Recomandări – două volume scrise de Alice Clayton (Editura Paralela 45)

Căsuța de la malul mării. Bocănilă #3

Traducere din limba engleză de Roxana Mirică

Când primește vestea că mătușa ei din California i-a lăsat moștenire o casă încântătoare pe ţărmul Pacificului, Vivian Franklin și-a cam încheiat perioada de rebeliune boemă și rabdă, nu prea stoic, întâlnirile aranjate de mama ei cu contabili, experți financiari și alți tineri de perspectivă. Însă, Viv, cititoare avidă de romane de dragoste, încă mai speră că-și va întâlni cavalerul în armură strălucitoare, sau măcar un cowboy călare pe un armăsar nărăvaș – căci „băieții buni” nu sunt deloc genul ei – care să-i spună cele două cuvinte magice pe care nu i le-a spus nici un bărbat niciodată. Oportunitatea de-a se muta în California i se pare de-aceea o invitație de-a începe o nouă viață sau o nouă aventură, întocmai ca în romanele care-i încing nopțile și imaginația.

Și-apoi, casa de la malul oceanului e înconjurată de o fermă de care se îngrijește un cowboy sculptural și ispititor… Numai de nu i-ar sta în cale istoricul și bibliotecarul orășelului Mendocino, care-i încurcă mereu planurile de renovare!

Dacă sunteți în căutarea unui roman de dragoste amuzant, isteț și obrăznicuț, acesta este! Căsuța de la malul mării continuă seria „Bocănilă”, din care, la Editura Paralela 45, au mai apărut Bocănilă și Amor la Sausalito.

*

Fragment

Capitolul unu

Din vârful unei coline singuratice, Vivian contempla marea agitată. Voluptoasă și sculpturală, silueta ei se profila frapantă. Precum sirena care pretindea că este, privea spre vest. O corabie întunecată apăru la orizont, iar la vederea sa pulsul ei se înteți. Să fie tenebrosul căpitan al piraților care îi tulbura visele? Trăsăturile acelui războinic înalt și aprig trădau furie. Și pasiune. Doar cât o privea, și coapsele ei începeau să tremure. Dintr-o atingere… implozia.

Era chiar el? Întorcându-se din ținuturi îndepărtate și din aventuri la care ea putea doar să viseze? Ar jefui-o și i-ar devasta trupul așa cum numai el știa să o facă? Oare piratul i-ar oferi comoara bărbăției lui? Sau ar arunca-o ca pe o pradă fără valoare?

Ar vrea el asta?

Ar vrea?

Ar vrea și un Dr. Pepper dietetic?

Stai, ce?

Am fost smulsă din fantezia mea cu pirați de vocea nazală și miorlăită a lui Richard Harrison, expertul contabil.

— Îmi aduci încă un Dr. Pepper dietetic, te rog? Iar pentru domnișoara încă un… Tu ce vrei, Viv?
— Whisky. Cu apă. Sec, i-am răspuns, privind dincolo de masă la cel mai recent specimen din lunga mea colecție de întâlniri aranjate.

Aranjate de mama – un prim indiciu care ar fi trebuit să mă facă să refuz și să o iau la sănătoasa. Nu că n-ar fi avut gusturi bune, Richard era o bunăciune. Retrag ce-am spus: o bunăciune, dacă ar fi fost genul meu.

Păr șaten, ochi căprui. Pantaloni de doc maro, șifonați la perfecție. Cămașă albă. Dinți albi. Orbitor de albi, aș spune. Eram convinsă că, atunci când zâmbește, încep să sune clopoței. Oare de fiecare dată când un expert contabil zâmbește, unei zâne îi cresc aripi?

Doamne, Viv, adună-te!

Mi-am sorbit whiskyul, strâmbându-mă nu doar din cauza arsurii, ci și din cauza turnurii pe care o luase discuția. Legislație fiscală la aperitiv. Nimic nu se compară cu o salată cu brânză burrata caprese, asezonată cu profiturile rezultate din investiții de capital.

Am supraviețuit primelor douăzeci de minute ale întâlnirii dezastruoase a săptămânii lăsându-mi mintea să rătăcească în locul meu preferat, sediul central Romane Romantice. Dar nici reveriile cu pirații care îmi scotocesc în chiloți nu mă putea scuti de bâzâitul domnului maro-maro-maro-alb-alb-alb plictisitor.

Mi-am lăsat ochii să colinde prin restaurant, pipăindu-mi micul medalion de la gât. De un roz-ivoriu, micuța camee era o moștenire de familie și îmi fusese oferită la treisprezece ani, la slujba de confirmare. Familia mea încă era activă în sânul bisericii, spre deosebire de mine. Totuși, îmi plăcea la nebunie peștele prăjit, că era post sau nu. Cu un praf de vinovăție, mulțumesc! Așa se explică de ce mă aflam acolo într-o seară de vineri, în loc să mă relaxez acasă cu o carte bună.

