Rosmersholm – izbânda esteticului

De o duritate nemascată, menită să accentueze tensiunea, montarea în sine a textului nu lasă niciun punct de tensiune neexploatat și nicio punte între spectatori și personaje. Podul pe care Rebekka îl vede de la fereastra casei este aruncat în aer într-un moment al spectacolului care aproape că trece neobservat. Andriy Zholdak nu lasă loc de interpretări, pentru el lucrurile sunt ori albe, ori negre, ori întunecate, ori luminoase; niciun pasaj de trecere, nicio șansă de conciliere. Casa e împărțită milimetric în două; partea întunecoasă, unde (deloc întâmplător), se află și capela (complet scufundată în întuneric și ascunsă în spatele unei perdele opace dintr-un plastic deloc prietenos, dur la atingere); partea luminată, locul de trecere care va ține loc de intrare în casă, dar și de sufragerie; de asemenea, aici, în partea luminoasă are loc iluminarea, momentul în care se comunică direct cu Cel de Sus, se invocă spirite sau se iscă certuri ad-hoc cu cei trecuți într-o altă dimensiune.

Fellini, Bergman, Paradzhanov și Tarkovski l-au influențat puternic pe Zholdak și asta se vede clar din felul cum își gândește scenografic spațiul scenic. Dinamica personajelor și a spectacolului în sine este imprimată de felul cum se raportează personajele la spațiu, ce rol îi atribuie acestuia în relația cu ceilalți. Rebekka pare când foarte aproape de Madam Helseth, când foarte departe; ele două comunică prin și cu ajutorul spațiului dintre ele, spațiu care este plin de obiecte (vaze, farfurii, flori, statuia unui Isus rătăcit sau izolat sub un plastic insalubru) sau gol. Dar acest gol capătă o concretețe atipică, pentru că, pe fond, nu vorbim de niciun colț de scenă lipsit de oameni sau obiecte, ci doar de spații unde cuvintele nu mai funcționează (vezi momentele în care Rebekka refuză să vorbească și apelează la limbajul mimico-gestual) sau unde obiectele capătă altă utilitate decât cea originară. Capela devine locul perfect pentru ascuns, borcanele devin vaze perfecte pentru spart, tavanul din fața intrării în casă se preface în bolovani care aduc aminte de Golgota; pătrunde astfel în discuție și în orizontul de interpretare un gând nou: dacă pe Golgota Isus (scriu Isus și nu Iisus doar pentru faptul că nu prea cred că Ibsen să fi fost ortodox) s-ar fi predat cu totul suferințelor, n-ar mai fi îndurat chinurile, ce s-ar fi ales de omenire? Eshatologia n-ar mai fi fost posibilă, de asta nu ne putem îndoi!

Obsesia și credința n-au nimic în comun, iar pragul dintre cele două stări este deseori încălcat, fie pentru a ne reaminti ce rol are simțul măsurii, fie pentru a ne da seama că ispita și păcatul pot fi (uneori) mai puternice decât credința. Rebekka și Johannes sunt la fel de păcătoși, la fel de vinovați și incredibil de naivi când cred că-și pot recâștiga dreptul la eternitate. Kroll vine în povestea lor doar pentru a le pune oglinda în față și pentru a le readuce aminte că, undeva acolo, într-un colț uitat în întunericul cel mai profund, există Cineva! Te aștepți ca de la un moment dat încolo lumina să câștige întâietate pe scenă! Nu se întâmplă nimic în acest sens! Te aștepți să vezi căință și urme de remușcare la Rebekka! Nu vezi! Doar Rosmer e bântuit de Beate și sfâșiat de dor (oare?). Construit într-un continuu prezent, Rosmer își refuză trecutul, nu reușește să treacă podul, ocolește, chiar dacă pierde timp. Balázs Bodolai intră în pielea lui Rosmer și-i dă o credibilitate greu de egalat. Când haotic, când disperat să-și recâștige liniștea, se consumă inutil într-un plan al prezentului continuu, refuză să se uite la ce-a fost, tocmai pentru că se știe vinovat. Kroll (Gábor Viola) e precum șarpele ispitei: își justifică existența tocmai pentru Isus trebuie scos de sub plastic, capela trebuie readusă la viață, orga trebuie să se audă.

„Mi-ai contaminat voința! Și m-ai îmbolnăvit! Și asta a omorât fericirea!”

Ibsen a dat texte dramatice unice, cu tensiuni greu de egalat, din care se nasc o mie de întrebări și la fel de multe interpretări. De aceea e fascinant să vezi o nouă montare a unui text scris de el. În timp, personajele capătă și mai multe nuanțe, mai multe puteri, așa se face că actorii se răsfață intepretând rolurile. Ibsen a fost generos cu actorii, așa se justifică și lungimea textului; replici multe, care cer o atenție specială, pentru că starea personajului se schimbă foarte mult. Din acest punct de vedere, Éva Imre este o Rebekka perfectă, în carne și oase! Trece cu o viteză uimitoare de la o trăire la alta, schimbă formele de expresie dinr-un pocnet de degete. Radiază de fericire absolută sau urăște profund, nici nu mai contează, căci o iubești cu totul! Deși spectacolul este o duritate intrinsecă greu de egalat, la final spectatorul nu-și dorește să iasă repede din poveste, ci vrea să mai șadă acolo, în purgatoriul acela pavat cu bolovani (visurile sfărâmate brusc) și luminat puternic cu speranța că ce va fi, va fi, se va întâmpla. E o fascinație care subjugă și care e la limita dintre moral și imoral, dar tocmai asta vrut să facă Andriy Zholdak. Judecata finală trebuie să fie una de ordin estetic sau de ordin moral? E o dilemă a iubitorului de artă, în general: până unde mergem cu iubirea pentru frumos și cât (sau ce) avem voie să sacrificăm în numele artei.

Spectacolul a făcut parte din programul Festivalului Internațional de Teatru Interferențe – ediția 2020 (organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj)