Eric-Emmanuel Schmitt – Răzbunarea iertării

„Am fost făcut să fiu grădinar…” Eric-Emmanuel Schmitt

„Du-te la răspântie, închină-te înaintea întregului popor, sărută pământul pe care l-ai mânjit cu păcatul tău și strigă tare față de toată lumea: Sunt ucigaș!”. F.M. Dostoievski

Eric-Emmanuel Schmitt scrie, în general, o proză în care izbutește să transforme un fapt divers într-un pretext de analiză psihologică, intensificând elementele de atmosferă și creând un context care favorizează ieșirea din anonimat. Fiecare personaj devine un caz, fiecare povestire este o anamneză.

Nu am să spun foarte multe lucruri despre Răzbunarea iertării, din dorința de a nu diminua farmecul lecturii – tatăl îşi iartă fiul, surorile se iartă una pe cealaltă, o femeie îl iartă pe cel care i-a ucis fiica, un aviator caută să se ierte pe sine etc. Scriitorul mizează şi de această dată pe un cititor care este simultan psiholog şi detectiv. Volumul adună mai multe proze, cu titluri care dezvăluie foarte puțin despre conținutul povestirilor: Surorile Barbarin, Domnișoara Butterfly, Răzbunarea iertării, Desenează-mi un avion. Acțiunea, cu un desen de fiecare dată simplu, este înșelătoare.

Iertarea este un concept frecvent abordat în literatură. Tolstoi, Dostoievski, Cehov sunt scriitorii care au folosit acest acest motiv în proza psihologică pentru a realiza personaje cu sensibilitate aparte, capabile să preia suferința semenilor și să judece lucrurile într-o cheie superioară. Judecata în sine solicită o competenţă cognitivă aparte, fiindcă cere detaşare, deci perspectivă şi obiectivare.

Iertarea, însoțită sau nu de uitare, nu e, orice s-ar spune, ușor de oferit, căci presupune un fel de negociere între cel care aspiră să fie iertat și cel care consimte la această împăcare de multe ori dificilă. Uneori, vorbim chiar despre aceeași persoană aflată în dublă ipostază, dacă ne referim la iertarea de sine. De exemplu, pentru Raskolnikov, iertarea vine odată cu descoperirea iubirii pentru Sonia, și doar în momentul în care, putând să-și recunoască fără preget crimele, se simte asemenea lui Lazăr, un înviat. Personajul traversează o moarte simbolică și, la capătul ei, obține dreptul la altă viață. În sens dostoievskian, pedeapsa presupune căința, în subsidiar o pierdere a justificării crimei.

Nu despre căință este vorba în prima proză din volumul lui Eric-Emmanuel Schmitt și, de fapt, în niciuna dintre aceste povestiri în care iertarea este de-a dreptul stranie, moment de separare a apelor de uscat, decisiv și ireversibil. Declicul conștiinței dezvăluie psihologii absolut surprinzătoare, care sunt totuși perfect veridice.

În Surorile Barbarin, descrierea minuțioasă, cu sinuozităţi stilistice și semnificaţii simbolice, cu ecouri poetice, adoarme vigilența unui cititor care nu a remarcat că paradisul e în destrămare. O femeie urmează să fie judecată pentru o crimă și, înaintea sentinței, trece liniștită pe drum, spre stupefacția bărbatului care făcuse acuzația. Judecătorii consideraseră că, la vârsta ei înaintată, binevoitoarea, politicoasa Lily nu constituia un pericol social pentru consăteni, care, oricum, nu o consideră vinovată. Înainte de a se prezenta în fața justiției, Lily străbate aleile pline de flori ale localității. Transcriu secvența, ca mărturie a felului în care un narator abil știe să își deruteze cititorii. Nu suntem în grădina raiului, suntem în iad:

„Dacă ți-ai imagina paradisul terestru sub forma unui sat, acesta ar fi Saint-Sorlin.

De-a lungul străzilor pavate ce duceau în jos pe panta lină până la fluviu, fiecare fațadă arăta ca o grădină. În timp ce glicinele își atârnau lampioanele mov la etaje, mușcatele sclipeau la ferestre, via lumina parterele, degetarița țâșnea dinapoia băncilor, pe când dintre pietre încolțeau firișoarele de lăcrămioară, compensându-și micimea printr-un parfum intens.

Celui care îl străbătea, Saint-Sorlin-en-Bugey îi lăsa impresia că nu cunoaște decât un anotimp: luna mai. Florile se găseau acolo din belșug, vii, stufoase, neobrăzate, transformând casele în simple suporturi. Sub un cer albastru și naiv, zidurile erau invadate de o conspirație a trandafirilor, trandafiri trandafirii, plini, deschiși, mai copți decât niște fructe coapte, vibranți, bogați, etalându-și petalele cărnoase ce chemau mângâieri sau săruturi, trandafiri negri, pudici și îmbujorați, trandafiri roșii, uscați și zvelți, trandafiri galbeni cu miresme de piper fin, trandafiri portocalii, muți fără parfum, trandafiri albi, timizi, efemeri, cu iluziile prea repede înșelate, deja fanați. Ici-colo, aidoma unor sălbatici veniți să își instaleze tabăra în oraș, măceși mlădii cu frunziș grăunțos își arătau bobocii roșietici din care locuitorii făceau dulceață.” (pp. 7-8)

Extrem de puternică este proza care dă și titlul volumului, Răzbunarea iertării. O femeie îmblânzește, cam în aceeaşi perioadă, un om și un pui de pisică. Această îmblânzire cere timp și presupune riscuri. Ca în dresaj, există momente de eșec, de involuție, apropieri și îndepărtări, tensiuni insuportabile și transformări decisive, dialoguri scurtcircuitate. Tenacitatea este decisivă, dar este ușor de obținut dacă motivația este puternică. Omul e un criminal, nu are scrupule, nu are conștiință, dar are vanitate. Atunci când îmblânzirea s-a produs, intervine răzbunarea iertării: „Bun venit în iad!”.

E greu să spui că există în acest volum o proză pe care ai putea să o consideri preferată, mai ales că secvențele încântătoare alternează, ca regulă generală în această carte, cu cele teribile. Desenează-mi un avion este, în aparență, un elogiu adus unui roman nemuritor al copilăriei, Micul Prinț, al cărui autor a fost, asemenea personajului, aviator. Nu te poți decide dacă Werner, un om ajuns la senectute, este bun sau rău, fiindcă soluțiile sale de viață, greșite din perspectiva celorlalți, au explicații tulburătoare. „Dacă nu te iubești, o să te iubesc eu pentru amândoi”, îi spune Daphné, fetița care, asemenea celebrului personaj al lui Antoine de Saint-Exupéry, îi cere mereu aviatorului să îi deseneze ceva, un avion. Este încântătoare secvența în care Werner descoperă farmecul literaturii, alături de copilul căruia îi citește aventurile Micului Prinț. Când nu se ocupă de grădinărit, cei doi citesc împreună:

„Spre surprinderea lui, cartea îl pasiona. În primul rând, naratorul fusese aviator, ca și el, într-o epocă similară. Apoi, povestea îl emoționa, îl provoca să mediteze. Așa că, atunci când pronunțase ultimele cuvinte, iar Daphné, în lacrimi, îi propusese să o ia de la capăt, fusese de acord.

Parcurseseră de trei ori textul, și Werner se gândea la a patra…

Realist, pragmatic, Werner nu dedicase niciodată timp lecturii de romane. De ce să te intereseze ceva fals? bombănea el observând oameni cufundați în aceste păienjenișuri de invenții.” (p. 236)

O să mai spun doar că această proză te derutează prin același procedeu pe care-l întâlnisem în prima povestire, descrierea florilor:

„Într-o grădină, există luni sărace și luni darnice. Aprilie inaugurează perioada generoasă când munca depusă tot anul își dă roadele, florile, frunzele. Pământul îl răsplătește pe cel care i-a fost credincios de-a lungul toamnei și iernii.” (p. 232)

Elementul comun al acestor proze semnate de Eric-Emmanuel Schmitt este ideea de iertare, înțeleasă însă cu totul neobișnuit, ca un act căruia i se dau semnificații atipice, diferite oricum de ceea ce, prin convenția socială, în cheie psihologică sau religioasă, suntem obișnuiți să acceptăm. După ce termini cartea, ai să te gândești un timp dacă iertarea este, cu adevărat, când greșești, ceea ce îți dorești de la tine, ceea ce îți dorești de la ceilalți. Şi poate ai să te răzgândeşti. Decât aşa iertare, mai bine deloc.

Răzbunarea iertării de Eric-Emmanuel Schmitt