Pledoarie pentru tot felul de istorii – ziua a șaptea din POSTPREZENT

Despre evrei și istoria lor (tragică) nu se va scrie niciodată destul. Nu există popor mai greu încercat de istorie decât cel al evreilor, după cum nu există popor care să fi contribuit atât de mult la dezvoltarea culturii universale ca cel al evreilor. Contribuțiile lor culturale sunt incontestabile și poate că de aceea de neînțeles sunt atrocitățile la care au fost supuși. Teroarea și regimurile totalitare (fasciste sau comuniste) au avut un cuvânt greu de spus în decimarea comunităților de evrei de oriunde din lume. În România, din păcate, lucrurile nu stau altfel, comunitățile de evrei foarte numeroase până la terminarea celui de-al doilea război mondial au ajuns astăzi să-și numere supraviețuitorii, în speranța că se vor mai naște copii care să le ducă mai departe povestea. Piatra Neamț se mândrește cu cea mai veche sinagogă din lemn din România, dar comunitatea locală de evrei este atât de împuținată, încât astăzi vorbim mai degrabă de o obște locală. Este foarte adevărat, cimitirul este bine întreținut, iar evreii care s-au născut sau au trăit aici ani buni revin vară de vară ca să aducă omagiu celor care au fost.

Întâmplarea face ca în ultimii ani să citesc câteva volume de memorii scrise evrei care au trăit în România sau romane dedicate vieții acestora (Cronica anilor risipiți de Serge Moscovici, Eugenia de Lionel Duroy sau Memoriile unui antisemit de Gregor von Rezzori sunt primele care-mi vin în minte). Din toate răzbate neputința și frica, nevoia de a înțelege de ce sunt prigoniți și obligați să plece în pribegie, pentru că altfel n-ar fi putut supraviețui. Din toate ajunge până la noi ecoul unei terori de neînțeles la care au fost supuse comunități întregi de evrei, doar pentru că au fost evrei! Despre pogromurile (de la Iași sau București) s-a scris și se va mai scrie (Serge Moscovici scrie detaliat în ambele volume de memorii despre forța de distrugere a celor două și despre teroarea propagată în rândul populației evreiești) și nu cred că va veni foarte curând momentul în care să se poată spune că a curs prea multă cerneală scriindu-se despre aceste orori. Recent, la Iași s-au deschis Muzeul Pogromului, prima instituţie de acest fel din ţară, respectiv Muzeul Teatrului Evreiesc (în clădirea care în urmă cu 79 de ani adăpostea Chestura de Poliţie). O inițiativă nu doar binevenită, cât necesară: ca să nu se repete istoria, nu trebuie uitate ororile trecutului! Mă gândeam în timp ce urmăream Ieșirea trenurilor din gară, filmul realizat de Radu Jude și Adrian Cioflâncă, că el ar putea fi urmărit (integral sau pe secvențe) în timpul unei vizite la Muzeul Pogromului. (nota mea: la Muzeul Holocaustului din Washington există locuri special amenajate – seamănă cu niște cabine telefonice – unde poți să te așezi și să urmărești pe niște monitoare mici secvențe din documentare, iar căștile te ajută să asculți fără să fii bruiat de zgomotul de fond specific unui muzeu)

Filmul de montaj compus în întregime din fotografii de arhivă și documente referitoare la pogromul de la Iași din iunie 1941 contribuie la recuperarea și conservarea unei istorii despre care unii nu vor să recunoască nici astăzi că „așa a fost”, iar alții nu înțeleg cum de a putut avea loc. Pentru unii mult prea lung (am auzit câțiva voluntari discutând pe seară despre acest aspect, pur și simplu ei n-au înțeles de ce atât de lung, ceea ce e trist oarecum, căci înseamnă că mesajul de fond n-a ajuns la ei), pentru marea majoritate un demers necesar, deși ar fi fost bine să nu fi fost nevoie de o astfel de evocare. Oameni foarte tineri, mulți elevi de liceu, bărbați în marea lor majoritate, care fie au murit în Trenul groazei, fie au supraviețuit, dar au rămas pe veci marcați de ceea ce le-a fost dat să trăiască. 12.000 de evrei urcați cu forța în vagoane și trimiși spre o moarte sigură. Oameni care n-aveau altă vină decât că erau evrei. Din cele citite și auzite se recompune o istorie locală care spune multe despre cât era de dezvoltat Iașul în acei ani. Afli detalii despre străzile cu prăvălii sau despre locurile din care au fost ridicați evreii, afli cum își ducea viața aceștia etc. Un film pe care îl recomand liceenilor și tot acestora le recomand și o vizită la Muzeul Pogromului din Iași, așa vor învăța că toleranța se exersează zi de zi. Munca de documentare și ordonare a materialului a fost uriașă, dar Adrian Cioflâncă s-a achitat onorabil de sarcină, dovedind că are reale calități de arhivist, ceea ce nu e puțin lucru în ziua de astăzi. (nota mea: dezbaterea de la finalul filmului ar fi fost necesară înaintea proiecției, căci altfel ar fi stat lucrurile, mult mai pregătiți să primească valul de informații ar fi fost spectatorii)

