Există numai ceea ce crezi! – În adâncuri(urile) artei lui Yuri Kordonsky

Spiritul rus e unic și foarte greu de cunoscut. Pe cât de uriaș e teritoriul, pe atât de mare e cultura; pe cât de diversă e civilizația, pe atât de dificil de prins în matrice e miezul, unicitatea acesteia. N-ai cum să ignori ce-a dat culturii universale Rusia de-a lungul timpului, după cum n-ai cum să ignori influența condițiilor geografice, care determină invariabil evoluția culturală de-a lungul secolelor. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre cum a devenit posibil un spectacol ca În adâncuri. Cu un text 100% rusesc (scris de Maxim Gorki), cu un regizor rus get-beget (Yuri Kordonsky), cu o trupă de actori foarte buni (trupa Teatrului Maghiar de Stat Cluj), cu un scenograf care a știut să sublinieze subtilitatea unui text destul de greu de descifrat pe alocuri (Dragoș Buhagiar) și cu o muzică care pune accente în locuri-cheie, spectacolul n-avea cum să nu impresioneze criticii și spectactorii, deopotrivă. Kordonsky a luat premiul UNITER pentru cel mai bun regizor în 2016, iar regizorul și scenograful au luat premiul pentru cel mai bun light design acordat în cadrul Festivalul Național de Teatru de la Pécs, Ungaria, 2017.

Un pod de casă supradimensionat, dar în aceeași măsură foarte strâmt. Un loc al pierzaniei și al rătăciților, al celor aflați la capătul drumului. Spectatorii au impresia că văd schița unei viitoare case sau, dimpotrivă, ce-a mai rămas dintr-o casă falnică. Decor aerisit, personajele dorm pe un fel de priciuri, iar într-o laterală a scenei se află o sobă tip godin. Luminile compun un subtil joc de umbre, care accentuează trăsăturile unora dintre personaje, în anumite momente de joc. Pe cât de simplă e scenografia, pe atât de greu de realizat, pentru că personajele trebuie să pară copleșite de propria lor nimicnicie. Și așa și sunt! Nicio cosmetizare (inutilă), nicio tușă care să îndulcească duritatea, niciun rid ascuns sub straturi de fard. Spectatorii își văd alter ego-urile pe scenă, variantele decăzute ale propriilor personalități; acolo, printre stâlpii podului, se află fratele sau sora pierdută definitiv undeva, cândva, într-un anumit moment al vieții. Lumina joacă un rol fantastic în construcția atmosferei tenebroase, dar și în felul cum cade pe fiecare personaj, subliniindu-i decăderea. Umbrele capătă în acest fel o importanță covârșitoare: multe dintre personaje trăiesc din amintiri și se hrănesc cu himere – vor mai ajunge acolo unde au fost cândva, încă mai speră că pot renaște? În același timp, cei care se grăbesc să iasă din scenă, acceptându-și destinul, adică moartea (la propriu) par copleșiți de vinovăție și neputință, sunt gârboviți, iar lumina nu-i favorizează nicicum; oriunde ar fi pe scenă, ei (a)par din ce în ce mai mici, bolnavi și fără scăpare. Nu întâmplător, pe Luka lumina cade bine, orice-ar fi și indiferent de colțul în care se află,

Anna purtată de omul ei în brațe, purtată de colo-colo pe labele picioarelor lui, o imagine cât o mie de cuvinte. Luka intrând în scenă cu piatra de mormânt agățată de gât. Actorul căutându-și rostul între stâlpi și oameni; Bubnov ținând acordeonul pe picioare, în timp ce-și mișcă căruciorul dintr-o parte în alta a scenei; tătarul încercând să-și mențină vie credința și izbucnind în cele mai neașteptate momente; Vaska pendulând între a vinde orice (inclusiv femei) și a-și păstra bruma de suflet; Satin luptând pentru supremația grupului, folosindu-se de toți și de toate mijloacele avute la îndemână, dar mai cu seamă de Mihail Kostiliov. Îți rămân pe retină imagini bine conturate, care nu se suprapun (cum se întâmplă în alte spectacole), ci asigură un continuum. Viața din podul casei se compune din firele (firave) ale vieților tuturor celor aciuiați acolo. Numai că multe dintre ele se rup brusc și celor rămași nu le rămâne decât să le cânte prohodul! Corurile acelea bărbătești, alcătuite din vocile joase pe care n-ai cum să ți le ștergi din memorie! Coruri care îți aduc aminte brusc că ortodoxia rusă a scris pagini unice în istoria omenirii și că un Rubliov nu s-a născut întâmplător ca să picteze icoane. Tusea Annei îți răsună în urechi mult timp după ce ea moare – cu ea începe șirul morților – și ecoul ei perfect va fi strigătul tătarului. Lectura din Anna Karenina ține loc de pretext pentru strângerea rândurilor; oamenii simt nevoia să facă zid în fața morții, numai că habar n-au cum să se protejeze, sau, după caz, să-i apere pe cei la care țin; sunt disperați și se agață și de un fir de pai, așa cum Bubnov se agață de scaunul lui, de acordeon și cutia muzicală – elementele care-i definesc existența.

