Harap Alb 2.0 – Să nu înţepeneşti lângă sobă…

Nici despre Arhetipuri sau Estetica basmului, nici despre Morfologia lui, nici despre Creangă şi Creanga de aur, nici măcar despre Arta prozatorilor români, Rabelais sau Anton Pann nu este vorba aici. Sau poate că despre toate acestea deopotrivă ar fi cazul să vorbim, citind Harap Alb 2.0 al Veronicăi D. Niculescu, fiindcă basmul este, cum bine ştim, o întreţesere de simboluri şi personaje, dar şi o suprapunere a cheilor de lectură.

Ce mai fac personajele după ce au împlinit nunta cea împărătească?! Am aflat sigur, de la alţi mari clasici dacă nu din proprie experienţă, că în prezent le-avem pe toate. Prezentul acesta este atât de încăpător, încât menţine, în stare latentă, o poveste care, deşi părea încheiată, pare să poată fi luată oricând de la capăt:

„Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.” (Povestea lui Harap Alb, Ion Creangă)

În viziunea Veronicăi D. Niculescu, basmul îşi păstrează, ca la I. Creangă, forma simplă şi realismul, în sensul apropierii de curgerea firească a vieţii. Îşi păstrează şi umorul, cu toate că expresia capătă, frecvent, accente mai puternice de duioşie, de tandreţe, o aură poetică şi o lucrătură minuţioasă, de caligraf, pasionat şlefuitor în aurul cuvintelor. Stilul, marcă a personalităţii oricărui autor, actualizează expresia, scoate la lumină termeni vechi, reface, prin parafrază, proverbele şi zicătorile, reînvie atmosfera pe care, ne imaginăm, o crea în jurul său domnul învăţător, la bojdeuca din Ţicău, stând pe o laviţă şi spunând povestea. Important e să te duci după lemne, să nu înţepeneşti lângă sobă:

„Că, vorba ceea: Munte cu munte nu se-ntâlneşte, dar om cu om se-ntâlneşte!”

*

„Că prietenul la nevoie se cunoaşte şi doar nu credeai că-i atât de mare pământul, încât să nu ne mai întâlnim vreodată.”

*

„Dacă nu mergi după lemne-n pădure, înţepeneşti lângă sobă!”

*

„Tânărul poate să moară, dar bătrânul trebuie.”

*

„Pe durerea mare o alta mai mare o tămăduieşte.”

Continuând basmul de acolo de unde l-a lăsat Creangă, Veronica D. Niculescu schimbă, dar nu fundamental, imaginarul, păstrând coordonatele „tărâmului de altundeva”. Face mai clară tematica, scriind mai mult şi mai mult despre dragostea care nu-şi pierde răbdarea, nici speranţa, despre liniştea de care ai nevoie în fiecare zi, şi despre primele semne ale inimii neliniştite. Pentru ca toate să „meargă ca în poveste” şi viaţa fericită să ţină 500 de ani, timpul trebuie măsurat „la o margine de lume şi la capăt de pământ” de orologii care au propriul mers, pus în acord cu pulsaţia unei inimi îndrăgostite:

„Era odată, la margine de lume şi la capăt de pământ, o ţară frumoasă unde împărăţea Harap Alb. Cerul era străveziu şi înalt, nori erau numai cât să vină din când în când o ploaie bună pentru setea pământului, pădurile erau verzi şi pline de cânturi de păsări, izvoarele limpezi şi toţi supuşii cu mulţumire în suflet. Căci de când Harap Alb făcuse nuntă cu fata Împăratului Roş, toate mergeau ca-n poveste.

Bătrânul Verde-Împărat se retrăsese într-un turn, unde îi plăcea să citească şi să meşterească la nişte vechi orologii, împăcat că are un urmaş aşa vrednic, care trecuse prin grele încercări ca să primească împărăţia. Iar cele trei fete ale lui Verde-Împărat îşi îndrăgeau vărul, îl povăţuiau şi-l ajutau în toate cele.

De la o vreme însă, pe nesimţite, un nor de mâhnire părea să se fi abătut asupra celor doi tineri împăraţi. La început, Harap Alb şi fata Împăratului Roş i-au simţit răcoarea mai ales pe înserat, când se stingeau candelele prin sălile largi, ei se retrăgeau în iatac şi se lăsa o linişte grea peste toate, de se auzea fiecare secundar ticăind în orologiile bătrânului rege. Apoi au început să prindă de veste şi fetele lui Verde-Împărat. Ceva nu era bine.

