Recomandări pentru micii cititori – patru cărți apărute recent la Editura Paralela 45

Saga Wingfeather – Cartea 1: Pe marginea Întunecatei Mări a Întunecimii de Andrew PETERSON

Traducere din limba engleză de Tatiana Dragomir

AVENTURĂ, PERICOL, GIUVAIERE PIERDUTE ȘI TERIBILELE VACI DINȚOASE DIN ȚINUTUL SKREE

Andrew Peterson creează o fascinantă poveste pentru toate vârstele, urmărindu-i pe Janner, Tink și Leeli Igiby, însoțiți în permanență de Nugget, câinele lor de încredere, cum scapă de oribilii Colți din Dang, care caută Giuvaierele pierdute ale Annierei. Personaje neobișnuite și o lume necunoscută –de la marginea Întunecatei Mări a Întunecimii până la mortala Pădure Glipwood și mai departe de ea – pregătesc condițiile unei aventuri epice care cuprinde:

cântece și poezioare originale
un bunic fost pirat
vaci dințoase și dragoni-de-mare adevărați
vizite la Conacul Anklejelly și la casa din copac a lui Peet Omul-cu-șosete
legende pline de suspans și tradiții fascinante
rețetă pentru rulada cu viermi
hărți desenate

Cartea poate fi cumpărată de aici.

*

Fragment

O scurtă introducere despre Lumea Aerwiar

Poveștile de demult spun că atunci când primul om s-a trezit în prima dimineață în lumea în care are loc această poveste a căscat, s-a întins și a spus așa despre primul lucru pe care l-a văzut:

— Ia te uită, Aerwiar!

Numele omului era Dwayne, iar primul lucru pe care l-a zărit a fost o stâncă. Lângă stâncă însă se afla o femeie pe nume Gladys, cu care Dwayne avea să învețe să se înțeleagă foarte bine. În mulții ani care au urmat, acea primă propoziție le-a tot fost repetată copiilor lor și copiilor copiilor lor și verișorilor părinților copiilor lor și așa mai departe, până când, din pură întâmplare, toate ființele cuvântătoare au început să numească lumea din jurul lor Aerwiar.În Aerwiar existau două continente, despărțite de o întindere mare de apă, numită Întunecata Mare a Întunecimii. Pe la începutul Celei de-a Patra Epoci, ținutul neprimitor de la răsărit de mare a început să fie cunoscut sub denumirea Dang și nu prea are legătură cu această poveste (cu excepția Marelui Rău care ajunsese să sălășluiască acolo și care a pornit Războiul cel Mare practic împotriva tuturor). Răul acesta era un rău nenumit, un rău al cărui nume era Gnag Nenumitul. El cârmuia de pe piscurile Munților Killridge, din Castelul Throg, și, dintre toate lucrurile din Aerwiar pe care le disprețuia Gnag, cel mai mult și mai mult îl ura pe Măritul Rege Wingfeather de pe Insula Anniera. Dintr-un motiv anume, pe care nimeni nu îl putea ghici, Gnag și hoardele lui ticăloase porniseră către apus și puseseră mâna pe Minunata Insulă Anniera, unde bunul rege, casa lui regală și nobilul său popor au fost înfrânți.

Tot nemulțumit, Răul Nenumit (pe numele său Gnag) și-a construit o flotă care i-a purtat monstruoasa armată către apus, pe celălalt mal al Întunecatei Mări a Întunecimii, până în ținutul numit Skree. Și până la începutul aventurii noastre, Gnag a pustiit acest vast teritoriu timp de nouă ani în șir.

O introducere ceva mai puțin scurtă despre Ținutul Skree

Întregul Ținut Skree era înverzit și neted. Asta cu excepția Munților Pietroși din nord, care nu erau deloc netezi. Și nici verzi nu erau. Erau mai degrabă albi de la zăpadă, dar când aceasta se topea, până la urmă se mai întâmpla să crească și ceva verde pe acolo.

Dar în restul ținutului Skree, mai spre sud, se întindea Câmpia Palen Jabh-J, cu pajiștile ei vălurite (și categoric verzi). Asta cu excepția, bineînțeles, a Pădurii Glipwood. Imediat la sud de câmpie era Codrul Linnard, care se întindea până dincolo de marginile tuturor hărților, cu excepția, s-ar putea presupune, acelor hărți alcătuite de oamenii care or fi viețuit prin acele ținuturi îndepărtate.

Însă oamenii care s-au așezat în câmpie, pe lângă pădure, sus în munți și de-a lungul Mărețului Râu Blapp trăiau într-o stare de desăvârșită, statornică pace. Asta dacă nu punem la socoteală Războiul cel Mare pomenit mai sus, pe care l-au pierdut în mod destul de rușinos și care a distrus viața așa cum o cunoșteau ei.

În cei nouă ani de când fuseseră executați atât regele din Skree, cât și toți nobilii lui – de fapt, toți cei care ar fi putut avea pretenții la tron – oamenii din Skree învățaseră să supraviețuiască sub ocupația Colților lui Dang. Colții umblau ca oamenii și de fapt chiar arătau exact ca oamenii, atâta doar că trupurile le erau acoperite de niște solzi verzui, aveau bot ca de șopârlă, iar din gurile cu care mârâiau le ieșeau, crescând în jos, niște colți veninoși. De asemenea, aveau și cozi. De când cucerise Gnag Nenumitul ținuturile libere din Skree, Colții ocupaseră toate orașele, impunându-le skreenilor liberi biruri și purtându-se foarte urât cu ei. Pentru că, da, locuitorii din Skree se bucurau de oarecare libertate, dar numai dacă intrau în casele lor înainte de miezul nopții. Și dacă nu dețineau niciun fel de arme și nu se plângeau atunci când, ocazional, alți skreeni erau trimiși departe, pe mare, și nu mai erau văzuți niciodată. Dar în afară de cruzii Colți și de amenințarea permanentă cu moartea și cu tortura, nu erau prea multe alte lucruri de care să îți fie frică în Skree. Numai în Munții Pietroși, pe unde bântuiau bomnublii, cu dinții lor lungi și burdihanurile lor lacome, și dincolo de pustiul înghețat al Preriei de Gheață, unde puținii oameni care se așezaseră acolo se luptau zi de zi cu vulturul. Mai înspre sud, Câmpia Palen Jabh-J era un loc pe cât de frumos, pe atât de sigur, cu excepția șobobursucilor, care se tot furișau prin iarba grasă (un fermier din sudul ținutului Torrboro susținea că a văzut unul cât un cucuștiuc de mare, adică aproximativ de mărimea unui trudac adult, un animal cam de înălțimea unui clepure).

Înainte de a se prăvăli mugind în Cascada Fingap, Râul Blapp curgea lat și liniștit, limpede ca apa de izvor, iar peștii care puteau fi prinși aici erau și delicioși, dar și docili, cu excepția celor care erau toxici la atingere și a peștilor-pumnal, despre care se știa că sar în bărci și îi înjunghie pe cei mai zdraveni dintre pescari.

O introducere despre casa familiei Igiby (foarte scurtă)

Chiar la ieșirea din orășelul Glipwood, cocoțată pe marginea stâncilor de deasupra Întunecatei Mări, era așezată o casă, în care locuia familia Igiby. Casa era destul de simplă și, în afara faptului că era foarte plăcut de locuit în ea, fusese construită cu mare grijă și era păstrată în ordine, chiar dacă acolo locuiau trei copii, și în ciuda faptului că deborda de iubire, care noaptea se revărsa din ea licărind prin ferestre, asemenea luminii unei vetre.

Dar familia Igiby?

Ei bine, cu excepția faptului că mereu stăteau treji până noaptea târziu în jurul vetrei spunând povești, a momentelor când cântau în grădină în timp ce își adunau recoltele și a celor când bunicul, Podo Helmer, ședea pe prispă, scoțând rotocolale de fum, și dincolo de toate lucrurile bune și calde care le umpleau zilele și care erau precum cidrul într-o carafă într-o seară de iarnă, erau destul de nefericiți. Ba chiar nefericiți de-a binelea, în acel ținut prin care bântuiau Colții din Dang.

Janner Igiby stătea în pat tremurând, strângând din pleoape, și asculta înfiorătorul sunet scos de Trăsura Neagră, care huruia sub clar de lună. Fratele lui mai mic, Tink, sforăia în patul de deasupra lui, iar surioara lui Leeli dormea și ea (Janner își dădea seama după cum respira). Janner îndrăzni să deschidă ochii și văzu luna, albă ca un craniu, rânjindu-i de sus prin fereastră. Oricât încerca el să își ia gândurile de la asta, prin minte îi tot bâzâia poezioara aceea care de ani de zile îngrozea copiii din Skree, așa că, Janner rămase culcat, în lumina palidă a lunii, abia mișcând din buze.

De peste Mărețul Râu Blapp auzi bine Trăsura cea Neagră cum vine și vine,

Cai negri cu negre hamuri o poartă

Și e de un vizitiu negru mânată.

Atotfăcătorul să te-ajute să dormi

Trăsura când pe strada ta va trece,

Să nu visezi, copile, fiare și colți,

Și nici că Trăsura la tine oprește.

De peste Mărețul Râu Blapp auzi bine

Trăsura cea Neagră cum vine și vine,

Cai negri cu negre hamuri o poartă

Și-a oprit noaptea la tine în poartă.

Nu e de mirare că Janner nu mai reuși să adoarmă din momentul în care auzi tropot de copite și zornăit de lanțuri. În mintea lui parcă vedea aievea umbrele ciorilor zburând în cerc în jurul Trăsurii și cocoțate pe ea și auzea cârâitul ciocurilor lor și fluturarea aripilor lor negre. Își spuse în sinea lui că sunetele acelea erau doar plăsmuirea minții lui. Dar știa că undeva prin țară, chiar în acea noapte, Trăsura Neagră avea să oprească la casa unui biet om, ai cărui copii aveau să fie duși departe și nimeni nu avea să-i mai vadă vreodată.

Cu doar o săptămână înainte o auzise pe mama lui plângând pentru că fusese luată o fată din Torrboro, Sara Cobbler, care era de aceeași vârstă cu el. Janner își aducea aminte că o întâlnise o dată, când familia ei trecuse prin Glipwood. Dar acum fata era dusă pe vecie. Într-o noapte stătuse și ea culcată, exact așa cum stătea el acum. Probabil că își sărutase părinții înainte de culcare și spusese o rugăciune. Apoi venise Trăsura Neagră după ea.

Oare fusese trează?

Auzise fornăitul cailor negri în fața ferestrei, le văzuse aburii ieșindu-le din nări?

O legaseră Colții din Dang?

Se zbătuse atunci când o urcaseră în Trăsură, ca și când ar fi fost aruncată în gura unui monstru?

Dar, indiferent ce făcuse Sara, fusese inutil. Fata fusese smulsă de lângă familia ei și cu asta se terminase totul. Părinții ei ținuseră un priveghi pentru ea. A fi luat de Trăsura Neagră era ca și când ai fi murit. Era un lucru care i se putea întâmpla oricui în orice moment și nimeni nu putea face nimic ca să-l împiedice, decât să spere că Trăsura avea să treacă mai departe pe strada ta, huruind.

Zăngănitul, clinchetele și tropotul copitelor făceau ecou în noapte. Se apropia oare Trăsura Neagră? Avea să cotească spre casa familiei Igiby? Janner se ruga Atotfăcătorului să nu fie așa.

Brusc, Nugget, câinele lui Leeli, care stătea la piciorul patului ei, înălță capul și mârâi la noaptea de dincolo de fereastră. În lumina lunii Janner văzu o cioară pe o ramură golașă și începu să tremure. Strânse plapuma cu mâinile și și-o trase până sub bărbie. Cioara întoarse capul și se uită lung la fereastra lui Janner, parcă râzându-și de băiatul ai cărui ochi reflectau lumina lunii. Îngrozit, Janner încremeni, dorindu-și să se afunde cât mai adânc în pat, pentru ca ochii negri ai ciorii să nu-l mai poată zări. Dar pasărea se îndepărtă, fâlfâind din aripi. Luna fu acoperită de nori, trop-trop-ul înfundat de copite și cric-crac-ul Trăsurii se îndepărtară tot mai mult, apoi, în sfârșit, se așternu liniștea.

În clipa aceea Janner își dădu seama că își ținea răsuflarea de o bucată de vreme și lăsă aerul să îi iasă încet din piept. Auzi coada lui Nugget lovindu-se de perete și se simți mult mai puțin singur știind că micul câine era și el treaz. În curând adormi buștean și avu niște vise foarte agitate.

***

Ultimul urs polar de Hannah GOLD și Levi PINFOLD

Traducere din limba engleză de Justina Bandol

IMAGINEAZĂ-ȚI CUM AR FI SĂ TE ÎMPRIETENEȘTI CU UN URS POLAR…

La orizont se mișcă o siluetă conturată de lumina soarelui. Doar o fracțiune de secundă. Un trup masiv, înaintând în salturi largi – neașteptat. April clipi. Orice-ar fi fost – dispăruse. Dar ea ar fi putut să jure că tocmai văzuse un urs polar. Pe Insula Ursului n-a mai rămas niciun urs polar. Cel puțin de asta e încredințat tatăl lu April, a cărui muncă de cercetare îl poartă pe o insulă îndepărtată, la o stațiune meteorologică din Arctica. Dar, într-o noapte, April zărește la orizont o siluetă care aduce cu a unui urs. Un urs polar care n-are ce căuta pe insulă – un urs flămând, singur, departe de casă. Un urs polar cu un dor imens – iar April știe ce e dorul.