Tot despre evrei și istoria locală a fost vorba, parțial, în spectacolul Teatrului Tineretului Piatra Neamț; „Viitorul din trecut este un spectacol site-specific, itinerant, al cărui scenariu are ca surse de inspirație documente istorice și interviuri cu actorii TT, precum și cu locuitori ai orașului Piatra Neamț”, așa scrie în caietul program al Festivalului de Teatru Piatra Neamț. Și așa a fost, un spectacol itinerant, la care spectatorii au fost invitați să participe respectând două condiții: să poarte căștile și să urmărească personajele. Recunosc că n-am mai ascultat de multă vreme muzică în căști pe stradă și a fost, din acest punct de vedere, o experiență inedită să merg și să urmăresc istoria povestită într-un mod aparte de actorii teatrului și să mă feresc de mașini sau trecători curioși de ce facem. Mă gândesc că din exterior arătam ca o mână de ciudați care se uită hipnotizați la niște oameni îmbrăcați ca din alte vremuri și care fac ceva, nu se înțelege prea bine ce. Spectacolul are marele merit de a-i reda istoriei orale statutul de care s-a văzut privată atât de mult timp.

Documentarea (excelentă) pentru spectacol a pus în evidență câteva evenimente importante din istoria ultimelor 200 de ani și felul cum acestea au schimbat viețile locuitorilor. De la plecarea în pribegie a evreilor, trecând prin plecarea la război și ajungând la supraviețuirea unui regim comunist cu mult mai opresiv decât și-ar fi închipuit oricine, spectatorii asistă la un periplu prin istoria unor locuri și oameni de care altfel poate că n-ar fi aflat mare lucru. Femei și bărbați care s-au legat de acele locuri, care au construit case și cariere, care și-au văzut visurile îngropate sau care au suferit din dragoste. Oameni obișnuiți sau mai puțin obișnuiți, dar care au intrat în istorie tocmai pentru că au lăsat urme. Recompunerea unor momente în diferite locuri pe traseul de la Teatrului Tineretului și până la Palatul Copiilor se face cu mijloace puține, mai degrabă prin intermediul costumului de personaj; în schimb, plimbarea prin interiorul clădirii Palatului Copiilor devine ad-hoc o plimbare prin istoria recentă a românilor. Excelent gândită asocierea dintre subsolul clădirii și ororile din închisorile comuniste, acolo unde au suferit și murit mulți dintre adversarii regimului. De asemenea, excelent gândit traseul prin curtea palatului, acolo unde mormintele evreiești și cele ale românilor sunt vecine, iar actorii joacă printre ele, semn că de-a lungul timpului cele două comunități n-au fost neapărat separate, cât învecinate.

Un spectacol gândit în detaliu, care scoate teatrul din spațiul magic și îl aduce în mijlocul comunității, acolo unde pe vremuri commedia dell’arte își trăia momentele de glorie. Să se mai facă astfel spectacole, e de dorit, dacă vrem să aducem tinerii în sălile de spectacole și dacă vrem o mai bună cunoaștere a istorie locale.