Chiar deasupra bijuteriei de familie se afla o față „încadrată de șuvițe de păr creț negru-tăciune, cu pielea aurie și ochi de un verde-marin“. Așa mă vânduse mama lui Richard Harrison, expertul contabil și miorlăitul menționat anterior. Chiar aveam părul creț, deși lung de doar cinci cen- timetri. Aveam și ochii verzi. Pielea aurie? Ei bine, eram bronzată, îi dau dreptate. Dar a neglijat un aspect: piercingul din sprânceana stângă. De regulă, le omitea și pe cel din nas, și pe cel din limbă, precum și tatuajul de la baza cefei. Când mi-am scos geaca de piele, Domnul Expert Contabil a făcut un pas în spate, dar s-a ținut bine. Înaltă de numai 1,58 în șosete, dar apropiindu-mă de 1,64 în bocancii militari preferați, știam foarte bine ce imagine proiectez – o imagine care intra clar în contradicție cu restaurantul de familiști McBanal la care mă adusese. Sunt atâtea restaurante frumoase în cartierele din sudul Philadelphiei, și el mă aduce aici?

De ce dracu’ m-am lăsat convinsă să merg la încă o întâlnire cu un necunoscut?

Pentru că ești singură, n-ai fost îndrăgostită niciodată și cauți disperată un pirat?

E adevărat. La fel de bine aș accepta și un cowboy. Sau un pompier. Sau un prinț în exil, separat de obârșia lui regală de un unchi crud, dornic să-i fure tronul, în special când acesta vine la pachet cu o tânără virgină, o prințesă dintr-o familie rivală, cea mai frumoasă ființă din lume. Păcat pentru unchi, căci virgina fusese deja dezvirginată de prințul sus-numit pe un pat acoperit cu o plăpumioară umplută cu pene albe ca zăpada. Iar când prințul s-a înfipt în iubita lui, unghiile ei i-au scrijelit spatele precum ghearele vulturului când e pe cale să-și ia zborul… un zbor spre culmile pasiunii…

Uau! Gata cu whiskyul!

După zece minute întregi în care l-am ascultat poetizând despre me- todele de reducere a taxelor și despre fondurile de pensii, am pus paharul jos și am început să-l privesc insistent. M-aș fi putut răsfăța într-o baie cu spumă, visând la piratul meu, când colo, ascultam asta!? Eram perfect capabilă să-mi aleg singură partenerii; de fapt, i-am tot spus mamei treaba asta. Dar să pun această capacitate în practică era cu totul altă mâncare de pește; nu se putea spune că depun prea multe eforturi. Nu că n-aș fi fost interesată de întâlniri – chiar eram. Până la un punct. Pur și simplu, nu aveam răbdarea necesară pentru discuțiile superficiale pe care trebuia să le suport ca să pun mâna pe un tip.

Știam că viața nu poate fi ca un roman de dragoste, în care o fată se îndrăgostește nebunește de sufletul ei pereche în clipa în care privirile lor se întâlnesc într-un loc aglomerat.

Absurd!

Și că nu poți fi transportată într-o lume a fanteziei și a extazului de un străin arătos cu care ești pe aceeași lungime de undă și într-o perfectă armonie sexuală din secunda în care puternicul lui membru viril îți tachinează petalele delicate.

Ce idee!

Știam și că la conducerea companiilor din Top 100 firme de succes nu există niciun băiețaș rău, milionar, de peste 25 de ani, la 1,90 metri, cu o agresivitate masculină necontrolată, îmblânzită doar superficial, care așteaptă disperat ca o pitică fără stimă de sine, încălțată cu converși fără șosete, să-l răstoarne de pe piedestal și să-i schimbe cursul vieții pentru totdeauna după două pahare de Martini și un număr mic în toaleta femeilor.

Ca să știți: dacă porți converși fără șosete, îți put picioarele de-ți mută nasul!

Cu toate astea, în ciuda caricaturilor perpetuate în romanele de dragoste, aspiram încă la fantezie. La basm. La minunata dăruire de sine reciprocă născută atunci când două persoane se contopesc într-o singură ființă. Așa că acceptam întâlniri, făceam cunoștință cu tipi prin baruri, pe unii îi agățam pe stradă, și aveam parte de cele mai seci – doar ocazional inventive – partide de sex pe care le-ar putea avea o celibatară. Cât despre orgasme, fie că le obțineam cu mâna mea sau cu a altcuiva, nu erau un lucru de lepădat. Așadar, când mama îmi reproșa tot la două-trei luni că sunt singura dintre copiii ei care nu este căsătorită, cedam și o lăsam să-mi aranjeze întâlnirile.

Gusturile mele și ale mamei sunt la fel de diferite ca un pește ton de un ondulator. Mie-mi plac băieții răi și m-am bucurat o dată sau de două ori de ei. Prefer tipii mai duri, cu chip sever. Păr rebel? Da, vă rog. Simț artistic? Da, vă rog – muzician, pictor, artist liber-profesionist, orice.

Genul mamei este genul tuturor: un tip care câștigă bine, serios, împlinit, deștept, sociabil la petreceri și cu o cantitate de spermă suficientă.

Capitolul patru

Am visat un bărbat pe un cal. Galopând prin valuri, simpla lui prezență mă atrăgea. Pășind pe nisipul nivelat de valuri, am început să-l privesc pe frumosul bărbat în timp ce sărea de pe șaua grandiosului său armăsar și se îndrepta spre mine… Dar, în același timp, un alt bărbat care semăna surprinzător de mult cu Clark a sărit din apă cu o servietă plină de scoici, făcându-mă să înțeleg că n-aveam voie să arunc niciunul dintre homarii pe care i-aș fi putut găsi rătăciți în pantofii mei.

— Homari? Ce homari? l-am întrebat, pe melodia Rock Lobster a celor de la B-52’s.

A arătat cu degetul spre picioarele mele și am fost șocată să văd că se transformaseră în niște clești de homar care clămpăneau pe plajă.

M-am trezit acoperită de o transpirație rece. Dar murmurul liniștitor al valurilor m-a adormit la loc și, într-o clipită, eram din nou pe tărâmul viselor.

M-am trezit de-a binelea când s-a luminat de ziuă. Organismul meu era încă setat pe fusul orar din est. Trebuia să stau trează până noaptea târziu ca să mă pot adapta orei de vest. În ciuda visului straniu, dormisem buștean. Nu mai plouase prin acoperișul spart.

Mi-am tras plapuma peste față, încercând să mai fur câteva minute de somn… degeaba. Apoi mi-am dat seama că era ora șase. Ceea ce însemna…

CAFEAUA!

Am tras pe mine o pereche de colanți și un polar, mi-am prins părul cu o eșarfă și am tulit-o pe scări. Am hotărât să fac o plimbare până în oraș pe jos, ca să-mi dezmorțesc puțin picioarele după truda din ajun, pe care urma să o reiau și în ziua aceea. Am luat-o așadar pe lunga alee, apoi am cotit pe strada principală. O distanță de vreo patru sute de metri, pe care o puteam parcurge în mai puțin de zece minute, ceea ce era bine de știut. De cum am ajuns în centru, am remarcat un magazin specializat în antichități, mai ales în picturi vechi. Peisaje, vreo câteva chiar din Mendocino. M-am întrebat dacă tablourile mătușii Maude aveau vreo valoare. Poate era bine de ținut minte.

Deocamdată, mă chema cafeaua, iar eu am răspuns chemării. Des- chizând ușa cu clopoțel, m-am uitat dincolo de tejghea după fața zâm- bitoare a Jessicăi. Mi-a făcut cu mâna și m-am îndreptat iarăși spre ultimul loc de la bar.

— La fel ca ieri?

— Da, te rog, mor de foame! Am uitat să iau cina aseară.

M-am așezat și am apucat un ziar pe care probabil îl uitase cineva.

— Eu n-am niciodată problema asta, pentru că John e un bucătar atât de bun! s-a lăudat ea, în timp ce-mi turna cafea în cană, după care a pus comanda mea într-un cârlig din spatele barului unde o putea vedea bucătarul.

— Înțeleg de ce n-ai avut niciodată problema asta, am aprobat-o, schițând un salut către domnul Martin, care stătea pe scaunul de lângă mine.

Am început să citesc știrile zilei. Oare două zile la rând puteau crea o rutină pentru micul-dejun? Probabil că nu, dar îmi plăcea cum decurg lucrurile.

După ce-am înfulecat o porție de șuncă cât mine de mare, m-am îndreptat spre casă. Soarele strălucea cu putere și se anunța încă o zi senină și călduroasă. Acasă, în Philadelphia, începuse toamna. Aici, vara era încă în toi. Mergând pe jos spre casă, m-am minunat iar de priveliște. N-am să mă satur niciodată să privesc oceanul. Pescărușii planau pe curenții de aer cu mișcări descendente, plonjând și rotindu-se. Când am ajuns în dreptul garajului, m-am oprit să arunc o privire înăuntru prin geamurile jegoase. Niște cutii erau puse pe prelata care acoperea o mașină. M-am întrebat ce marcă o fi fost. În cel mai bun caz, mi-am zis, un Pinto roz!

Am căutat printre cheile de pe breloc, încercând vreo câteva până s-o găsesc pe cea potrivită. Ușa a culisat scârțâind, dispărând printre grinzi, într-un nor de praf. Am tușit de câteva ori, cu plămânii iritați. Inhalasem atât de mult praf în zilele anterioare, încât, dacă mi-aș fi scuturat plămânii, ar fi ieșit vârtejuri din ei.

Am intrat în garaj, pășind pe cimentul crăpat. Am mutat câteva cutii și mă pregăteam pentru marea revelație. Ținându-mi respirația, am apucat prelata de-o margine și am tras-o pe alee dând la iveală o măgăoaie imensă, vopsită și fabricată în Detroit!

Un Chevrolet Bel Air decapotabil din 1955! Aripi albe, pneuri cu capace albe… Caroserie bleu. Nu mai zic de volan!

— Ah, frumoaso! am suspinat, trecându-mi degetele peste caroserie.

Mașina părea să fie într-o stare bună, dar nu-mi venea să cred ce noroc am. Abia așteptam să urc la volan! Fără tragere de inimă, am pus prelata înapoi peste ea și am închis ușa garajului. Mergând înapoi spre casă, am sesizat că ușa de la șopron era întredeschisă. Bineînțeles că mi-am reconfigurat traseul, îndreptându-mă către ușa crăpată. Auzeam foșnetul paielor și, în timp ce găinile fugeau de mine, inspectam curtea să nu nimeresc iarăși în vreo surpriză lăsată de cai. Nu-mi permiteam să repet faza cu bălegarul!

Mi-am strecurat capul pe ușă și l-am văzut pe Hank. Dumnezeule, ce priveliște!

Azvârlea fân cu furca din pod și deja era lac de sudoare. M-am rezemat de un stâlp, adulmecând mirosul dulceag și puternic de fân. Și, apropo de puternic, tricoul i se lipise de tors, care era incredibil de masiv. Era ca o friptură, o bucățică bună de tot.

Luându-mă prin surprindere, s-a răsucit și a aruncat un balot de paie care mi-a căzut în față.

— Pffff! Fân! am țipat, încercând să-l evit.

Prea târziu însă, un smoc de paie îmi intrase deja în gură.

— Ți-am spus să stai departe de șopron! m-a apostrofat el, aruncând furca și coborând scara cu o grație perfectă.

Am început să mă scutur, iritată de atitudinea lui, dar și de paiele care-mi intraseră în sutien. Eram mai mult decât pregătită să-i spun că pot intra în șopron ori de câte ori am chef… când a început să mă scuture și el. În doi timpi și trei mișcări, degetele lui puternice și pricepute m-au scăpat de restul de paie, mâinile lui dansând ușor deasupra claviculelor mele… și mai aproape de pieptul meu decât era necesar. Mi-am ținut respirația în timp ce el continua; puteam să-i simt căldura corpului în spațiul acela închis. Încă o dată, parfumul lui s-a răspândit în aer și m-a amețit… mi-a dat o stare de leșin și… m-a făcut să strănut.

— Hapciiiuuuu! am strănutat, împroșcând paie în toate direcțiile.

Într-o poveste romantică, ar fi fost mult mai delicat și mai grațios, un strănut despre care s-ar fi putut scrie sonete. În viața lui Viv Franklin însă, strănutul a fost suficient de puternic cât să sperie găinile.

Și-a luat mâinile de pe umerii mei și a ieșit din șopron. L-am urmat.

— Și… ce faci tu mai exact aici, Hank?

— Am grijă de animale, mi-a răspuns, mergând cu pași mari spre camionetă.

— Da, am înțeles asta. Dar faci treaba asta zilnic? De două ori pe zi? am insistat, ținându-mă după el. Penibil!

— Depinde, a răspuns el, urcând în cabină.

Evident, acesta era un bărbat care de-abia scotea trei cuvinte. Și cu niște pectorali în care ți-ai fi putut rupe dinții. Oh, da, vă rog…

— Depinde… de ce? am întrebat, mergând mai încet în tentativa de a redeveni interesantă și misterioasă.

— Da, depinde. Revin mai pe seară, ca s-o călăresc pe Paula.

— S-o călărești pe Paula?! l-am întrebat, cu voce tremurătoare.

— Iapa. Ieri l-am scos pe Paul, azi e rândul Paulei.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

*******

Căsuța de la malul mării. Bocănilă #4

Traducere de de Greta Iacob

După ce rupe logodna cu un avocat de succes chiar în ziua nunții, Chloe Patterson hotărăște să se ocupe de pitbulli salvați din ringul de lupte. Bine-înțeles că mama ei nu e deloc mulțumită, doar nu degeaba a pregătit-o pe Chloe să devină Miss Golden State – asta trebuia să fie calea directă spre o căsnicie asigurată și așezată! Însă, între rigorile și presiunile mamei ei și glasul inimii, Chloe alege să-și asculte inima. Când noua ei ocupație o face să-l cunoască pe veterinarul atrăgător cu păr ca al prințului Harry, părăsit la altar de fosta lui logodnică, altă fostă Miss, Chloe știe că între ei nu poate fi nimic altceva decât prietenie. Dar serile californiene, apropierea oceanului și hiturile lui Frank Sinatra pot face minuni, cine știe?

Al patrulea roman din seria „Bocănilă” aduce în fața cititoarelor încă o poveste romantică, spusă cu umor și garnisită cu scene fierbinți, așa cum ne-a obișnuit autoarea bestsellerurilor Bocănilă, Amor la Sausalito și Căsuța de la malul mării.

*

Fragment

Mulțumiri

Am cel mai bun job din lume. Nu, corecție! Am al doilea cel mai bun job din lume. Cel mai bun job din lume cu adevărat este acela de maseur al lui Robert Pattinson… dar asta-i altă poveste. Acum vreau să-i numesc pe oamenii din viața mea care mă ajută să continui această uluitoare poveste. Mai ales în zilele în care nu-mi găsesc cuvintele, chiar dacă personajele principale își doresc să existe. Vedeți ce șmecherie am făcut aici? Le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să duc la bun sfârșit Regina frumuseții și toată seria „Bocănilă”.

Iată lista cu toți acești oameni speciali. Se poate să mă fi uitat prea mult la Sons of Anarchy*…

Echipa galeriei

Nuding Bergstrom Dwyer Horbachevsky Psaltis Burke

Echipa autoarei

Cole Probst Reisz

* Cunoscut serial american. (N. tr.)

Patru săptămâni mai târziu în San Diego

— Iar în seara asta ridic paharul în cinstea celei mai frumoase fete din lume – fiica mea, Chloe Patterson. Și în cinstea viitorului ei soț căruia îi spun: ai grijă de ea! Altfel, știu eu niște tipi…

Simțeam că-mi ard obrajii cât tata a ținut acest toast pentru mine și logodnicul meu – „viitorul soț” pe care tocmai îl amenințase în fața celor 50 de participanți la repetiția pentru nunta noastră. L-a amenințat într-un fel absolut acceptabil, desigur, așa cum se obișnuiește să-l tachineze tatăl miresei pe bărbatul care îi ia fata pentru totdeauna. Și toată lumea a râs împreună cu mine, ridicând paharele.

Viitorul meu soț, Charles Preston Sappington, s-a ridicat, a dat mâna cu tata și l-a bătut pe umăr binevoitor. Să fi fost oare bătaia asta pe umăr ceva mai puternică decât era necesar? Da. Să fi fost oare amenințarea atât de afabilă pe cât a făcut-o tatăl meu să sune? Nu.

Am surprins privirea tatei, care mi-a tras cu ochiul. Am chicotit tare, iar mama și-a dat ochii peste cap, gest care în cazul ei era cel mai sonor din încăpere. Orice încăpere! Mai ales când se afla în aceeași încăpere cu tata.

Ușurată că mă puteam întoarce la ce aveam în farfurie, am simțit mâna lui Charles pe ceafă. S-a aplecat asupra mea, apăsându-și absent buzele pe creștetul capului meu.

— Mă duc să salut familia Nickerson; mă întorc imediat, mi-a șoptit.

Sărutul meu a rămas în aer, căci el o zbughise deja să mai strângă niște mâini, iar când am întors capul, am văzut că mama ne urmărea.

— Nu crezi că ar trebui să mergi și tu cu el, draga mea? m-a întrebat ea, uitându-se la logodnicul meu care ne măgulea invitații.

Măgulea invitații la repetiția nunții noastre!

— Nu neapărat. Ai încercat sufleul de anghinare? E delicios, i-am răspuns, ducând furculița la gură.

— Nu crezi că ai mâncat destul, draga mea? Rochia de mireasă abia dacă te încape.

I-a făcut semn unui ospătar să-mi ia farfuria din față.

Am zâmbit resemnată, lăsând furculița să cadă cu zgomot pe farfurie, ceea ce a făcut-o pe mama să ridice din sprânceană.

