Cartea lui Adrian Bejan, recent apărută la Editura Humanitas este, din punctul meu de vedere, un eveniment remarcabil printre pasionaţii de ştiinţă şi nu numai. Un volum care rezumă, explică şi aplică legea constructală propusă la mijlocul anilor `90 de profesorul american de origine română şi care încearcă şi extinde cu curaj anumite limite conceptuale şi consensuri cvasisacre ale ştiinţelor vieţii. Ideea legii constructale e simplă: orice configuraţie dinamică finită cu proprietăţi de curgere (flows) va tinde în timp către tipare şi configuraţii care să facă şi mai eficientă curgerea diferitelor fluxuri. Orice e dinamic devine şi mai dinamic, orice curge va curge tot mai bine şi mai repede. Sigur, nu trebuie să confundăm legea constructală, care e un tipar general în natură, cu diferitele teorii constructale, care sunt aplicaţii concrete ale legii la anumite domenii. Astfel, legea aceasta de maximă generalitate ne permite să conectăm domenii aparent foarte eterogene, predicţiile legii constructale pot fi observate peste tot în jurul nostrur: în apariţia comerţului online, în trecerea de la blog la Tik Tok, în structura copacilor, în bazinele hidrografice sau în vascularizaţia plămânilor. Astfel, aşa după cum sugerează titlul cărţii, evoluţia este pretutindeni. Conceptul vieţii este astfel extins la un nivel care probabil va produce mirare printre (unii) biologi: „sistemul viu e caracterizat prin curgere, organizare, libertate de modificare şi evoluţie.”) În acest sens, viu este şi un bazin hidrografic şi fluxul de aprovizionare cu marfă al unui lanţ de hipermarket-uri. Asta merge, desigur, împotriva intuiţiei şi chiar definiţiei pe care o dau unii biologi vieţii ca sistem autopoietic, organizat tocmai ca o formă de rezistenţă la absorbirea în fluxurile de tot felul. Până la urmă, putem spune oricând că membrana celulară este o modalitate de opoziţie la flux, nu una de facilitare a lui. Desigur, putem spune şi că fluxurile sunt cele care au creat complexităţile biologice respective ca actualizări (ale unor posibilităţi proprii) ce vor permite ulterior optimizarea („omenirea este unul dintre numeroasele sisteme ale curgerii apei pe pământ”). Dar, în acest caz, putem trage concluzia că, în calitate de ansamblu de structuri ce faciliteaza curgerea, viaţa biologică (sau ceva de felul ei, adică un sistem care funcţionează la energie înaltă şi care rezistă prin tot soiul de mecanisme complexe la tenndinţa dispativă şi dezorganizatoare a mediului) este inevitabilă peste tot în univers? Iar dacă nu este (cum pare să o sugereze universul nostru pustiu), care este elementul diferenţial şi cum se raportează el la legea constructală? În calitate de cititor nespecializat, pot spune că anumite noţiuni (cum este cea de flux) par destul de largi pentru a fi acomodate a posteriori cu orice dinamică a lucrurilor.
Interesantă, dar şi problematică, îmi pare viziunea de ansamblu care vede în evoluţie un fenomen de neoprit care va optimiza la nesfârşit toate configuraţiile, deşi este evident că anumite configuraţii pot evolua pe seama involuţiei altora. De exemplu, creşterea fluxurilor de date în mediul digital a dus mai degrabă la sedentarizare şi la probleme endemice cu obezitatea. Desigur, dacă vom privi de la o înălţime suficient de mare, la nivel general şi în medie, tendinţa este în permanenţă de creştere a dinamismului şi posibilităţilor evoluţiei fluxurilor. Cu toate acestea, nu îmi e deloc greu să îmi imaginez situaţii în care această tendinţă prezisă de legea constructală să fie anulată. Dacă oamenii ar reuşi de pildă dezastrul nuclear ca urmare a punerii în practică a ideilor ştiinţifice (devenite tot mai bune şi mai suple conform legii constructale), oare un pământ aflat în iarnă nucleară ar fi unul mai circulat şi mai bogat în fluxuri?
