Regina nebunilor

Motto: „Spune-se despre mine ce s-o spune (doar ştiu cum este ponegrită ceas de ceas Prostia chiar de către proştii cei mai mari), totuşi numai eu împart bucurie zeilor şi oamenilor. Oare nu s-au luminat de o neobişnuită şi straşnică veselie chipurile tuturor de îndată ce m-am înfăţişat acestei numeroase adunări şi m-am pus pe vorbit? Nu vi s-au descreţit numaidecât frunţile? Şi hohotele de râs ce au izbucnit peste tot nu au vestit oare înstăpânirea unei nepreţuite veselii în inimile voastre şi desfătarea pe care v-o oferea prezenta mea?” Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei

Regina nebunilor este un roman în care, aşa cum arată titlul, nobleţea este a nebuniei în sensul privilegiat al termenului. Pentru Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei era elogiul Prostiei care, îngăduitoare, îţi creează o stare de fericire, evident iluzorie. Aş mai spune, pentru început, că nebunul regelui se bucură de o libertate visată de toţi: aceea de a spune adevărul, fără a suferi consecinţele. Adevărul îl spune şi dr. Carla Samson, fără însă a putea evita urmările negative.

Romanul Cameliei Popa, psiholog clinician de profesie, este în sine o şedinţă de terapie extinsă pe sute de pagini. Dialogurile dintre pacienţi şi psihiatru pun în evidenţă diverse tipologii umane, cu sublinierea influenţei pe care subconştientul o are asupra comportamentului. În esenţă, natura umană este vulnerabilă, susceptibilă de tot felul de vicii, traume, frustrări greu de menţinut în fâşia îngustă a normalităţii. De fapt, romanul este un impresionant studiu de patologie socială.

Cabinetul dr. Carla Samson este plin de indivizi cu deviaţii comportamentale. Nonconformistă, dr. Carla Samson, ajunsă la un moment dat directoare a Spitalului de Psihiatrie Nr. 14, aplică metode de tratament care, de la un punct încolo, se dovedesc abuzive şi, vindecând anumite afecţiuni, provoacă altele. Personajul feminin întruchipat de dr. Samson este plin de forţă, versatil, carismatic şi periculos, controversat, cu un dereglat simţ al umorului. Portretele sunt realizate în linii puternice, exagerate, care scot în evidenţă problemele de patologie. Unul dintre cazuri este cel al profesorului Nic Pascarelli.

Antipatizat de elevi, profesorul este victima unui parcurs de formare defectuos. Nic Pascarelli alesese cariera de profesor nu pentru că ar fi fost pasionat de acest domeniu, ci, aşa cum recunoaşte deschis, pentru că are de plătit poliţe (traume din copilărie). Vrea să se răzbune pe propriii elevi, convins fiind că are o contribuţie la eliminarea din spaţiul public a elementelor antisociale. Aflat într-un cerc vicios, profesorul urmează la clasă un model didactic şi psihologic incorect, terorizându-şi elevii, care, la rândul lor, îl dispreţuiesc.

La psihiatru vine din pricina unei fobii dobândite. Într-o secvenţă destul de amplă se pot urmări elementele de persuasiune din dialogul purtat între oameni atipici, cu personalităţi puternice. Profesorul de matematică îi solicită dr. Samson şedinţe de terapie. Deşi personajul este construit în matrice negativă, discursul său este interesant şi simpatic, când nu devine absurd. În esenţă, profesorul este un om care îşi conştientizează problemele, şi ar vrea să le rezolve – nu pe cele de matematică. Psihiatrei Carla Samson personajul nu-i este străin. Ştie despre el tot felul de grozăvii. Prima tentativă, făcută din mers, pe holurile spitalului, de a stabili o programare este respinsă. Medicul are dreptul să-şi aleagă pacienţii dacă aceştia nu sunt în evidenţa spitalului de psihiatrie:

„̶ Ştiţi, domnule profesor, dragostea omului pentru el însuşi e mai importantă decât dragostea pe care o pot avea unii sau alţii pentru el. Băieţii mei mi-au zis că nu vă iubiţi nici pe dumneavoastră înşivă, darămite să-i iubiţi pe elevi… Copiii vă urăsc! Din cauza dumneavoastră, urăsc şi matematica. Le plătesc meditaţii scumpe ca să facă faţă cerinţelor aberante pe care le impuneţi. Sunteţi conştient că niciun elev nu vă place?! Pe cale de consecinţă, nici eu nu vă plac! Orice aţi încerca să-mi spuneţi, nici eu nu vă plac! Oricât aţi încerca să-mi spuneţi o să pun sub semnul întrebării!