Pe măsură ce legătura lor incredibilă devine tot mai puternică, April se decide să-și salveze prietenul, pe Urs. Chiar dacă asta înseamnă să plece în cea mai mare și mai îndrăzneață călătorie din viața ei.

O călătorie pentru a-l salva pe Urs. Și – poate – pe sine…

ULTIMUL URS POLAR – Distincții

Câștigătoare a Premiului Peter Book 2022

Câștigătoare a premiului Waterstones Children’s Book 2022

Nominalizată la Premiile British Book – Cartea pentru copii a anului 2022

Nominalizată la Premiile Indie Book 2022

Cartea poate fi cumpărată de aici.

*

Fragment

Capitolul unu

Scrisoarea

APRIL WOOD DĂDU nas în nas cu ursul polar exact la trei săptămâni după ce sosise pe Insula Ursului. Înainte însă trebuise mai întâi să ajungă pe insulă, și călătoria aceasta începuse cu vreo patru luni mai devreme.

Până atunci, viața de zi cu zi a lui April avusese un anumit grad de normalitate, deși ea ar fi fost prima care ar fi recunoscut că e o normalitate cam ciudată.

Tatăl ei era cercetător într-o universitate din apropiere, unde studia tiparele fenomenelor meteorologice. Și, asemenea lor, venea și pleca la cele mai imprevizibile ore – uneori se întorcea acasă la unsprezece noaptea sau ieșea pe ușă exact când April venea de la școală. Lucra câteodată tot weekendul, dar apoi avea trei zile libere în timpul săptămânii. Chiar și atunci se închidea în cabinetul lui și se îngropa în cărți vechi și prăfuite, cu un scris atât de mic, încât te dureau ochii numai să-l deslușești. Când April îi aducea câte o cană de ceai sau masa de seară, el clătina din cap, își scotea ochelarii și o privea curios, ca și cum ar fi uitat complet că are o fată. „Ah!“ spunea. „Mulțumesc… April!“ Apoi pleca din nou ochii și începea să ronțăie capătul creionului, iar ea închidea încet ușa biroului în urmă.

April avea abia patru ani când mama ei murise și, de câte ori se gândea la ea, era ca și cum și-ar fi amintit o minunată vacanță de vară în care fusese cândva demult. Tatăl ei nu se recăsătorise, și asta se vedea în aspectul casei. Era înaltă și subțire și părea foarte discret nefericită pe la colțuri, iar înăuntru îți venea parcă tot timpul să te zgribulești. Peste toate se întindeau o peliculă subțire de praf și senzația oribilă că lipsește ceva, pe care April nu știa niciodată s-o pună în cuvinte.

Așa că își petrecea cea mai mare parte a timpului în curtea din spatele casei, unde trăia, în mărăcinișul sălbatic, o familie de vulpi de oraș. Era fascinată mai ales de una din ele, pe care o numise Curajoasa, pen- tru că părea mai îndrăzneață decât celelalte și odată fusese cât pe ce s-o lase să-i dea niște căpșune din mâna ei. Timpul petrecut în curte zbura fără veste și era întrerupt doar de școală. Lui April nu-i plăcea școala – sau fetelor de la școală nu le plăcea de ea. Poate fiindcă mirosea a vulpi sau chiar fiindcă se tundea singură cu o foarfecă de grădină – April nu știa. Oricum ar fi fost, nici nu-i păsa prea mult, căci prefera oricum animalele în locul oamenilor. Erau pur și simplu mai de treabă.

Apoi sosi scrisoarea.

April mânca niște fulgi de porumb din castron, așe- zată turcește pe covor, iar în partea cealaltă a came- rei, tatăl ei clătina deasupra ziarului de dimineață o felie de pâine prăjită de pe care se scurgea gemul. Era sfârșit de noiembrie, și, când corespondența ateriză cu un bufnet pe covorașul de la intrare, April se repezi la ușă. Să fi fost o carte poștală de la bunica Apple? Ei îi plăcea să trimită felicitările mai devreme și era și bunica ei preferată, pentru că mirosea a gogoși calde cu zahăr și locuia pe malul mării.

