„Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?” de Valeriu Gherghel

Cititul este un obicei prost, dacă este un scop în sine și nu doar un mijloc. Un mijloc de căutare a răspunsurilor la întrebări, un instrument pentru împlinirea acelui cognosce te ipsum atât de important, un izvor de noi și noi reflecții. Dacă cartea nu te pune pe gânduri, îți pierzi timpul în zadar, pentru că are un defect: „îți dă impresia că gîndești”, ne spune filozoful Valeriu Gherghel, în cartea sa de eseuri Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile? Așadar, acesta este răspunsul: nu le-au iubit pentru că îți împrumută gândurile și ideile lor și te lasă văduvit nu numai de ideile proprii, dar și de timpul pe care îl consumi citindu-le. Acesta este răspunsul scurt, bun și convingător, dar nu și suficient. Acest argument nu va opri nici un cititor mânat de „intuiția unei plăceri” să deschidă o carte. Și, de fapt, toate cărțile ar rămâne pe raft, necitite, în lipsa acestei intuiții.

Dacă nu putem elimina plăcerea, ca condiție preliminară, dar și componentă a actului lecturii, o putem sublima. O putem transforma dintr-un simplu impuls inconștient într-un bun dobândit cu mare trudă, cu atât mai valoros însă. Astfel, ritul de trecere al unui cititor consacrat devine, după Valeriu Gherghel, dificultatea. Dificultatea învinsă se tranformă în plăcere, iar cititorul primește, prin ea, botezul Cunoașterii:

„Și nervii fac parte din plăcere, și fricile, și dezgustul, și plictisul, nu doar emoțiile pozitive. Lectura este o experiență adesea chinuitoare, nimeni nu citește din plăcere Ulysses, ori Infinite Jest, ori Amuleta. Nici măcar un profesor nu străbate Tristram Shandy așa cum citești un roman de aventuri, Cei trei mușchetari, Cavalerii teutoni, Vikingii lui Frans G. Bengtsson. Și de ce n-aș spune? De multe ori, plăcerea este însăși dificultatea, plăcerea dificilă devine treptat dificultatea rezolvată, plăcerea și dificultatea coincid”.

Astfel, clasicii trebuie „rezolvați” pentru a căpăta o unitate de măsură cu care să poți evalua restul lecturilor.

Cealaltă condiție necesară pentru o lectură asumată este repetiția. Prin aceasta, căpătăm o altă unitate de măsură: aceea a schimbării propriei identități. Contrar așteptărilor, nu este înțelept să citești prea multe cărți, iar să le citești pe toate este o misiune imposibilă; în schimb merită să revii de mai multe ori la câteva cărți bune care îți vor oferi, de fiecare dată, noi revelații. Felul în care te va marca fiecare recitire – noile emoții, noile reflecții pe care ți le va induce – este un indicator al propriei tale transformări. Astfel, recitirea este o măsură a schimbării eu-lui în timp.

Un bun cititor ar avea de satisfăcut încă o condiție pentru a se simți împlinit: un bun cititor e cititorul care… scrie: „citesc ca să scriu. Și scriu ca să pricep”. De la notițe pe marginea paginii până la jurnale de lectură și, cine știe, poate cărți, cititorul cu creionul în mână este și un mic (dar, deseori, un mare) scriitor:

„Dacă iubești cu adevărat o carte, scrie pe ea, fă un semn. Înainte de orice, a citi înseamnă a căuta un răspuns la o întrebare. Notează o ipoteză, un gînd. Propune o soluție. Lasă măcar o urmă a pasiunii tale”.

Dar ar fi greșit să considerăm Roata plăcerilor doar un îndrumar pentru un cititor perfect. De fapt, cred că mai poate fi văzută sub încă două ipostaze: cea a jurnalului unui cititor și cea a propriei interogări a autorului, el însuși un cititor care se întreabă, care pornește de la o mirare admirativă în fața unui act fascinant și se întreabă ce este el și cum se împletește cu viața sa. Contrariat de opoziția pe care (prea) mulți scriitori și filozofi o fac între citit și existență, Valeriu Gherghel pornește în căutarea răspunsurilor la propriile întrebări: ce este cititul? și ce este viața? ca să conchidă că, de fapt, cele două întrebări pot fi contopite într-un singur răspuns: cititul este o experiență, cititul este viață.