Aerul e străbătut de fiorii reci ai fricii! Focul din godin nu face față, nici băutura n-ajută prea mult, așa că baia ritualică (la care doar Luka nu participă) este ultima (și singura scăpare). Terminus Paradis al lui Pintilie îmi vine în minte și nu întâmplător. Frica face ochii mari, zice Luka pe la începutul spectacolului. E conștient că a aterizat într-un cuib al fricii care a pătruns până la oase și care a ros bucățică cu bucățică din sufletele rătăciților.

Bubnov, tu poți purta cinstea, conștiința în loc de ghete? Numai cât auzi vorbele astea și-ți dai seama că oamenii aceștia au fost cândva buni, au avut sufletele întregi și pure, au trăit clipe de glorie și fericiri nebănuite. Din felul cum își mărturisesc păcatele înțelegi că poveștile lor de viață au și părți de senin, că li s-au întâmplat și lucruri frumoase, că au avut partea lor de visare. Dar, vorba lui Luka: fiecare trebuie să îndure cumva viața!

Moartea este principalul eveniment din În adâncuri. Ea îi marchează pe cei care rămân (cine ar fi crezut că-i mai poate impresiona ceva?) și tot ea schimbă oarecum șirul evenimentelor. Moartea lui Mihail Kostiliov și cea a actorului contribuie definitiv la destrămarea lumii; în adâncuri cei rămași în viață nu sunt neapărat mai puternici, ci au rămas acolo în așteptarea morții, în altă parte nu mai au cum să plece. Luka se salvează, pleacă, dar cu ce preț, cu ce piatră atârnându-i de gât! Satan preia definitiv și total puterea, falsa putere, amăgindu-se cu ideea că are o oarecare putere asupra neputincioșilor din jurul lui.

Spectatorul rămâne cu două întrebări în minte: pe tine ce te salvează? Ce te ține în viață? La În adâncuri am avut impresia acută că Yuri Kordonsky a lucrat fiecare personaj în parte și abia după aceea le-a adus în același loc. Aproape că l-am văzut cum dădea sfaturi fiecărui actor în parte, un sentiment născut din însăși constructul spectacular: pentru cei din sală trebuia să fie evident că fiecare dintre personaje avea demnitate, avea un trecut, o poveste de viață, avea și motive pentru care să fie judecat, dar mai ales avea toate datele să fie oglinda fidelă a unuia oarecare din sală. La un astfel de spectacol este interesant de urmărit reacția sălii, să vezi cu care dintre personaje se identifică spectactorii; se compune pe această cale un nou strat de locuire, se scrie povestea de după, semn că damnații sorții au dreptul la memorie, li se va păstra amintirea vie. De aceea cred că este genul de spectacol care la fiecare reprezentație arată altfel, în funcție de cum receptează sala jocul actorilor și construcția spectaculară ca tot. Un schimb de energii și forțe narative de care Kordonsky s-a folosit din plin. Gorki e mai actual decât oricare alt scriitor din ultimele decenii; vorbim de tipologii umane, dar în același timp ne dăm seama, pentru a nu știu câta oară, că fiecare om contează.

Un spectacol de referință pentru istoria Teatrului Maghiar de Stat Cluj, dar și pentru iubitorii de teatru; o montare care readuce în primplan dezbaterea cu privire la relevanța textului dramaturgic și a simbiozei dintre text, viziunea regizorală și trupa de actori; când cele trei se completează perfect, atunci câștigă spectactorul.