Curajoasă, dar deopotrivă discutabilă, este şi ideea că evoluţia universală are ca efecte inevitabile creşterea gradului de fericire a umanităţii. Umanitatea şi starea ei de bine sunt efecte de neocolit ale optimizării fluxurilor de combustibil: „Relaţia fizică dintre utilizarea combustibilului, bogăţie şi mişcarea susţinută e de asemenea răpunzătoare pentru relaţia dintre bogăţie, speranţa de viaţă, fericire şi, mai presus de toate, libertate.” Dacă în privinţa prosperităţii, datele sunt clare, în privinţa fericirii, am dubii. Adrian Bejan nu face un secret din faptul că nu face filosofie (deşi utilizează concepte pur filosofice precum fericirea sau libertatea) şi probabil că nicăieri lucrul nu e mai evident decât în idei ca acesta, care trec ca o perie foarte largă peste fenomene cu o granulaţie mult mai fină. Dacă e previzibil ca în zonele unde se produce mai multă mişcare şi se consumă mai mult să existe mai multă prosperitate şi oportunităţi pentru a fi fericit, ne putem întreba totodată şi cu privire la posibilităţile proporţionale de alienare şi nefericire endemice în aceste zone. Cum vom măsura fericirea, conform căror criterii? Cum vom pune în balanţă numărul mediu de calorii pe cap de locuitor cu existenţa polarizării amplificate, fragmentării mai accentuate a texturii sociale specifică societăţilor globalizate, a anxietăţii despre care Joseph le Doux spunea că e specifică minţii moderne? Fericirea rămâne până la urmă o noţiune profund filosofică, depinzând masiv de premisele culturale pe baza cărora este construită şi, deşi putem admite că o creştere a propserităţii şi dinamicii economice şi sociale sunt în principiu dezirabile, a trage concluzii despre fericire ca epifenomen al legii constructale rămâne totuşi o întreprindere filosofică riscantă. O ultimă observaţie critică: fără a părea neaparat că este conştient de asta, Adrian Bejan propune o viziune vag antropocentrică, în care omul pare o specie indepasabilă care va profita la nesfârşit de tendinţele înscrise în legea constructală. Mie mi se pare că, în virtutea legii, omenirea – eventual în calitate de sistem de curgere a apei pe pământ – va deveni inevitabil una dintre structurile mai puţin performante de facilitare a fluxurilor (de bunuri, idei etc), fiind pe termen lung menită căderii în irelevanţă sau chiar dispariţiei. Nu mai vorbesc de faptul că anumite valori, la care, ca umanist, ţin vor deveni inevitabil vetuste (nu există niciun motiv ca o viitoare societate a inteligenţelor artificiale de pildă să aibă exact aceleaşi valori ca societatea umană; de fapt, e improbabil să aibă), iar accelerarea fluxurilor se face adesea pe seama calităţii şi profunzimii vieţii interioare a fiinţelor umane (de care aş lega nivelul de fericire, dacă tot veni vorba).
Forţa sintetică a legii constructale este impresionantă, aşa cum ne arată Adrian Bejan într-o demonstraţie spectaculoasă şi ataşantă. Cartea face conexiuni incredibile şi ne ţine alături cu o forţă remarcabilă. Nu mă feresc să spun că lectura ei are forţa unei revelaţii şi că poate produce mutaţii semnificative ale felului de a privi lumea. Ceea ce constituie punctul ei tare (perspectiva unui termodinamician) este cred şi ceea ce face argumentaţia din Fizica vieţii să pară totuşi validă doar la un anumit nivel şi să aibă nevoie de perspectiva unui biolog şi, de ce nu, a unor umanişti pentru a privi şi a explica la o rezoluţie mai mică complexităţile specifice care au dat naştere vieţii biologice şi sociale pe care legea constructală pare să le poată explica numai odată constituite şi numai de la o înălţime euristică ce ratează multe evenimente interesante ale evoluţiei. Însă, fără discuţie, legea constructală aduce o perspectivă excelentă, coomplementară cu contribuţiile la domeniu ale altor fizicieni care vin dinspre termodinamică (cum este Jeremy England[1], de la MIT de exemplu, care micşorează rezoluţia la care este explicată apariţia vieţii legând-o de a doua lege a termodinamicii care cere creşterea în timp a entropiei, adică a cantităţii de căldură disipate în mediu; autoreplicarea şi creşterea complexităţii structurale ar fi, după England, modalităţi mai bune de disipare a energiei). [2]Fără discuţie, cartea lui Adrian Bejan este un eveniment interesant în peisajul editorial ştiinţific de la noi şi are potenţialul de a provoca abordări interdisciplinare de maxim interes.
Fizica vieţii de Adrian Bejan
Editura: Humanitas
Colecția: Știință
Traducerea: Olivia Preoteasa
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 284
ISBN: 978-973-50-6916-2
Cartea poate fi cumpărată de aici.
[1] https://www.quantamagazine.org/a-new-thermodynamics-theory-of-the-origin-of-life-20140122/; cartea lui, Every life is on fire, este în curs de apariţie la editura Publica.
[2] Bejan are cred şi alte lucruri în comun cu England, de exemplu tendinţa de a nu vedea o demarcaţie clară între fenomenele fizice şi cele biologice. Dar este oare în acord schema generală a lui England cu prezicerile legii constructale?