O distincție poate fi, totuși, făcută, și anume între existența sensibilă și cea inteligibilă care, prin actul gândirii ce însoțește lectura, cel puțin pentru cititorul-gânditor, se contopesc. Cu atât mai îndoielnică pare opoziția sus-amintită, cu cât, dimpotrivă, omul comun se poate priva de existența inteligibilă, pe când gânditorul, cel ce capătă, prin reflecție, acces la experiența inteligibilă, este ancorat în existența sensibilă, la fel ca orice alt om, ba chiar senzorialul face parte din ritualul citirii tot așa cum, pentru îndrăgostit, locurile unde s-a întâlnit cu iubita, fac parte din ritualul iubirii:

„Am citit […] culcat pe burtă, pe spate, în pădurea de la Ciric, pe malul iazului cu același nume, pe acoperișul blocului, mirosind amețitor a smoală, întins pe-o parte, într-o rînă, cu capul sprijinit în mîna stîngă, amorțită de efort și apăsare, pe podeaua odăii, răcoroasă, la biroul din redacția Opiniei studențești, ori în pat, mai ales în pat, ascuns sub pături și perne, pentru a nu semnala părinților prezența unui insomniac costisitor”.

Alte asemenea mărturisiri ale unui cititor învederat, între care și acel moment atât de cunoscut oricărui iubitor de cărți, admirabil descris – despre irezistibila atracție a unei librării, în care nu se poate abține să nu intre („Nici urmă de liber-arbitru. Șovăi, mă prefac că îmi exercit libertatea, recit pariul lui Pascal, mă amăgesc. Dacă am intrat, sunt pierdut. O să-mi cumpăr cărți, o să fiu și mai sărac, și mai neglijat, fericirea aparține celor săraci, ați citit Fericirile? Intru…[…] Nu pot să-mi permit tot ce vreau, deci vreau numai ceea ce pot să-mi permit, Seneca te scoate mereu din impas, viața pare uneori un joc de cuvinte. După un ceas de răsfoiri, îmi permit să-mi permit.”), ar face din carte un excelent și captivant jurnal de cititor, dacă n-ar depăși această condiție prin reflecții filozofice, analiză a fenomenului și sinteză a unor fragmente și citate din mari autori, toate înrămate de un umor subțire și de un stil elegant și ușor de parcurs. Chiar și numai istoria cu librăria, menționată mai sus, este un amestec de relatare a unei zile obișnuite din viața unui cititor obișnuit și o încercare filozofico-umoristică de a contopi cele două lumi, sensibilă și inteligibilă:

„Una este să ai o sută de taleri kantieni în minte și cu totul alta este să-i ai (și) în buzunar. Deocamdată, eu sînt pe cale să nu mai am aproape nimic. Îmi vine o idee ingenioasă: păstrez grijuliu banii din minte (sînt un individ extrem de prudent), pe cei din buzunar îi ofer, în schimb, cu un surîs viclean, casieriței: nici nu-și dă seama că o amăgesc, i-am dat bani sensibili, lipsiți de orice valoare metafizică, pe cei inteligibili i-am dosit”.

Momentul mi-a adus, inevitabil, aminte, de un alt filozof care a ținut să demonstreze că cele două lumi nu pot fi separate, Hannah Arendt, care, în Viața spiritului spunea:

„Teoria celor două lumi, după cum am mai spus, este o înșelătorie metafizică, dar în nici un caz una arbitrară; este cea mai plauzibilă înșelătorie cu care e infestată experiența gândirii. Limbajul, pretându-se uzului metaforic, ne dă posibilitatea să gândim, adică să avem comerț cu sfera ne-senzorialului, deoarece permite un transfer, metapherein, al experiențelor noastre senzoriale. Nu există două lumi, dat fiind că metafora le unește.”

Așadar, în Roata Plăcerilor, Valeriu Gherghel întoarce cititul pe toate părțile și ajungem să înțelegem că nu merită să-l înnobilăm mai mult decât e cazul, pentru că el nu ne face nici mai buni („Oamenii răi citesc adesea cărți bune și oamenii buni citesc cărți rele. Dar cărțile bune, din păcate, nu-i fac mai buni pe oamenii răi, iar cărțile rele nu-i fac mai răi pe cei buni.”), nici mai încrezuți (,din fericire: „a citi înseamnă a-ți pune întrebări și a învăța să te îndoiești de toate opiniile, de toate credințele primite cîndva de la binevoitori și profeți: părinți, învățători, magiștri, știutori de profesie.”). Cititul nu este decât unul din multele feluri de modus vivendi și este la fel de firesc pentru un cititor cum este apa pentru pește, iar motivul pentru care citim este încă mai simplu: citim fiindcă…, după care „fiindcă” nu mai urmează nimic, sau poate doar „pentru a face, măcar o dată, un gest gratuit, bufon, într-o lume care nu prețuiește suficient gratuitatea”. Asta presupun că a intenționat autorul – nici să-i facă să jubileze pe cei care au disprețuit dintotdeauna lectura, nici să-i dezamagească pe cei care își pun mari speranțe în ”calitatea” lor de cititor – doar să ”dea cărțile pe față”. Toate virtuțile și ideile se formează din propriile noastre reflecții, iar din ele, din cărți, rămâne doar ceea ce sper că v-am transmis și eu prin această cronică – intuiția unei plăceri.

Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile? de Valeriu Gherghel