Într-o seară, stăteau tinerii împăraţi în odaia lor. Fata Împăratului Roş îşi pieptăna podoaba într-o oglindă înaltă, cu ramă de aur bătută toată în nestemate din Pădurea Cerbului. Şi odată se întoarce ea spre Harap Alb şi, cu ochii în lacrimi, începe a-i spune:

̶ Dragul meu drag, mă ştii curajoasă şi mândră, dar mai ştii şi că dragostea pe care ţi-o port nu mă lasă să am secrete faţă de tine. Mă iartă deci, pentru cele ce îţi voi spune.

Harap Alb n-o mai văzuse niciodată pe soţia lui în lacrimi, decât poate de bucurie, astfel că a tresărit şi-a îndemnat-o să-i vorbească fără sfială.” (p. 8)

Tânăra împărăteasă are inima tânjitoare. Este lesne de imaginat de ce, „de la o vreme”, fericirea tinerilor nu mai e deplină. Trebuie făcut drumul înapoi, ca într-o anamneză necesară, refăcând un traseu existenţial. Şi asta mi se pare cu adevărat fermecător în text, faptul că eroul este nevoit (cum nu se întâmplă de obicei într-un basm, cu excepţia celebră!) să se întoarcă, fără să-şi piardă tinereţea sau viaţa, calităţi deocamdată intacte. Blestemul trebuie risipit şi schimbată ursita:

„Unde la dus era pământ uscat, acum era floare. (p. 36)

Când s-o stinge în ceruri

Stea de împărat,

Să se-aprindă viaţă

Nouă în palat!” (p. 30)

Şi, ca să mergi mai departe şi să depeni firul poveştii, ai nevoie de personaje noi. Şi ele apar, mai curând schiţate, reprezentări alegorice, fără consistenţa unui personaj adevărat – o vulpe, un mistreţ şi un lup. Jivinele pe care Harap Alb le întâlneşte în cale (e avertizat că le va întâlni!) sunt deghizări simbolice, reprezentări ale virtuţilor şi ale metehnelor omeneşti.

Dorul este suficient de puternic încât drumul să pară mai uşor de făcut, cu toate obstacolele (probele) apărute pe parcurs. Frumoasă este, aşadar, şi această referire la dorul unui tată, care nu poate muri fără să-şi mai vadă o dată feciorul, aşa cum frumoasă este şi mărturisirea în sine. Textul ne ajută să ne imaginăm că un tată îi spune fiului aşa:

„Vorbeşti de dor, mezine, şi ştiu că de dorul cuiva omul se poate şi prăpădi, dar află tu că pe mine dorul de tine m-a ţinut în viaţă. Fiindcă n-am putut părăsi lumea aceasta înainte să te mai văd măcar o singură dată! Şi uite-aşa m-am uscat eu de dor, ca un copac neudat cu anii, dar nici să mor n-am putut…” (p. 27)

Proiectul editorial Creangă 2.0, realizat în cadrul FILIT 2019, este o actualizare a operei marelui povestitor. Cinci scriitori contemporani continuă povestea de acolo de unde părea că ea se încheiase pentru totdeauna. Cele 5 cărţi sunt semnate de Matei Vișniec – „Capra cu trei iezi”, Bogdan Alexandru Stănescu – „Prostia omenească”, Veronica D. Niculescu – „Harap Alb”, Lavinia Braniște – „Punguța cu doi bani”, Alexandru Vakulovski – „Ivan Turbincă”.

Ilustraţiile lui Adrian Serghie ne însoţesc, pline de farmec, pe tot parcursul drumului făcut de erou. Cum cere convenţia basmului, important este ca totul să se termine cu bine, să fie toţi cei buni fericiţi şi să ţină petrecerea, dacă nu o mie şi una de nopţi, măcar trei zile:

„Şi-a ţinut petrecerea trei zile şi trei nopţi, şi-a ţinut viaţa fericită sute de ani, şi poate mai tine şi acum, iar eu am încălecat pe-o şa, şi v-am zis povestea aşa, şi-am încălecat pe-un măr, şi-am plecat încetişor, şi-am încălecat pe-o lingură, că fără poveste am rămas cam singură.” (p. 42)

Harap Alb 2.0, o continuare a poveştii lui Creangă de Veronica D. Niculescu