În București ne-am obișnuit ca, de ani buni, să vedem tot mai mulți asiatici cocoțați pe schelele din jurul blocurilor (vechi sau noi, nu mai contează). Încerci să le ghicești țara de origine, încerci să-ți dai seama ce i-a determinat să vină să muncească la zeci de mii de kilometri distanță de familiile lor și de prietenii ani. N-am văzut prea mulți oameni interesați cu adevărat de soarta lor, cum n-am văzut nici prea multă compasiune din partea localnicilor vizavi de condițiile de muncă inumane. În plină pandemie, când mai toți eram „izolați la domiciliu”, ei lucrau ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic, dar le vedeam privirile din ce în ce mai stinse de viață, copleșiți de la o zi la alta de lipsa oricărui orizont.
Catinca Drăgănescu a montat Trilogia migrației plecând de la astfel de cazuri, Domeniul luptei fiind spectacolul în care un tânăr asiatic (din Nepal, mai precis) ajunge să muncească în România în diverse locuri, în speranța că va ajunge în Germania, pentru că acolo știe el că se câștigă mai bine. Speranța lui? Să se întoarcă acasă cât mai repede! Ce se întâmplă în realitate? Intră într-un circuit al neputinței, unul în care nu e singur niciodată, ca el mai sunt alte câteva sute de persoane (poate mii?). Domeniul luptei este despre neputință, înainte de orice despre asta. Să te vezi prins în menghina neputinței, să devii parte dintr-un lung șir de cauze și efecte din care n-ai cum să ieși, pentru că, orice ai face, tu ești cel bun de credință, muncitor și educat să nu fure. Catinca Drăgănescu s-a documentat serios pentru acest spectacol – mă întrebam câți își mai aduceau aminte de cazul muncitorilor în confecții care erau să moară asfixiați și de epuizare fizică, mediatizat acum nu foarte mulți ani – și a reușit să găsească firul roșu al traiectoriilor tuturor acestor muncitori. Fie că lucrează în construcții, fie că îi vedem la celebrele șaormerii mișcându-se precum niște roboți (eficace și deloc dornici să vorbească, dar zâmbitori), fie că ei sunt angajații fabricilor de confecții care lucrează pentru marile firme din lume, ei au ceva în comun: drama unor destine ratate.
Cezar Antal, Nicoleta Lefter, Valentina Zaharia, Alex Popa și Alex Ștefănescu joacă, pe rând, personaje care contribuie la această tragedie: ei sunt patroni, muncitori, inspectori pentru securitatea muncii, bișnițari, cărăuși etc. Oameni care se depersonalizează sub ochii spectatorilor, care-și pierd încet orice speranță de mai bine. Alex Popa îl joacă pe tânărul nepalez, cu o exactitate de metronom, detailist până la obsesie – nu degeaba s-a remarcat în Gala HOP și a câștigat unul din premii în 2017. Cezar Antal se identifică într-atât de mult cu personajele, încât de la un punct încolo pare un tânăr aflat la început de drum, dezorientat și în căutare de puncte de sprijin. Nicoleta Lefter și Valentina Zaharia sunt vocile spectacolului, într-o permanentă mișcare, își adaptează vitezele de reacție schimbările de personaj și reușesc să țină ritmul de la început până la final. Alex Ștefănescu e prezent, în sensul bun al termenului, face o figură bună și dinamizează, dă coerență. Alternând scenele de voce cu cele de cântat, Catinca Drăgănescu n-a făcut altceva decât să mențină spectatorii în joc, să-i țină aproape.
Reprezentația durează exact cât trebuie și se iese din sală cu un amestec mai puțin obișnuit de bună-dispoziție și gândire reflexivă. Conștientizarea faptului că cei care au ajuns să facă muncile de care noi fugim cât se poate de tare nu e la îndemâna oricui, dar atunci când se produce vine la pachet cu o stare de perplexitate. Contează foarte mult continuarea, de aceea cred că astfel de spectacole își ating ținta în măsura în care fac parte dintr-un proiect întreg, unul în care nu doar arta teatrală este principalul mijloc de exprimare, ci și dezbaterile, discuțiile concrete cu persoane care pot schimba ceva în domeniu etc. Nu în ultimul rând, dacă câștigăm puțină empatie și încercăm să-i privim altfel pe semenii noștri, atunci înseamnă că a meritat să mergem la teatru.
