Ursitul. Fragi, madlene velisar-teodorene

Motto: „Timpul păşea cumpănit cu noi, fără să ţină seamă de bătăile noastre de inimi.” Ştefana Velisar-Teodoreanu

Iată ce întâmplă când spui că n-ai mâncat afine din copilăriei, iar cei care te ascultă, oameni pe care încă nu-i cunoşti bine, îţi trimit acasă atâtea borcane cu dulceaţă şi lădiţe cu fruncte, să ajungă pentru un an întreg. Doar ca să-ţi facă o bucurie, un gest uşor de făcut dacă ai afine în preajmă, greu de făcut dacă nu ai fire generoasă. Iată ce scrie Ştefana Velisar-Teodoreanu (Lily) despre vara în care au mâncat afine, cu încântare, până li s-a înnegrit cerul gurii. Afinele acestea, nu mă pot împiedica să mă gândesc, sunt madlenele velisar-teodorene:

„Era târziu şi mi se făcuse o sete grozavă. Eu nu puteam bea vin cu ei şi am îndrăznit să cer apă. Mi s-a adus un pahar brumat dimpreună cu o dulceaţă de afine. M-am bucurat şi am spus ce mult îmi plac afinele şi că n-am mai mâncat de când eram copil, în Franţa, unde se făceau nişte delicioase tarte cu afine.

Cum le spun franţuzii la afine? am fost întrebată.

̶ Myrtille, airelle, dar în Vosgi, unde eram eu, le ziceam brim-belle.

̶ Ce frumos le zicea! spuse unul.

̶ Dar la mănăstiri găseşti mata afine câte vrei. În toţi munţii noştri avem. Şi pe Ceahlău sunt…

̶ Eu n-am mers niciodată la mănăstiri, şi de mult n-am fost la munte, ci tot în regiune de dealuri, la ţară… am răspuns.

̶ Lasă, că-ţi dăm noi, mi-au promis mai mulţi.

Şi am stat, vorbind şi râzând, până la ziuă.

Ne-am întors acasă foarte încântaţi, Ionel şi cu mine, de această corvadă care se preschimbase în cea mai amicală şi plăcută petrecere de nuntă.

̶ Ei, cum a fost? ne întreabă mămăica.

̶ Am petrecut de minune! am răspuns noi. O nuntă care aş fi vrut să ţină trei zile şi trei nopţi, ca în basme, am adăugat eu.

̶ Ei, vedeţi? Trebuie să mai ieşiţi şi voi printre oameni.

Dar ce să vedem? De a doua zi, adică mai spre seară, am primit un gavanos de dulceaţă de afine de la Sadoveanu şi încă unul de la doamna Ibrăileanu. Peste zece zile, ne-a sosit de la Agapia o lădiţă cu borcane de dulceaţă de afine, din partea lui Pătrăşcanu. Şi apoi o lădiţă de la Văratec, din partea domnului Ibrăileanu.

Şi atâta dulceaţă de afine s-a mâncat în casă la noi, că ni se făcuse la toţi cerul gurii negru, ca la cânii cei răi!

Duhul de ospitalitate din Moldova nu este un mit.” (pp. 78-79)

Există în literatura noastră scriitori nedescoperiţi, în sensul în care, de-a lungul timpului, fie au fost încadraţi, conform unei prime (pre)judecăţi, la categoria „şi alţii”, fie nu au fost citiţi, pur şi simplu, opera lor neajungând la vreme în atenţia publicului şi a criticilor. În cazul Ştefaniei Velisar-Teodoreanu cred că este vorba despre ambele situaţii.

Trăind într-o epocă în care mai ales bărbaţii scriau la modul profesionist, căsătorită de tânără cu un bărbat admirat pentru opera sa, Ştefana debutează târziu şi nesemnificativ, probabil neavând nici conştiinţa propriei valori. Cele câteva reacţii critice i-au fost prea favorabile – i s-au reproşat lipsa narativităţii (eu cred că exact acesta este punctul ei forte) şi naivitatea abordării, tendinţa spre surprinderea, mai curând, a aspectelor anecdotice şi mai puţin a imaginii de ansablu a societăţii. Activitatea de traducător este importantă. Traduce din marea literatură rusă – din F.M. Dostoievski, Maxim Gorki, Lev Tolstoi, I.S. Turgheniev etc.

Ştefana Velisar-Teodoreanu este însă şi un cronicar înnăscut, iar meritul ei este că, trăind în lumea oamenilor carismatici (I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Ibrăileanu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Theodor Pallady, familia Delavrancea etc.), ştie să îi prezinte cititorului aşa cum i-a cunoscut, cu defecte şi calităţi, în cheie absolut verosimilă. Scrierea la persoana I, specifică prozei memorialistice, este pusă în valoare de amestecul diverselor procedee şi tipare narative, cu absolută naturaleţe. În câteva pagini, comprimând timpul trăirii, încap întâmplări banale povestite ca şi cum ar fi fost cu totul neobişnuite, după tipar sadovenian.

Născută în Franţa, la Remiremont, pe 17 octombrie 1897, Ştefana îl are ca tată pe Ştefan Velisar, diplomat de profesie, om preţuit pentru caracter şi deschiderea către nou. Mama Ştefanei este franţuzoaică. Tânăra urmează Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, condusă la vremea aceea de Maria Delavrancea, sora tatălui şi soţia lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. La Iaşi, în 1918, în casa familiei Delavrancea îl întâlneşte Ştefana Velisar pe Ionel Teodoreanu, îşi întâlneşte ursitul. Se îndrăgostesc la prima vedere, descoperind însă că au în comun sensibilitatea specifică artiştilor:

„̶ De unde ştii? mă trezesc deodată. De unde ştii că scriu? întreb, uluită. E un secret că scriu.

Numai Beb ştie.

̶ Păi ne-a citit duduia Cella, în salon, din ce ai adus aici astă-seară. Şi ne mai citea şi când îi venea câte o scrisoare de la mata, când nu erai la Iaşi.

̶ Cum se poate? Exclam eu, roşie ca focul, şi mă ridic brusc de pe divan.

Dar Ionel mă ţinea de picioare şi mă implora să stau, că acuma tot le citise şi nu se mai putea drege nimic. Şi aveam atâtea de vorbit împreună!” (p.13)

Iniţial, tatăl Ştefanei se împotriveşte acestei relaţii, căreia nu-i vede un viitor, fiindcă cei doi erau prea tineri şi nu aveau încă niciun rost:

„Tata stă niţel pe gânduri, mă priveşte încurcat, plictisit şi nehotărât, apoi spune cât poate el de autoritar:

̶ Nu-ţi dau voie să te plimbi cu acest tânăr. Nici să-l vezi! N-are niciun rost. De altminteri, peste câteva zile plecăm.

̶ Tocmai, încerc eu să pledez, n-ar fi politicos, aşa de brusc…

Tata îmi taie vorba:

̶ N-avem să discutăm! Eu hotărăsc pentru tine. Să-ţi intre bine asta în cap.

Interdicţia lui mi-a căzut ca o piatră în cap. Atunci mi-am dat seama cât de mult ţineam la Ionel. Şi ce teribil era să nu-l mai văd.

M-am uitat la tata ca la un asasin şi am hotărât să fac greva foamei. Noroc că uitase tata să-mi interzică să-i scriu. M-am retras la mine şi i-am scris pe loc ce urgie s-a abătut pe capul nostru. I-am scris şi verei mele Beb, deşi ştiam că nu putea nimeni interveni.” (p. 21)

Lily şi Ionel Teodoreanu se despart pentru scurt timp. Scrisorile romantice ajung greu de la Iaşi la Paris, însă iubirea lor rezistă diverselor piedici:

„Scrisorile dintre Iaşi şi Paris se încrucişau fără oprire, ca nişte harnice suveici mânuite de însăşi mâna lui Cupidon, şesând din doruri şi chemări un aerian covor de slove, pe care speram să zbor odată către Ionel.” (pp. 43-44)

Micuța franțuzoaică e topită după Ionel și așa va rămâne toată viața, iar el învăța și dă examenele din 3 ani într-unul singur, cu excelență, ca să se poată căsători mai repede. Până la urmă, neînţelegerile se lămuresc, tot cu ajutorul unei scrisori venite de la Iaşi, din partea mamei lui Ionel:

„O foarte frumoasă scrisoare adresată lui din partea mamii lui Ionel. O foarte frumoasă scrisoare, în care se spunea că Ionel a dat, în sesiunea din septembrie, al doilea an de drept, cu bile albe, că a făcut un efort enorm ca din mai şi până în septembrie să dea doi ani de drept, scurtând astfel cei trei ani de logodnă, impuşi de tata la unul singur. Că este sigură, ştiind cât mă iubeşte tata, că are să înţeleagă grija ei pentru sănătatea lui Ionel, care, muncind aşa de mult, a slăbit şi tânjeşte de dorul meu. Din trei băieţi pe care i-a avut, a pierdut pe unul, cel mai mic, plecat voluntar la război, cel mare a fost rănit, Ionel este singurul care a scăpat teafăr şi îi tremură inima pentru el. Şi crede că n-are să-i refuze rugămintea de a-mi permite să vin pe două săptămâni în ţară, ca recompensă pentru Ionel şi, în acelaşi timp, încurajare pentru ultimul an de studii ce mai are de făcut.

Eram în oraş când a primit tata scrisoarea, şi când m-am întors l-am găsit cufundat îm gânduri şi oarecum solemn. M-a poftit să stau în fotoliul vizavi de al lui şi a scos scrisoarea din buzunarul de la piept. Mi-a sărit inima de emoţie şi se ciocnea nebuneşte de coaste. Ce putea fi? Tata mi-a citit scrisoarea, domol şi cu un respect în glas, aruncându-mi câte o privire peste marginile ei.” (p. 42)

Relaţia dintre Lily şi Ionel Teodoreanu se dovedeşte de o rară profunzime. Trăiesc frumos, deși nu au o viață ușoară. Cresc copiii împreună, au gemeni, dar ea se asigură că Ionel are liniște pentru a lucra la dosare (era avocat) și pentru a scrie. Cei doi soţi se susțin reciproc, nu se concurează ca scriitori, își vorbesc cu tandreţe şi se menajează unul pe celălalt. Au unul față de celălalt nesfârșită duioşie, răbdare, grijă chiar și când trec prin situații tensionate; aflând târziu, după ani, că era să o piardă (aproape că se înecase), Ionel o strânge în brațe cu recunoștință, că trăieşte, că nu l-a părăsit.

Obişnuiesc să-şi facă diverse farse şi să se amuze apoi împreună. Ea îi scrie scrisori de dragoste, semnând cu alt nume, ca și când ar fi o admiratoare îndrăgostită; lui îi plac scrisorile, autoarea avea talent, și i le citește Ștefanei fără să știe că ea le scrisese. Când îl pierde, pur și simplu nu mai vede, nervii oculari nu mai funcționează; își revine greu; îl visează mereu purtându-i de grijă.

Lily (sau Ştefana) îl cunoscuse, în casa lui Delavrancea, şi pe I.L. Caragiale. Rezervat, până în momentul când le-a povestit fetelor cum se face „coliva de pisici” – cu mult pește. Despre Mateiu Caragiale îi povestește cu haz lui Ibrăileanu – criticul de la Viața românească era bolnav, aștepta să meargă la București, la operație, de îngrijorare nu dormea noaptea, ci… primea vizite. Venea Lily, prin grădina care despărțea proprietățile, erau vecini, și aștepta ca doamna Ibrăileanu să pună masa pentru soțul ei, apoi, după miezul nopții Lily era rugată să povestescă ce se petrecea la diverse întruniri și serate. Făceau haz și timpul trecea mai ușor. Se întorcea acasă în zori, obosită, avea gospodărie, soț și copii, dar domnul Ibrăileanu avea întâietate, fiind bolnav. O vreme când oamenii, dacă erau prieteni, aveau grijă unii de alții.

Abia căsătoriţi, având deja şi copii, gemenii Afane şi Gogo, Lily şi Ionel Teodoreanu sunt rugaţi să fie naşii unor prieteni din cercul de la Viaţa românească. Se ivesc tot felul de probleme. Copiii trebuie să rămână în grija cuiva. Lili are nevoie de o rochie nouă. Se dezobişnuiseră să iasă în lume şi postura de naşi îi făcea să se simtă inconfortabil. Dar toate se rezolvă cu bine, nunta este discretă, ţinută în cerc restrâns, între prieteni, rochia lui Lily este o combinaţie de rochii mai vechi şi pare făcută după ultima modă de la Paris, rămâne doar problema acomodării cu oameni pe care Lili nu îi cunoştea aproape deloc.

„̶ Dansează şi mata, domnule Ibrăileanu, la nunta fetii matale, că aşa se şi cade. Nu se spune am să joc la nunta ta? pledez eu.

̶ Dar nu ştiu să dansez, îmi răspunde.

̶ Nu-i nevoie să ştii. Uite, la polca asta, care se dansează în clipa de faţă, nici n-ai ce învăţa, un, doi-doi, un, doi-doi… merg singuri paşii. Hai, dansează cu mine, cu naşa! Te rog, insist eu.

̶ Dar nu ştiu să conduc.

̶ Te conduc eu, îi propun cu veselie şi rugător.

Şi-l apuc de mâni, să-l scol de pe scaun.

Şi se scoală domnul Ibrăileanu, stânjenit, ca o fată la primul ei bal.

Îl iau de talie şi încep să-l port în jurul salonului, şoptindu-i: un, doi-doi, un, doi-doi… N-aveam timp să mă uit la ceilalţi, că eram prea ocupată să-l conduc bine pe domnul Ibrăileanu, nu chiar uşor de mânuit. Dar Ionel mi-a spus că eram înconjuraţi ca de o rampă de mirări, de cei mai căscaţi şi mai increduli ochi din lume. Să danseze domnul Ibrăileanu! Asta era ca şi cum ar fi dansat mitropolitul! Daniel Sihastru! Sau ştiu eu mai cine venerabil.

După primul tur, însă, domnul Ibrăileanu îmi spune:

̶ Mie îmi vine ameţeală, doamnă Lily.

̶ Ţine-te bine pînă la fotoliul din colţ, îi şoptesc. Şi l-am dus la fotoliu. S-a lăsat în el, şi-a şters sudoarea de pe frunte şi mi-a zâmbit melancolic:

̶ Ei, se cheamă că am dansat şi eu! îi sunau, visător şi ostenit, cuvintele.” (p. 78)

Ştefana Velisar-Teodoreanu ştie să povestească cu farmec întâmplările importante, dar şi pe cele amuzante, alege nuanţele, se opreşte în faţa unor aspecte aparent mărunte ale realităţii, lucruri neobservate de alţii. Ce este dramatic îşi pierde din forţă, într-o prezentare potrivită cu personalitatea discretă a autoarei.

Iată o secvenţă în care apare relaţia cu familia Sadoveanu, unde găsise Ştefana sprijin şi afecţiune după moartea soţului ei. Reîntoarsă la Bucureşti, Ştefana obişnuia să le scrie, fără să-şi dea seama că orice întrerupere a corespondenţei le provoca prietenilor îngrijorare. Sadoveanu o poreclise Mănăstirea Neamţ, după locul unde îi găsiseră adăpost, în iarna cea mai grea a lui Lily:

„Lucram acum şi pentru editură şi pentru mine. Şi, deşi se mărea ziua, absorbită şi de programul de viaţă al Liviei, scriam mai rar prietenilor mei. Până într-o zi, când Valeria îmi scrie, într-o scrisoare, că la ora patru când venea poşta la ei conu’ Mihai spunea: Tace Mănăstirea Neamţ, tace… ce să fie?