Nu era nicio felicitare de Crăciun, ci un plic mare și gros pe care scria DOCUMENTE OFICIALE, cu ștampila poștei din Norvegia.

April îl puse lângă felia de pâine prăjită a tatei, care îl luă absent, gata să-l muște. Când însă își dădu seama ce este, pe față i se așternu o expresie ciudată, ca și cum cineva i-ar fi aprins o luminiță fermecată în ochi.

— Ce e în plic? îl întrebă ea.

— Plecăm în nord, spuse el, citind scrisoarea și clipind des. Dincolo de Cercul Polar. Am primit postul.

Sincer, nu credeam – mă gândeam că o s-aleagă pe cineva de acolo. Dar se pare că i-a convins articolul meu despre studiul atmosferei terestre. E o stațiune meteo pe o insuliță, cam la o zi de mers cu barca de coasta Norvegiei.

April țopăi de câteva ori și abia apoi întrebă:

— Ce insulă? Câți oameni trăiesc pe ea?

— Ah! Tatăl lăsă stânjenit privirea în jos. Nu e o insulă de genul ăla. De fapt… n-o să fim decât noi.

— Doar noi doi? April simți prin vine un fior ca o spumă de șampanie. Singuri pe o insulă?

El se aplecă înainte.

— Gândește-te prin ce aventuri o să trecem! O să fim ca Amundsen în Antarctica. Insula nu seamănă deloc cu ce avem noi aici. Sunt multe lacuri, sunt dealuri, pâraie. Imaginează-ți, April! Ultimul mare teritoriu nedescoperit. Nu sunt mașini, trenuri, avioane… Nici măcar drumuri! E un ținut sălbatic, virgin.

Nu era nevoie să mai spună ceva, căci inima lui April o luase deja la goană. Nu doar că aveau să ajungă dincolo de Cercul Polar, aveau să-și petreacă tot timpul împreună. Doar ei doi. Aveau să facă atâtea! Să construiască oameni de zăpadă, să se dea cu sania pe pante, să…

— Bineînțeles, munca mea acolo va fi foarte importantă, adăugă tatăl cu o expresie cât se poate de serioasă, încât April avu senzația că i se pune o greutate abia simțită în piept.

— Ce-ai să faci?

— Guvernul Norvegiei vrea să-și dea seama mai bine cum afectează încălzirea globală regiunile arc- tice, așa că eu o să monitorizez datele pe o perioadă de șase luni.

April știa foarte multe despre banchizele care se topeau. Alături de vânătoarea de vulpi, era unul dintre lucrurile care o înfuriau și o făceau în același timp să se simtă inutilă.

— Și școala mea? întrebă ea.

— April, spuse el, aplecându-se înainte. În șase luni de Arctica o să înveți mai multe decât ai putea să înveți vreodată în șase ani de școală.

Ea îl privi din nou. Ochii tatălui ei străluceau și pe obraji îi apăruseră două pete rozalii. Se simți iar străbătută de fiorul acela.

— Când plecăm?

Firește, nu toată lumea fu la fel de încântată. Bunica Apple îi suna de cel puțin trei ori pe zi să le spună cât sunt de nechibzuiți. Dar gerurile de-acolo, dar valurile cât zgârie-norii, dar morsele ucigașe cu colți ascuțiți pe care îi văzuse ea într-un documentar narat de David Attenborough, dar pericolele de pe o insulă fără spital, fără medici de familie, fără nimeni care să-i poată ajuta dacă dădeau de necaz?

Pur și simplu nu era bine pentru o fetiță de unsprezece ani, spunea bunica. Mai ales pentru o fetiță atât de sensibilă ca April, care, mulțumită tatălui ei, se sălbăticise deja destul. Cum își putea el închipui că a o lua pe o insulă pustie – și nici măcar însorită – i-ar face bine?

Dar tatăl era încăpățânat când voia și se prefăcea pur și simplu că nu aude.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Edmund! răcni bunica la el, frustrată. Îi zice Insula Ursului! Dacă o mănâncă vreun animal?

Deși el încercă s-o asigure că pe Insula Ursului nu e niciun urs, bunica refuză să-l asculte.

— Dacă vezi vreun urs polar, April, îi spuse ea, ține minte SĂ FUGI!

Așa se făcu că pe 1 aprilie porniră în prima etapă a călătoriei. Urma să ajungă cu avionul la Oslo, apoi să-l schimbe până într-un orășel numit Tromsø și de acolo să ia barca până pe Insula Ursului. Când avionul decolă și se avântă cu botul spre nord, April își lipi obrazul de geam și se uită în jos la casa ei care dispă- rea din vedere.

