Scriam săptămânile trecute despre Cumnata lui Pantagruel, montarea lui Silviu Purcărete care a avut premiera în 2003 și pomeneam acolo, în treacăt, despre muzica lui Vasile Șirli (cel căruia i se datorează întregirea universului spectacolului și spectacular, deopotrivă). De fapt, mă legasem mai mult de sunetul toacei, cel care dicta ritualul – descompunerea și refacerea lui. E important acest ritm impus de ciocănelele care ating lemnul bine uscat și lăsat în bătaia vântului; important pentru spiritualitatea creștin-ortodoxă. E interesant acest punct de plecare, care devine laitmotiv prin repetare, pentru un spectacol care are ca fond discursiv povestea lui Gargantua și al lui fiu, Pantagruel. Povestea n-are nimic în comun cu spiritualitatea estică de sorginte creștină, în schimb are în comun cu cea vestică, catolică. Și dacă mergem și mai în profunzime, ajungem la acel arhetip atât de bine pus în evidență de C.G. Jung, miezul oricărui mit sau basm. În cazul de față vorbim despre arhetipul lăcomiei, al îmbuibării fără rost și fără limite. Putem să găsim expresii literare ale acestui arhetip în ambele spații spirituale și, evident, la o analiză mai atentă, vom găsi și similaritățile care anulează sau atenuează notele discordante. Cred că aici a fixat Silviu Purcărete centrul de greutate al spectacolului și din acest epicentru a construit spațiile concentrice, care contribuie la expandarea unui univers personal(izat) până la limita extremă – explozia și, deci, scăparea definitivă de sub controlul conștientului. A mânca devine în acest punct un act colectiv, deloc intim, care cere reguli și și timpi specifici, însoțiri adecvate și împodobiri pe măsura importanței actului în sine. Nu ne așezăm la masă oricând, oricum și nu mâncăm decât după ce ne-am însușit ordinea gesturilor.
Regăsim grija pentru punerea în evidență a câtorva din aceste aspecte în viziunea lui Silviu Purcărete, dar mai ales în muzica lui Șirli. Care pleacă (și revine, când și când) de la ritmul toacei; îi aduagă sunete și tempouri noi, îl îmbracă (nu-l îmbogățește, în sensul de bază al cuvântului) și-i dă aspecte noi, coform modelor. Observăm astfel o triere a importanței mâncatului în sine. La bază este o un act ritualic, o manifestare a grijii față de propria persoană, care prin externalizare capătă rol în comuniunea cu celălalt. Exact așa și-a construit universul sonor Șirli; pentru el, muzica este prilej de reunire, de punere-la-un-loc a tot ceea ce se lasă văzut: lingurile care fac zgomot, farfuriile care scot sunete specifice, urletele de satisfacție scoase de oameni când își simt papilele gustative răsfățate de cine știe ce preparat sau aliment, toate acestea se adaugă sunetului toacei, dar într-un fel deloc trivial. Aici s-au întâlnit cei doi, Purcărete și Șirli, pentru că au dat la o parte tot ceea ce ține de grobianism, îmbuibare și vulgaritate și au păstrat doar ceea ce era vital – moștenim de la antecesori esențe. Modele aparțin prezentului și de aceea nu au semnificație – de aceea masa din Cumnata lui Pantagruel e simplă, fără față de masă, masivă (pentru că rezistă trecerii timpului) etc.
Fiind vorba despre un spectacol nonverbal, este evident că muzica a jucat rol primordial în tot ceea ce numim generic Cumnata lui Pantagruel. Devin astfel posibile traduceri în gest și suite de mișcări ale replicilor decupate din povestea lui Gargantua și Pantagruel. Devine posibilă multiplicarea în forme diverse a arhetipului narațiunii lui Rabelais. Iar pentru ca acest lucru să devină posibil era nevoie de muzica lui Șirli. Fiind vorba de un spectacol gândit de-a lungul unor ani ne dăm seama că nu se potrivește altă sonoritate. Pur și simplu, Șirli face parte din poveste, sau, mai bine spus, povestea capătă concretețe și sens datorită muzicii lui Șirli. Dacă la alte spectacole te mai gândești că „ah, aici ar fi mers mai bine tempoul din bolero”, la Cumnata lui Pantagruel te prinde atât de bine ritmul, încât la ritualul coacerii pâinii ajungi să strigi deodată cu actorii.
Violoncelul, saxofonul și toaca, acestea sunt instrumentele muzicale vizibile în scenă. Saxofonul devine iritant și obsesiv prin introducerea lui în scenă, cu rol de tranziție de la un moment la altul sau cu rol de mutare de accent și punct de interes; în schimb, violoncelul umanizează (se știe că el are sonoritatea cea mai apropiată de vocea umană), devine alter ego pentru vocea umană. Partiturile pentru fiecare instrument în parte capătă sens numai dacă le judeci în integralitatea demersului spectacular. De aceea, toaca dictează, impune, dar într-un mod foarte subtil, ca și cum ar face parte din universul nostru interior.
Cumnata lui Pantagruel dovedește, pentru a nu știu câta oară, că ilustrația muzicală în teatru are rol aparte și de aceea este foarte important ca cel care compune muzica pentru un spectacol să iubească teatrul. Vasile Șirli nu numai că iubește teatru, respiră teatru prin pori, ci chiar înțelege subtilitățile regizorilor cu care lucrează, particulăritățile acestora și le dă concretețe într-o manieră unică.
Credit foto: Lehel Makara și Pierre Borasci
