Regăsire

Toate relațiile noastre, indiferent de natura lor, de factorii (de)favorizanți, cunosc o perioadă fastă, de înflorire și evoluție relativ constantă, apoi intră inevitabil în criză. Imprevizibilul abia de aici se insinuează, de aici încolo începe cu adevăratul greul. Criza este o probă de foc, o piatră de încercare. Criza forjează relația, iar din arsura ei ieșim mai puternici sau mai singuri.

În romanul Focul, Daniela Krien face analiza relației de cuplu și a crizei conjugale pe fundalul pandemiei de coronavirus și al vârstei de mijloc. Rahel și Peter Wunderlich, soț și soție, locuiesc în Dresda, în suburbii. Rahel are aproape cincizeci de ani, lucrează ca psiholog și psihoterapeut, iar Peter, soțul ei, are cincizeci și cinci de ani și este profesor universitar de literatură. Au doi copii deja adulți, Simon și Selma, viața pare așezată pe făgașul normalității, dar o astfel de aparență se spulberă încă de la primele pagini ale cărții. Peter este iritat când află că nu își vor mai putea petrece concediul în casa de vacanță izolată, undeva în munți, casă pe care Rahel o rezervase din timp; sunt anunțați că aceasta a luat foc, astfel încât planurile celor doi soți par spulberate.

Un telefon de la Ruth, o prietenă de familie, se dovedește a fi soluția salvatoare, căci femeia îi roagă să aibă grijă, timp de câteva săptămâni, de casa lor de la țară, deoarece ea va sta în spital cu soțul, internat în urma unui AVC masiv.

Timp de două săptămâni (fiecare capitol poartă numele unei zile din săptămână), romanul analizează relația de cuplu, criza conjugală, inserând momente importante din istoria de cuplu, inclusiv din istoricul familial al fiecăruia dintre cei doi soți, pentru a face astfel legătura cu prezentul și cu rezolvarea crizei.

Casa și gospodăria pe care le îngrijesc în timpul acestor două săptămâni de vacanță vor deveni, în egală măsură, spațiu al recluziunii și al reflecției pentru cei doi soți. Își vor împărți sarcinile, iar această rutină va ajuta creierul să se organizeze. Peter se va îngriji de animale (o iapă bătrână, o barză rănită, o pisică fără o ureche; deloc întâmplător, aceste animale sunt ușor defecte) și va dezvolta treptat o relație specială cu acestea, în timp ce Rahel va face cumpărături și va găti. Doar că impasul și înstrăinarea dintre ei nu ezită să iasă la iveală, amenințând să-i rupă, să-i despartă. Astfel, Rahel aduce cu sine nemulțumirile care au legătură cu viața sexuală (care aproape lipsește), cu afecțiunea și tandrețea. Ea are adesea fantezii erotice, dorințe, este deschisă spre experiențe, în timp ce Peter este ponderat, nu pune mare preț pe importanța sexului conjugal, catalogat de Rahel drept cuminte. Dar nu atât faptul că sunt diferiți ca sexualitate este problema reală, ci greșelile și consecințele care își au sursa aici: Rahel își înșală soțul, în timpul unei delegații, cu Alex (o aventură strict sexuală, pasageră), iar Peter se înstrăinează, retrăgându-se progresiv din relația conjugală, ca urmare a faptului că Rahel nu l-a susținut, moral și afectiv, atunci când, la universitate, o studentă îl acuză de discriminare de gen. Trist este că fiecare îl rănește pe celălalt fără să realizeze că o mai bună comunicare verbală, la momentul potrivit, ar fi diminuat consecințele: Rahel nu își dă seama că atitudinea ei, nepremeditat superfluă, îl rănește profund pe Peter, iar acesta bagatelizează nevoile sexuale ale soției sale, creând exact breșa prin care se strecoară infidelitatea ei pasageră. Este momentul în care, cel puțin Rahel, își pune problema dacă mai poate rămâne captivă într-o căsnicie măcinată progresiv din interior și ce șanse mai au persoanele de 50 de ani să o ia de la capăt într-o relație:

„Căutarea unui nou partener presupunea niște eforturi extraordinar de mari (…). Cine vrea să înceapă o nouă viață de la cincizeci de ani în sus găsește doar oameni care au crescut pe lângă alții, au fost formați de alții, îndreptați, sprijiniți, care nu mai sunt pregătiți să facă compromisuri.” (p. 129)

Analiza relației, deși romanul este o narațiune obiectivă, la persoana a treia, se face mai ales din perspectiva femeii, probabil și prin natura profesiei sale. Trecutul lui Rahel scoate la iveală, printr-o anamneză atentă, mai multe răni nevindecate: o mamă cu probleme, crescută, la rândul ei, de către o altă mamă cu probleme, psihice în cazul celei din urmă; Edith, mama lui Rahel, îi ascunde cine este tatăl, iar Rahel nu află niciodată, cu certitudine, din cine se trage pe linie paternă; aflată ea însăși în ipostaza de mamă, Rahel consideră că a eșuat lamentabil în privința Selmei, fiica ei, o adolescentă și apoi o tânără soție și mamă mereu aflată în criză. Selma nu și-a gestionat niciodată furia și egoismul evident, dorind mereu să atragă și să monopolizeze atenția tuturor, dezechilibrată emoțional, superficială, astfel încât devine, pentru Rahel în special, o grijă în plus, o problemă și chiar o povară.

Așadar, criza căutării identității și criza maternă se altoiesc, în chip nefericit, peste criza conjugală. Toate aceste drojdii intră inevitabil în fermentație.

Izolarea de ritmul vieții citadine, retragerea aceea estivală de două săptămâni se desfășoară sub forma unui grafic de temperatură dintr-o fișă clinică. Atentă la detalii și la dozajul lor, alternând inteligent, cu o fluență prozastică magistrală, trecutul cu prezentul, Daniela Krien creează premisele apropierii și ale regăsirii în cuplu fără să lase vreodată impresia că forțează nota în vederea unui deznodământ fericit. Astfel, fiecare dintre soți, pe măsură ce intră în rutina stabilită, alta decât cea de acasă, din Dresda, unde serviciul le confiscă mare parte din energia zilnică, își face curaj să-l provoace pe celălalt, să discute, să se apropie: „Astăzi va avea curaj (își spune Rahel, n.n.).

Curaj să înfrunte răceala lui Peter, care nu era de fapt răceală, ci un amestec de înstrăinare, lipsă de încredere și pierderea sentimentului de solidaritate colectivă. Ea nu fusese lângă el când a început să se distanțeze de societate. Nu a făcut nimic să-l oprească. Și pe măsură ce în ea începuse să crească înstrăinarea, Peter era deja plecat – se retrăsese în spațiul lui interior, a cărui ușă nu se deschidea așa ușor”. (p. 143) Sau din perspectiva lui Peter: „Cred că uneori este imposibil să faci doi oameni să meargă la pas”. (p. 159)

Desincronizarea lor, inițial periculoasă, devine ulterior fertilă, căci ea suplinește o lipsă în celălalt; de pildă, înaintarea în vârstă și perspectiva morții o sperie teribil pe Rahel; deși mai mare decât ea cu cinci ani, Peter asumă echilibrat sentimentul finitudinii:

„Ea invidia relația lui cu moartea. Deși nu credea în nimic – nici în viața de apoi, nici în răscumpărare, nici în renaștere -, Peter nu se temea de nimic. El nu înțelegea disperarea ei când se gândea la sfârșit. Și nici groaza în fața ideii că această viață, scurtă cum e, era totul (…). Dar nu moartea în sine o înspăimânta pe Rahel, ci toate lucrurile pe care nu le-a făcut, nu le-a simțit sau nu a îndrăznit să le facă”. (p. 157)

Liniștea lui, firea concesivă, neconflictuală, echilibrează mereu situațiile încordate create de vizitele Selmei, de problemele conjugale din familia tinerei femei; sunt, de fapt, în acest roman, pe lângă analiza cuplului Peter-Rahel, aflat în centrul narațiunii, și alte perechi aflate în criză: Selma-Vincent, Ruth-Viktor.

Familia contemporană, în aparență solidă, suficientă sieși, se dovedește, în fond, de o fragilitate care o expune mai mult decât ar fi de dorit. Fiecare membru al cuplului are nevoie de o supapă, de un spațiu decupat astfel încât tensiunea să nu se acumuleze exploziv: Viktor-în atelierul de sculptură; Ruth-fiind mereu confidenta fidelă a lui Edith, mai puternică decât aceasta; Rahel-înotul, cititul, cafeaua, atelierul lui Viktor, presupusul ei tată biologic; Peter-înotul, literatura, scrisul.

Cartea condensează, dar fără senzația suprasaturării, nu doar aceste istorii de cuplu, ci și relația părinți-copii, dorințele secrete, greșelile, vinovăția. Relația mamă-fiică este prezentată din mai multe perspective: Anna și Edith, Edith și Rahel, Rahel și Selma, Ruth și Rahel. O relație complexă și complicată, cu greșeli redundante, într-un soi de război tăcut și dureros, nu lipsit de speranță însă.

Focul care pârjolește o casă de vacanță în munți se reaprinde într-o altă casă, spațiu temporar al regăsirii de sine în cuplu, al flăcării care se reaprinde, nu incandescentă, dar constantă, între doi oameni care decid să rămână împreună tocmai pentru că sunt diferiți:

„Ea (Rahel, n.n.) era una dintre persoanele căreia oamenii îi fac loc să treacă, în timp ce el (Peter, n.n.) era unul dintre oamenii care le-ar ceda oricând locul celorlalți.” (pag. 208)

Focul de Daniela Krien