Despre cel de-al treilea eveniment al zilei, Something to declare: EUROPA INTUBATĂ, cu Nicoleta Esinencu și Doriana Talmazan (Republica Moldova) nu pot spune mare lucru. Cele două au citit din Europa intubată, texte scrise în 2020, pe care le găsiți și pe internet și care reflectă parte din preocupările lor. Migrația forței de muncă și felul cum sunt tratați migranții în țări ca Germania au fost surse de interes pentru mulți jurnaliști de investigație, sociologi sau cercetători. Mi-am adus aminte, în timp ce le ascultam, de prima mare investigație pe această temă, pe care am citit-o în primii ani de după 1989, o carte scrisă de un jurnalist german care era cât pe ce să-și piardă viața trăind la un loc cu migranții care munceau în condiții inumane și care nu aveau parte nici de asigurări de sănătate, nici de respect din partea angajatorilor. Dacă ne aducem aminte și de spectacolul Catincăi Drăgănescu, Domeniul luptei, este clar că, în realitate lucrurile nu s-au schimbat prea mult, chiar dacă la nivel de legislație lucrurile stau cu totul altfel. Ce-am reținut a fost faptul că la final cele două artiste au primit câteva întrebări din sală, iar răspunsurile pe care le-au dat au fost cel puțin contrariante pentru noi, puținii spectatori răsfirați prin sala teatrului. Nu, nu toată literatura basarabeană contemporană este sexistă, naționalistă și încă vreo două epitete (știu câteva scriitoare și câțiva scriitori care sunt traduși în mai multe limbi de circulație internațională, ba am văzut și un spectacol realizat după unul din romanele scrise de una dintre cele mai mari scriitoare ale Basarabiei momentului, dar despre asta am scris în mai multe rânduri), iar răspunsul la a doua întrebare a evidențiat o problemă care există și în România: opoziția dintre teatrul finanțat de stat și teatrul independent, una care se reflectă în proiectele realizate. Dar, iarăși, aici e o discuție întreagă, purtată pe mai multe căi, care va fi în mod sigur continuată.

“sunt la berlin

aștept reluarea zborurilor

aștept zborul spre chișinău

cu care mă întorc acasă

din 1 iunie îmi expiră viza

și cu ea asigurarea medicală

puterea magiei dispare la miezul nopții

și mă transform în dovleac”

București livrator, spectacolul Teatrului Masca, s-a jucat în curtea Colegiului Național Calistrat Hogaș. Am stat pe rândurile din spate și am resimțit din plin absența unei scene, căci de acolo n-am văzut decât părțile superioare ale corpurilor actorilor. Am pierdut din această cauză mult din mișcarea scenică, pe care am intuit-o ca fiind foarte bine articulată în jurul ideii centrale a spectacolului: serviciile de livrare la domiciliu s-au dezvoltat exponențial odată cu declanșarea pandemiei de corona-virus, dar aproape niciunul dintre cei care apelează la aceste servicii nu se gândește la cine sunt oamenii care le aduc produsele la ușă. A fi „livrator” în București e chiar periculos, dacă te gândești cum e traficul și cât de prost (și periculos) se circulă prin oraș. Pe de altă parte, recent s-a pus în discuție și problema legalizării muncii, căci livratorii sunt plătiți cu ora, nu beneficiază de asigurări medicale etc. Spectacolul Teatrului Masca aduce în prim-plan toate aceste aspecte, umanizând astfel „livratorii”, persoanele care au devenit indispensabile multora dintre noi, cei care și-au riscat viețile livrând mâncare și medicamente. Un spectacol dinamic, cu o scenografie care ajută ca spectacolul să poată fi itinerant, ceea ce vine în continuarea ideii promovată de ani de zile de Teatrul Masca: teatrul se poate juca oriunde.

Fotografii realizate de: Marius Șumlea și Andrei Niculescu

IEȘIREA TRENURILOR DIN GARĂ

regie: Radu Jude și Adrian Cioflâncă

scenariu: Radu Jude și Adrian Cioflâncă

imagine: Marius Panduru, RSC

sunet: Dana Bunescu

montaj: Cătălin Cristuțiu

producător asociat: Adrian Cioflâncă

producători: Ada Solomon, Carla Fotea, Radu Jude

o producție microFILM & nomada.solo

distribuit de microMULTILATERAL

Premiera: 18.06.2021

Viitorul din trecut – Teatrul Tineretului Piatra Neamț

un spectacol de Clemens Bechtel

scenografie: Vesna Hiltmann

coloană sonoră și video: Alex Halka

traducere din engleză: Lucian Branea

asistență de regie: Cătălina Bălălău

consultanță în documentare: Raluca Naclad și Vlad Socea

distribuție: Aida Avieriței, Cătălina Bălălău, Daniel Beșleagă, Nora Covali, Valentin Florea, Corina Grigoraș, Loredana Grigoriu, Maria Hibovski, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu