând viteză acțiunii după cum se plimbă personajele de la Sud la Nord sau invers. Rutele de suprafață străbat orașe și state atât de diferite din toate punctele de vedere, inclusiv cel al climei, încât și personajele își schimbă ritmul de viață. Dau doar exemplul Carolinei de Nord și al lui Ethel; ea e singurul personaj ambivalent din toată cartea și (cred că) ambiguitatea asta derivă direct din locul unde s-a născut și a trăit. Pentru Whitehead nu e deloc întâmplător cum plasează personajele pe harta libertăților personale. Și după ce Cora merge mai departe, înspre Nord, dar cu ocoluri largi, cu reveniri, ajunge să se întâlnească, fie și în orizontul lumii de dincolo cu mama ei. Cea care a abandonat-o și a plecat să-și caute libertatea în lumea cea mare. Mabel e cea care a dictat acțiunea din umbră și e singurul personaj care și-a ales moartea – ce altă definiție a libertății mai bună să fie decât aceea că ți-ai ales moartea singur(ă)?

O să citiți „Ruta subterană” înspăimântați, frământați de spaime, cutremurați! Dar o să o citiți! Vă garantez că n-o să abandonați cartea! Ba chiar o să o recomandați și apropiaților!

Unknown „Ruta subterană” de Colson Whitehead