De atunci, le scriam aproape în fiecare zi, când mai mult, când mai puţin, dar regulat, cât am stat acolo. Trebuie să aibă Valeria, pe undeva, dacă nu s-au rătăcit la mutat, un sertar plin de scrisori de la mine. Ce le scriam? Mai ştiu eu? De toate de pe acolo. Despre aspectele vremii. Despre păsărelele care veneau să mănânce pe pervazul ferestrei noastre. Şi despre lupii care intrau până la noi cum se înnopta, şi le vedeam a doua zi urmele pe zăpada din grădină, mari şi adânci, ca nişte străchini, de ai fi zis că erau labe de elefant. Aşa calcă ei, rupând, stricând, apăsat şi cu mânie, parcă. Şi glasurile lor, cu bocete lungi, jalnice, lugubre, fioroase, ne descântau casa. Chiau-chiaul vulpilor părea cu totul copilăros şi aproape vesel. Ele dădeau târcoale mai pe departe, brodau zările cu un fel de bibiluri vocale subţiri. Apoi, despre unii câini ciobăneşti de la stână, care se zicea că turbează, fiindcă îi muşcase un lup turbat, şi acum se temeau să nu turbeze şi alţii, şi poate şi oile. Nu mai ieşeam din casă decât întovărăşite de omul din ogradă, cu bărdiţă şi un felinăraş, de aprins, cum scădea niţel lumina. Cu ocazia asta, ne povestise Anica, femeia care ne îngrijea, ce se întâmplase într-un an la Mănăstirea Secu, când turbaseră vitele mari şi se legănau, ca bete, pe lângă ziduri; cum le bălăngănea capul, cu câte o căciulă de bale la bot. Nu îndrăzneau călugării să iasă, să le omoare, şi aşteptau ca într-un asediu, în chilii, să moară vitele de la sine. Că şi iarba era otrăvită de bale. În fine, ceva cu totul tragic, spectaculos şi sălbatic. Anica povestea extraordinar de plastic. Ne treceau fiorii. Şi despre părintele Pogonat, speriat că, fără să vrea, făcea minuni. Şi despre părintele Vasilache, care umbla fără teamă printre lupii din pădure. Şi despre încântările Liviei, cu care mă plimbam zilnic; îi venea zăpada până la genunchi şi o întrebam dacă nu este obosită, iar ea îmi răspunde: aş fi eu dacă n-ar fi aşa de frumos! Şi de cum începeau să înflorească sub zăpadă nişte flori albastre. Apoi, mai târziu, de liliacul nemţesc, de pe dealul de peste iaz, ale cărui floriciele ies de-a dreptul din lemn, ca nişte ţinte roşiatic-liliachii şi cu un parfum atât de puternic, că nu-l poţi răbda în casă. Apoi, despre citera broaştelor, perioada lor de dragoste, locul ales, afluenţa lor din toate unghiurile ţinuturilor, jocurile şi extraordinarele lor serbări. Apoi, cum ne-a intrat pe fereastră în odaie, rotindu-se de două ori sub tavan, cu zgomot mare şi bătăi de aripi ca de oţel, două rândunele, primele întoarse la cuib. Ne-au părut mari ca nişte vulturi, şi abia după ce au ieşit pe fereastră afară, le-am putut iarăşi vedea de mărimea lor obişnuită.” (pp. 256-257)

Până la un punct, pot fi identificate asemănări între stilul Ştefanei şi al lui Ionel Teodoreanu, elemente care ţin de atmosferă şi de problematică. Însă întâlnirea lor s-a produs când fiecare avea deja formată o manieră stilistică proprie. Nu despre influenţă, ci despre originalitate se poate discuta în privinţa familiei Teodoreanu (din care făcea parte şi Păstorel).

Despre Ştefana Velisar-Teodoreanu poţi spune, fără să te documentezi prea mult, că a fost soţia lui Ionel Teodoreanu, autorul cunoscutului roman La Medeleni. Este, aşadar, în primul rând, soţia unui mare scriitor. Dar doamna Lili, cum îi spunea Mihail Sadoveanu, cum i se spunea şi în cercul de la Viaţa românească, este ea însăşi o povestitoare cu har, aşa cum lesne putem constata citind volumul de proză memorialistică. Păcat că nu a scris mai mult.

Ursitul de Ştefana Velisar-Teodoreanu