(Nota mea: Catinca Drăgănescu mai are un spectacol foarte bun și pentru care merită să mergeți la Sfântu Gheorghe: Dragonul de aur, la Teatrul Andrei Mureșanu. Am scris despre el aici.)
Cel de-al doilea spectacol al serii mi-a adus aminte că merg la teatru pentru că aici, în fața actorilor, câștig plus de cunoaștere, îmi satisfac nevoi estetice greu de atins pe alte căi și, nu în ultimul rând, găsesc mereu ceva care să mă surprindă. Trupa Teatrului Tamási Áron Sfântu Gheorghe m-a făcut să uit că afară era din ce în ce mai frig – spectacolul s-a ținut în aer liber – și m-a „obligat” să caut răspunsuri la câteva întrebări din partea fiicei mele, semn că nu i-a fost indiferent ce-a urmărit. Pe cât de dificilă tema – violența în familie, în timpul regimului comunist (deci, vorbim de o dublă opresivitate) – pe atât de bine realizată punerea în scenă a piesei scrisă de Pintér Béla. Pálffy Tibor, care a făcut câteva roluri foarte mari pentru același teatru (de neuitat în Așteptându-l pe Godot și în Ivona, principesa Burgundiei) a reușit să facă împreună cu colegii de trupă un spectacol dinamic, viu, din care nu lipsesc momentele de reflecție și introspecție. O montare gândită astfel încât în permanență există mai mulți centri de acțiune, dar asta nu impietează deloc asupra calității întregului. Trecutul și prezentul sunt deopotrivă pe scenă – bunicul mort, în sicriu vs întâlnirile de la școală dintre învățător și Erika etc. -, după cum se creionează din detalii background-ul – acțiunea se petrece în anii ´80, cei mai negri și opresivi ai regimului comunist, ani în care agresivitatea era manifestă în foarte multe forme societale -, dar și personalitățile membrilor familiei. O familie disfuncțională, cum ar spune contemporanii noștri, cu un tată alcoolic și extrem de violent, cu o mamă alcoolică și incapabilă să-și rezolve problemele de familie; părinților Erikăi li se alătură mătușa și cei doi verișori, bunicul și… comunitatea (reprezentată de corul format din cele trei femei). Criminalul ascuns în învățătorul binevoitor este elementul de legătură între familie și comunitate, dar și cel care devine oglinda unei societăți aflată în stadiu de putrefacție. Erika, un copil de 7 ani, ajunge să internalizeze toate agresiunile la care este supusă și devine ținta tuturor, căci, nu-i așa, nu reușește să se încadreze în standardele normalității.
Ce e cu adevărat interesant la Regina prăjiturilor este tocmai faptul că s-a jucat, în sensul că nu s-a făcut nicio concesie din punctul de vedere al artei. Actorii au jucat, au intrat în pielea personajelor, au stârnit emoție, au cântat și au scos publicul din acalmie. E din ce în ce mai rar întâlnit acest lucru la spectacolele de teatru social, în ultima vreme se merge pe ideea unei minime regii și pe o expunere de tip performance sau work in progress, ori asta nu face decât să îndepărteze iubitorii de teatru și de temele de reflecție (cu alte cuvinte, dezbaterile și schimbările de fond care ar trebui să completeze toate aceste demersuri artistice întârzie să apară). Trupa Teatrului „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe a demonstrat că un spectacol ajunge la spectatori dacă actorii fac ceea ce știu mai bine: să joace! O trupă disciplinată, sincronizată, care a impresionat publicul, dovadă aplauzele de la final. Să tot vezi astfel de spectacole!
Domeniul luptei – unteatru
text și regie: Catinca Drăgănescu
scenografie: arh. Gabi Albu
lighting design: Dragoș Mărgineanu
cu: Cezar Antal, Nicoleta Lefter, Valentina Zaharia, Alex Popa, Alex Ștefănescu
Regina Prăjiturilor – Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe
de Pintér Béla
Regia: Pálffy Tibor
cu: Vass Zsuzsanna, Beczásy Áron, Derzsi Dezső, Szalma Hajnalka, Kónya-Ütő Bence, Erdei Gábor, Fekete Zsolt, Benedek Ágnes, Márkó Eszter, Szakács László
Cor: Albu Annamária, Fekete Mária, Magyarosi Imola