— Scuze, am îngăimat, tamponându-mi delicat buzele cu șervetul pe care apoi l-am împăturit la loc și l-am așezat în poală.

— Of, mai las-o în pace, Marjorie, că se mărită! Las-o să se bucure de seara asta! Așa, înainte de marea despărțire, a tachinat-o tata.

Mie mi-a scăpat un chicotit, iar mama s-a înroșit toată pe gât.

— Sincer, Thomas, chiar nu cred că e potrivit s-o tachinezi așa, cu o zi înainte de nuntă. Și ce-a fost toastul ăla? Știi tu niște tipi? Și cine sunt tipii ăștia, mă rog? Contabili? Conțopiști?

Divorțat de șase ani după 22 de cicăleală, tatei nu-i plăcea nimic mai mult pe lume decât s-o scoată pe mama din sărite. Iar ea mușca momeala de fiecare dată.

Dar de data asta, mama ne-a surprins pe amândoi, ridicându-se de la masă:

— Chloe, du-te lângă Charles. N-ar trebui să stea singur de vorbă cu toți invitații, a cloncănit ea, îndepărtându-se fără să-l mai învrednicească pe tata cu vreo privire.

Înaltă, maiestuoasă și pătrunsă până-n măduva oaselor de rolul ei de mamă a miresei, s-a amestecat cu naturalețe printre invitați, asigurându-se că ospătarii erau atenți să nu lipsească nimănui nimic. Era gazda perfectă, sarcină care ar fi trebuit să cadă în seama mea. Sincer vorbind, eu îmi doream încă o porție din acel afurisit sufleu de anghinare.

Am tras cu ochiul la farfuria tatei, iar el mi-a împins-o peste masă, zâmbind. I-am întors zâmbetul, apoi am devorat sufleul.

— Și, ești pregătită pentru mâine? m-a întrebat el plimbându-și privirile prin salon.

De peste tot se auzeau plezanterii, conversații și râsete discrete și politicoase. Cincizeci dintre prietenii și rudele noastre foarte, foarte apropiate. Iar asta era numai repetiția. La nunta de a doua zi erau invitate patru sute (patru sute!) de persoane din tot sudul Californiei, petrecerea urmând să aibă loc la unul dintre cele mai elegante cluburi din San Diego. Eram de ani de zile membrii acestui club, iar când s-a finalizat divorțul părinților mei, mama a avut grijă să fie limpede pentru toată lumea că de-acum acesta era numai teritoriul ei. Iar tata a fost obligat să plătească taxa anuală de membru. Pensie de întreținere.

— Așa cred, am suspinat, întrebându-mă pentru a nu știu câta oară de ce suspinam de fiecare dată când mă întreba cineva ceva despre nuntă.

Tata a observat.

— Fetița mea? a spus întrebător și am văzut că un val de îngrijorare îi întunecă figura frumoasă.

— Mai bine mă duc să stau de vorbă cu familia Nickerson, i-am răspuns, căci tocmai o văzusem pe mama privindu-mă dezaprobator tocmai din cealaltă parte a salonului.

Mama avea intenții bune. Și apoi, totuși, era repetiția nunții mele – ar fi trebuit să mă bucure să aud urările de bine ale tuturor. Mi-am repetat asta de mai multe ori în gând până am parcurs distanța dintre masa din colț și zona din mijlocul restaurantului, unde viitorul meu soț mă aștepta cu mâna întinsă. Am arborat o expresie de fericire și sinceritate care, cu aproape doi ani în urmă, îmi adusese titlul de Miss Golden State. Charles, cel mai frumos bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, mi-a zâmbit. I-am zâmbit și eu și l-am lăsat să mă prindă de talie și să mă integreze fără niciun efort în conversație.

Am zâmbit. Am dat din cap. Zâmbit. Dat din cap. Râs. Zâmbit. Dat din cap. Oftat.

Am avut un moment de respiro ceva mai târziu în cursul serii, după servirea cafelei și după ce s-au încheiat interminabilele toasturi (cum de mai are cineva ceva de spus a doua zi, dacă toate toasturile s-au rostit la repetiția nunții?), iar invitații au început să se pregătească de plecare. Mama era gazda perfectă – zâmbea și dădea din cap la fiecare compliment ce i se făcea pentru încântătoarea ei fiică, pentru încântătorul cuplu, pentru seara încântătoare… Grrrrr! Să zâmbească și să dea aprobator din cap erau atuurile ei!

Avea o grație pe care eu nu o aveam în mod natural, deși o puteam imita foarte bine. Ca dovadă, felul cum am zâmbit și-am dat din cap mai devreme, când, timp de 20 de minute, s-a dezbătut care este cea mai bună firmă de tuns peluze din oraș. Pentru că peluzele trebuie menținute cât mai verzi, chiar și când e secetă, știți? Sau felul cum am zâmbit și-am dat din cap cât timp doamna Snodgrass a tot turuit despre o carte picantă de care vorbea toată lumea, dar pe care n-ar fi recunoscut nimeni că a citit-o, deși știam prea bine că o citiseră toate femeile prezente. Am zâmbit și am dat din cap chiar și când domnul Peterson ne-a ținut o predică despre imigrația ilegală, deși știam sigur că bona lui nu avea viză de ședere. Sincer, uneori simțeam că am capul cât o baniță. Dar antrenamentul pentru concursurile de frumusețe a dat roade și am putut să zâmbesc și să dau din cap ore în șir, arătându-mă tot timpul interesată, arătându-mă tot timpul amabilă, arătându-mă tot timpul drăguță.

Dar în capul meu nimic nu era atât de roz. În capul meu mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aș sări pe o masă și aș începe să urlu. Care ar fi reacția celorlalți? Ar tresări? Ar fi oripilați? S-ar amuza? Cât de repede m-ar da cineva jos de pe masă și cât de repede s-ar întoarce toată lumea la cafele?

De țipetele din mintea mea m-a salvat tot mama care făcea pentru a doua oară turul restaurantului.

Capitolul șase

— Chloe, ce mult mă bucur să te aud – chiar mă întrebam ce mai faci! a spus Clark.

— Toate bune și frumoase. Îmi pare rău că n-am apucat să ne vedem mai mult când ai venit pentru nuntă.

— Nicio problemă, aveai multe pe cap atunci. Ce mai e prin San Diego?

— Bănuiesc că e totul bine, dar acum sunt în Monterey. M-am mutat aici, de fapt.

— Sfinte Sisoe!

Aproape că-l auzeam cum procesează informația. Câteva clipe mai târziu a spus:

— Bun, dar spune-mi cum s-a întâmplat treaba asta.

De vărul meu mă despărțeau doar câteva luni și în copilărie am fost frați de cruce. Când eram mică îmi petreceam vara în Mendocino cu familia lui – asta până când mama a simțit chemarea concursurilor de frumusețe și am început să ne petrecem verile umblând de colo-colo, prin California, ca să mă înscrie la toate concursurile posibile și imposibile. Cu timpul, eu și Clark ne-am cam înstrăinat, dar o reuniune de familie din timpul ultimului an de liceu ne-a readus împreună și ne-a reapropiat. Fiind amândoi singuri la părinți, am fost lipsiți de legătura aceea specială dintre frați, astfel că am devenit frați onorifici unul pentru celălalt.

Cu câteva săptămâni înainte de nuntă, i-am făcut o vizită și am dat glas unora dintre temerile mele, pe care până atunci le ignorasem ca fiind niște anxietăți firești. Clark m-a ascultat – mereu a fost un bun ascultător. Și chiar dacă atunci încă mai eram convinsă că trebuie să mă căsătoresc, el a fost unul dintre puținii care a înțeles de ce n-am putut merge până la capăt.

Tot atunci am cunoscut-o și pe Vivian, sau Viv, cum îi plăcea ei să i se spună. Mare figură! Cam necizelată, dar părea să fie persoana potrivită pentru Clark cel serios și cam rigid. Se pare că seara de după ple- carea mea din Mendocino a fost seara decisivă pentru ei – de-atunci sunt împreună. Din câte spune Clark, ea e languroasă ca o pisică. Și deja locuiesc împreună. Îmi amintesc că m-a sunat să-mi spună.

— Stai puțin, ce? Vă mutați împreună? am întrebat incredulă. Dar n-au trecut nici măcar… Fluturi!, chiar sunt varză la matematică. N-a trecut prea mult timp.

— Așa-i, dar de fapt asta-i foarte bine.

— Dacă ești sigur că asta vrei, l-am avertizat eu, căci nu doream să ajungă cu inima frântă.

Vărul meu e un tip bun, blând și foarte de modă veche când vine vorba de iubire. Mai puțin la faza cu „trăitul în păcat”.

— Chlo, m-ai văzut pe mine vreodată să fac ceva impulsiv?

— Nu, chiar niciodată.

— Exact de-asta o fac acum – așa că bucură-te pentru mine și-atât.

A râs, iar entuziasmul din glasul lui m-a convins. Chiar părea fericit. Acum îmi spunea:
— Învățăm să punem murături! Vivian încearcă să înțeleagă cum să urmeze rețetele mătușă-sii Maude, mai ales celebra rețetă pentru castraveciori. Bucătăria noastră e plină de castraveți și borcane și sunt convins că duhnim amândoi a oțet.

— Păi, dacă asta o face fericită…, am râs, știind cum e vărul meu.

Era genul de bărbat care ar fi făcut orice pentru femeia pe care o iubea. Chiar și să pută a dressing de salată.

— Destul despre noi, spune-mi ce faci tu în Monterey. Mă bucur să știu că ești în jumătatea mea de stat.

— Știu! Trebuie să veniți în vizită să ne vedem. Îți amintești de organizația aceea din Long Beach de care ți-am vorbit? Our Gang?

L-am pus la curent cu tot ce făceam și, în timp ce-i povesteam, mi-am dat seama că făcusem foarte multe într-un timp foarte scurt. Clark era interesat de adăpost și impresionat de cât de multe lucruri reușisem deja. Era la fel de îngrijorat ca tata în privința câinilor agresivi, dar per total era încântat.

— Știi, Viv chiar zicea c-ar vrea un câine… a murmurat el.

— Imediat ce vom avea câțiva gata de adopție, te anunț.

Mă entuziasma gândul că adăpostul începea să devină real. Că era ceva al meu, ceva pentru care muncisem din greu.

Niciodată nu prea mi-am bătut capul cu ce aveam să fac când voi fi mare. Știu că e ciudat, dar totul părea atât de predeterminat. Nu e nimic în neregulă să fii soție și mamă, dacă e alegerea ta. Dar numai câteva dintre colegele mele de școală râvneau la statutul acesta. Abia așteptau să aibă copii și să întemeieze o familie. Drumul lor era drept și erau sincere cu ele însele.

Dar majoritatea celorlalte colege… Am avut întotdeauna impresia că se grăbeau să înceapă o viață de familie crezând pur și simplu că le așteaptă o viață bună. Și, credeți-mă, când ești tânără și frumoasă, sute de bărbați sunt interesați să te aibă la braț. Ba chiar și să te ia de soție. Acesta era obiectivul – și apogeul. Căsătoria nu era decât un mijloc în vederea atingerii lui.

Eu speram să mă căsătoresc cu un bărbat pe care îl iubesc. Iar acum, auzindu-l pe Clark cum vorbește despre Viv, i-am mulțumit din nou stelei mele norocoase că am intrat în panică în dimineața aceea și am fugit de la nuntă. Poate că într-o bună zi mi se va face și mie poftă de castraveți murați și îmi plăcea să cred că pofta asta o voi avea alături de un bărbat care ar vrea să învețe cum se pun murăturile. Charles le-ar ficumpărat, pur și simplu. Nu e nimic rău în asta. Dar eu îmi doream ceva un pic mai „de casă”.

La sfârșitul discuției cu Clark, am căzut de acord să-l țin la curent cu privire la un posibil cățel numai bun pentru ei, iar el a fost de acord să mă țină la curent cu aventurile lor. M-am lăsat pe spătarul scaunului din colțul unde luam micul-dejun și, cu cana de cafea în mână, m-am gândit ce aș vrea să mănânc de dimineață. În ultima vreme tot cumpărasem gogoși și nu-mi scăpase faptul că deja mă cam țineau pantalonii.

M-am dus la frigider și am început să răscolesc pe-acolo, hotărâtă să-mi fac o omletă. Abia începusem să tai ceapă, că am auzit o mașină parcând. Mă obișnuisem cu muncitorii care veneau la orice oră din dimineață, dar și duminica? Dându-mi seama că încă sunt în cămașa de noapte, mi-am strâns repede halatul pe mine, pe care m-am bucurat că-l îmbrăcasem când am văzut apărând de după colț camioneta Spitalului Veterinar Campbell. Până să mă dezmeticesc, l-am văzut pe Lucas coborând din mașină, îmbrăcat în niște blugi vechi și cu un tricou pătat de vopsea și ținând în mână o găleată cu materiale de zugrăvit.

I-am făcut cu mâna pe geamul de la bucătărie, iar el s-a apropiat.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat prin plasa de țânțari.

Lucas a ridicat găleata.

— Mi-ai spus că ai nevoie de ajutor la zugrăvit, așa că m-am prezentat.

— Dar nici măcar n-am luat micul-dejun!

— Perfect!

A lăsat găleata jos, în curte, și a zâmbit.

— Mor de foame!

— Vai de sufletul meu! am mormăit pe sub mustață și i-am arătat ușa din față.
Mergând spre ușă, l-am văzut urmându-mă de partea cealaltă a pereților casei și fiecare fereastră îmi permitea să mai trag o dată cu ochiul la acest tip periculos de atrăgător. Am strâns și mai tare halatul pe mine și am deschis ușa.