̶ Doamnă doctor, copiii dumneavoastră…, bâiguise el intimidat.

̶ Nu vreau să aud nimic! Sfatul meu, ca mamă şi ca psihiatru, e să vă uitaţi în oglindă, să vă rujaţi, dacă simţiţi şi s-o faceţi la modul serios! Cu faţa asta şi cu carcasa în care vă aflaţi veţi rămâne pe vecie! Vă pup acum, domnule Nicholas, sunt grăbită!” (p. 24)

O primă problemă pusă în evidenţă prin acest decupaj este confuzia dintre rolurile sociale. Facem frecvent asta, complicând lucrurile. Dr. Samson este şi mamă. În primă instanţă, decizia ei referitoare la acceptarea unui pacient este influenţată de postura în care se află, ca mamă ai cărei copii nu fac faţă cerinţelor absurde (asta spun ei acasă) ale profesorului de matematică:

„̶ Nu despre copiii dumneavoastră vreau să vă vorbesc, ci despre mine! Mă cheamă Nic, nu Nicholas… Eu, Nic, am o problemă. Nu profesorul, ci omul are o problemă… Copiii n-au nimic, sunt buni! I-a spus, alergând s-o prindă din urmă.

̶ Nu mă interesează nimic altceva decât copiii mei! O seară bună, domnule!

Nic a rămas perplex. Nu ştie ce a fost în capul lui când i-a spus că diavolii ei sunt copii buni şi nici nu-şi aduce aminte unde şi-a găsit cuvintele pentru a debloca dialogul cu această femeie capricioasă. I-a zis:

̶ Greşeala multor psihiatri, inclusiv a dumneavoastră, e căutarea adevărului în pliurile abisale ale minţii lor şi în mărturisiri imature ale terţilor, nu în evidenţele în care poate fi descoperit acesta. De aici rezultă identificări eronate ale obârşiei simptomelor şi neplăceri progresive în psihoterapie. Eu, chiar profesor de matematică fiind, le văd dintr-o privire. M-aţi diagnosticat deja ca schizoid, dar vă înşelaţi!

S-a oprit în mijlocul holului şi l-a privit cu atenţie. Uimirea ei a fost semnalul că trebuie să insite:

̶ Am consultat deja două psihoterapeute pentru problema mea: o nenorocită de fobie de maşină. S-au dovedit nu doar insensibile, ci şi foarte proaste. Credeam că sunteţi altfel, dar m-am înşelat. Vă mulţumesc pentru răbdare, doamnă, i-a spus, după care s-a îndreptat către ieşire, trecând de lângă ea.” (pp. 24-25)

Aşa cum observă corect potenţialul pacient, dr. Carla Samson are prejudecăţi. Informaţiile sunt obţinute neprofesionist, din diverse surse, fără o evaluare elementară, după un tipar frecvent în lumea medicală. Argumentul profesorului funcţionează, iar Nic Pascarelli este pe cale să obţină programarea dorită. Carla, care apreciază brusc inteligenţa profesorului, om la fel de agresiv ca ea, îl reevaluează şi îl acceptă ca pacient. Răzgândirea în sine e comică, dovedind în acelaşi timp cum poate un discurs bine formulat să producă efectul dorit. Examinarea poate să înceapă imediat:

„Carla l-a reevaluat pe loc, uimită că şobolanul maroniu de cancelarie i-a aruncat în faţă lucruri atât de intime nu din matematica lui, ci din inima domeniului ei. Simţind că nu mai are nimic de pierdut, fiindcă tocmai îl refuzase, Nic şi-a continuat ideea în mers:

̶ În căutarea adevărului din spatele apărărilor pacientului nu trebuie să faci legământ cu dracu, să atribui chestii în mod subiectiv, ci să judeci obiectiv, inteligent. Să culegi informaţii de la sursă şi din surse colaterale credibile şi să raţionezi fenomenologic. Nu puteţi lua informaţii despre mine de la haimanalele de copii din liceu! Sunteţi limitată intelectual, ca şi psihoterapeutele la care m-am dus! Nu ştiţi cine sunt şi ce e în sufletul meu, nu mă puteţi judeca! Degeaba sunteţi o somitate, i-a aruncat-o furios, luându-şi din nou la revedere de la ea.

