A intra sau a nu intra… pe ușa teatrului

A cincea zi de festival – Festivalul de Teatru Piatra Neamț Postprezent – a fost sub semnul eclectismului. Evenimente diverse, care au fost destinate unui public de toate vârstele. Două spectacole de teatru și un vernisaj, o lansare de carte, toate evenimentele au alcătuit programul zilei, astfel încât unii dintre apropiații festivalului și-au făcut programul zilei în funcție de toate aceste „jaloane”. E o stranie senzație de suspendare a timpului, de încremenire (în sensul bun al termenului) între ce-a fost și ce va fi; atunci când alegi conștient să te detașezi de toate cele lumești, să uiți de politică și de toate obligațiile cotidiene și să te încarci cu mult bine, să te bucuri de frumosul unor oameni care aleg să trăiască altfel. Artiștii sunt hărăziți să fie altfel și dacă noi avem grijă de ei, atunci și nouă ne va fi mai bine.

Dan Perjovschi și Desen de intrare. Pentru mine și mulți alții ca mine, artistul nu mai are nevoie de nicio prezentare. Și, totuși… mi-a plăcut să-l văd emoționat, frământându-și continuu degetele în timp ce vorbea despre el și arta lui. Un uriaș al artei contemporane (nu doar românești, citiți-i biografia), care alege să trăiască în continuare în Sibiu, epicentrul universului său creativ. De acolo pleacă în toată lumea și duce cu el idei născute dintr-o cercetare continuă a prezentului. Un ochi critic, deloc îngăduitor, care prinde în linii drepte și unghiuri ascuțite cuvinte care capătă astfel alte sensuri. E printre puținii artiști contemporani care nu se teme de cuvinte, ci se joacă cu ele și cu muzicalitatea lui. Dacă vă uitați la ferestrele și ușile teatrului și veți încerca să cuprindeți dintr-o privire toată creația, veți fi surprinși de muzicalitatea întregului. Cuvintele aduse toate într-un singur univers de discurs capătă alte sensuri, alte rezonanțe decât cele cu care suntem noi obișnuiți. Cuvinte ca virus, mască, expoziție, bogați, săraci și toate celelalte, care au legătură și cu mediul cultural, dar și cu cel social, se înlănțuie într-o alternativă la celebrele dansuri macabre. Dan Perjovschi ne învață și ne ajută să ne uităm altfel la oamenii din jurul nostru, ne ajută să ne dăm seama că lângă umărul nostru există un alt umăr, că suntem și facem parte dintr-o comunitate, că avem dreptul, dar mai ales obligația de a face în așa fel încât în această lume să fie loc pentru toți. Toleranța nu-l caracterizează, așa zice el, dar eu găsesc în toată arta lui mai multă dragoste de semeni decât la alți zece artiști. Dan Perjovschi e un om căruia îi pasă în ce lume trăiește și care alege să facă ceva concret pentru ca această lume să devină mai sigură, mai frumoasă și mai bună. În timp ce ne plimbam prin fața ferestrelor, l-am auzit spunând în treacăt că străzile acestea au murit oameni în decembrie 1989, au murit ca noi astăzi să putem vorbi liber, să stăm de vorbă despre artă în plină stradă. El nu poate uita acest lucru! Nici noi n-ar trebui să uităm asta!

Desen de intrare e o expoziție „perisabilă”, ca de altfel multe din expozițiile lui din ultimii ani. Geamurile și ușilor vor fi șterse, la un moment dat, vor fi curățate. Dar va rămâne memoria colectivă! Devine extrem de interesantă condiția artistului însuși din această perspectivă, căci nu e la îndemâna oricui să facă lucruri despre care știe sigur că vor avea o existență limitată în timp. Gândiți-vă ce sens capătă cuvântul intrare din titlul expoziției: Desen de intrare devine o mantră, o expresie care, rostită de multe ori, devine cheia de acces la un univers paralel, despre care habar n-aveam că există, o lume în care artistul dictează legile. Să rămânem cât de mult putem în acest univers, artistul ne va zâmbi cald și ne va fi aproape.

Această prezentare necesită JavaScript.

Despre primul spectacol al serii, Mama, în regia lui Mihai Lukács, aleg să nu vorbesc prea multe aici. Un spectacol pentru care n-am fost deloc pregătită să-l văd/primesc, o distopie din care mi-a plăcut foarte mult muzica, dar care m-a șocat (nu neapărat în sensul bun al cuvântului) din multe alte privințe. La distanță de o noapte, tind să cred că a fost nevoie de acest spectacol în festival, dar că dezbaterea care are loc în timp ce scriu aceste rânduri ar fi trebuit să aibă loc înainte de reprezentație. Poate că lucrurile ar fi stat altfel! (PS: am citit câteva distopii în ultimul timp, doup sau trei dintre ele ancorate în mediul românesc, nu sunt străină deloc de acest tip de construcție, poate că de aceea și așteptările mele sunt mari când e vorba de un spectacol în această cheie).

NU SUNT EU. Maia Morgenstern. O biografie, spectacolul Teatrului Dramaturgilor Români din București a încheiat seara. Maia Morgenstern a scris cartea care a apărut anul trecut la Editura Litera și cu ajutorul lui Victor Ioan Frunză a creat un spectacol unic. Un spectacol din care artista iese victorioasă, care te face să-ți readuci aminte că ea chiar a jucat roluri celebre, sub bagheta unor regizori uriași, că ea a fost Fecioara Maria în Patimile lui Hristos, filmul lui Mel Gibson, că ea jucat în Balanța lui Lucian Pintilie… Să-ți joci viața pe scenă nu e la îndemâna oricui; granița dintre ridicol și sublim e atât de îngustă, încât ar putea fi trecută pe nesimțite. Maia Morgenstern a fost departe de orice astfel de pericol, pur și simplu face ce știe ea mai bine să facă: artă la superlativ! Se joacă cu vocile, cu personajele, oameni care i-au însoțit copilăria și tinerețea, evocă momente de un tragism greu de cuprins cu mintea (deportarea în Siberia și închisoarea politică, la care se adaugă multe alte restricții ascunse în spatele lui „n-ai voie”), dă viață unor oameni care au fost stâlpii copilăriei ei! Evocarea tatălui, a mamei și a celorlalte rude, a prietenilor din copilărie, a locurilor în care a trăit experiențe care au marcat-o conturează o poveste pe cât de personală, pe atât de unică! O poveste care ne privește pe toți! Maia Morgenstern face parte dintr-o familie de evrei, membrii acesteia au fost persecutați de legionari și regimul antonescian, dar și în timpul regimului comunist. Suferințe de neînțeles de mintea unui copil, dar care povestite capătă o valoare intrinsecă uriașă. NU SUNT EU. Maia Morgenstern. O biografie se transformă într-o lecție despre toleranță, o lecție lipsită de orice urmă de didacticism, una vie și profundă, care atinge corzi ale sufletului despre care habar n-aveam că există. Momentele muzicale reflectă istoria comunității evreiești, cântecele fac parte din moștenirea culturală uriașă a acestui popor. Momentul Kadiș te cutremură, te răscolește profund și te obligă să privești viața cu alți ochi. Reverență, Maia Morgenstern! Pentru curaj și puterea de a spune NU SUNT EU!

Vernisaj Dan Perjoschi – Desen de intrare

„Desenez pe sticlă pentru că are are două fețe. Nu trebuie să plătești bilet. Desenele sunt și înăuntru și în afară în același timp. Sticla e transparentă. Exact cum ar trebui să fie cultura și politica în țara asta. Desenele mele sunt niște editoriale vizuale care comentează subiectiv realitățile locului și mai ales ale timpului. Eu sunt time-specific. Îmi pun toată puterea, știința, mintea, sufletul și umorul în desenele astea. Pentru că la final se vor șterge. Phoenix performance.”

În perioada 3-7 septembrie, Dan Perjovschi va realiza proiectul site-specific „Desen de intrare”.

Fațada principală a Teatrului Tineretului se transformă într-o expoziție permanentă, în care secțiunile de sticlă devin suportul lucrărilor acestui artist vizual.