̶ Profesore… Stop! Nu plecaţi nicăieri! Care este problema? Cu ce vă pot ajuta?

̶ Am o fobie, după cum vă spuneam. Nu pot merge cu niciun mijloc de transport, dacă mă detestaţi, vă înţeleg…

̶ N-aveţi doar o fobie, a remarcat atotştiutoare, confirmând spusele lui despre terapeuţii care pun diagnostice fără să-şi cunoască pacienţii. Aveţi multe lucruri aiurea în capul acela inteligent, dar vedem noi cum le scoatem de acolo. Vă accept ca pacient. Şi ştiţi de ce vă accept? Eu nu lucrez decât cu oamenii complecşi, cu idei multe. Din câte mi-aţi turuit, vă încadraţi. Nu vă iau bani, deşi sunt un psihiatru scump. Deci staţi liniştit, vă accept! Acum ce faceţi?” (p. 24-26)

Din aceeaşi categorie a indivizilor cu probleme conştientizate, face parte şi Luca Mantovani, dirijor la Filarmonică, om chinuit de obsesia viruşilor şi a bacteriilor, sursa tuturor bolilor. Mantovani mărturiseşte că nu vine cu recomandare şi că a găsit informaţii despre Carla Samson pe internet – ironie directă lansată în direcţia obiceiului de autodiagnosticare şi automedicaţie. Are nevoie de confidenţialitate şi o speranţă, aceea că va scăpa de fobia mizeriei:

„Plec de acasă şi verific de cinci ori dacă am stins aragazul, de şase ori dacă am închis uşa, de patru ori dacă am scos fierul din priză. Sunt convinsă că mâncăm organisme modificate genetic, în scop de exterminare, şi pierd ore întregi căutându-mi hrană eco. Mă spăl continuu, pentru a evita moartea. Nu suport obiectele în exces, arunc lucrurile care îmi iau aerul. Am şi mania ordinii, aşez obiecte mici deasupra obiectelor mari, niciodată invers! E complicat cu mine, doamnă, dar internat nu stau!” (p. 35)

Cele două personaje (mai sunt câteva din aceeaşi categorie) ilustrează nebunia (şi prostia) oamenilor deştepţi, preocupaţi în exces de propria persoană, în fond, la fel de predispuşi ca oricare alţii unui risc de fragilizare psihică.

Construit în plină dictatură comunistă, în epoca internărilor „la politici”, spitalul de psihiatrie este mai mult gol şi, crede dr. Samson, ar putea fi folosit pentru a rezolva o parte dintre cazurile sociale. Însă în jurul spitalului apare o faună de profitori, afacerişti corupţi şi medici deprofesionalizaţi, o lume care trebuie investigată de autorităţi şi readusă în legalitate. Adevărul umblă cu capul spart, aşa spune un proverb. La capătul unor investigaţii complicate, întemeiate pe înregistrări ilegale şi acuzaţii greu de probat, dr. Carla Samson este înlăturată de la conducerea spitalului şi, fiind expertizată psihiatric, este considerată un pericol social în baza unui diagnostic grav.

Se spune că ficţiunea îşi construieşte propria lume în prelungirea celei reale. Privind lucrurile în acest fel, este înspăimântător să devii brusc, citind paginile acestei cărţi, conştient de frecvenţa şi de gravitatea afecţiunilor psihice. Ai ocazia ca cititor să priveşti în jur prin lentilele unui clinician şi să observi sociopaţii de lângă tine camuflaţi într-o aparentă normalitate – o experienţă necesară, hilară şi dătătoare de fiori, în egală măsură. Romanul Regina nebunilor mi se pare, până la capăt, o pledoarie pentru normalitate. Într-o societate a smintelii, suferind de probleme cronice, să mergi la psiholog/psihiatru devine o necesitate.

Regina nebunilor de Camelia Popa