Porniseră către Cercul Polar de Nord.

***

Balena dispărută de Hannah GOLD și Levi PINFOLD

Traducere din limba engleză de Justina Bandol

IMAGINEAZĂ-ȚI CUM AR FI SĂ POȚI COMUNICA CU O BALENĂ…

Rio fu singurul care o văzu. Ascunsă sub luciul apei, cam la trei metri de prova. Simți cum tot corpul i se potolește și rămâne nemișcat, de parcă un curent invizibil părea să-l lege de balenă și, stând așa neclintit, simțea c-ar fi putut cumva să se întindă și să se conecteze cu ea. Înfățișarea balenei de sub ochii lui îi era prea bine cunoscut

— Bot Alb!

Când mama lui este internată în spital, Rio e trimis în micul oraș de coastă Ocean Bay, din California, la bunica din partea mamei, o femeie pe care nu a văzut-o decât o dată în viață. Tot ce-și dorește Rio este ca mama lui să se facă bine, pentru a se putea întoarce acasă. Asta până când ia parte la o excursie de observare a balenelor și, în albastrul imens al oceanului, o întâlnește pe Bot Alb – o uriașă blândă a apelor. Rio se simte imediat atras de balenă și, pentru prima dată de când e departe de casă, are un licăr de speranță.

Dar pe urmă Bot Alb dispare… Va putea Rio, prin legătura specială pe care o are cu balena, să o găsească și să o salveze?

BALENA DISPĂRUTĂ – Distincții

Câștigătoare a Premiului Edward Stanford – Cartea pentru copii a anului 2023

Cartea poate fi cumpărată de aici.

*

Fragment

Capitolul unu

Sosirea

PRIMUL LUCRU pe care-l observă Rio Turner intrând în sala de sosiri a Aeroportului Internațional Los Angeles fu gălăgia. Aeroporturile nu erau construcții menite să rămână tăcute, iar acest monstru enorm, lăbărțat era ca un stadion de fotbal în tumult.

Al doilea lucru pe care-l observă fu bunica lui.

Cu toate că trecuseră cinci ani de când o văzuse ultima oară, o detectă imediat. Era cu un cap mai

înaltă decât restul lumii, îmbrăcată într-o salopetă turcoaz neon, cu rame negre și lentile groase la ochelari și cu o claie de păr alb sârmos.

Deși privea atent în jur, ei îi luă câteva clipe să-l observe.

— Rio? Tu ești, nu-i așa? Se opri o clipă să-l măsoare din priviri. Abia te-am recunoscut. Ești așa de…

Nu-și duse vorba până la capăt, și Rio se întrebă ce voise să spună. Oricum, n-avea de gând s-o întrebe. Își încrucișă defensiv mâinile la piept.

— Deci ai ajuns cu bine, se repezi ea spre el, cu o privire pe care el n-o înțelese. Mă bucur foarte mult că ești aici!

Și-l luă în brațe. Dar nu așa cum era el obișnuit – strâns, cald și protector. Bunica era făcută parcă din unghiuri și coate ascuțite și mirosea a mentă. Rio hotărî să numere până la trei înainte să nu mai suporte. Apoi se smulse din îmbrățișare.

— Rio, spuse ea cu voce șovăielnică. Obrajii i se pătaseră cu stacojiu. A trecut mult timp, și știu că totul ți se pare probabil ciudat și de necrezut, dar, cât ai să stai cu mine, vreau să te simți ca acasă. La urma urmei, sunt bunica ta.

Rio, care o ascultase coborând tot mai mult privirea în pământ, ridică la sfârșit ochii, surprins. Ea îi trimisese, de-a lungul timpului, felicitări de Crăciun și de ziua lui semnate „bunica“, dar lui i-ar fi fost greu să-și imagineze pe cineva care să semene mai puțin a bunică. Cel puțin în comparație cu cealaltă bunică, cea care purta papuci cu talpă groasă de cauciuc și căreia-i plăcea să-l cheme „rățușcă“ (deși ultima oară când se uitase în oglindă încă nu-i crescuseră aripi și cioc). Nu, persoana din fața lui nu arăta deloc a bunică, și Rio hotărî în sinea lui să-i spună pe numele mic, Fran.

Nu-i răspunse, așa că ea își frecă palmele între ele, deși nu era frig.

— Atunci hai mai bine s-o luăm din loc!

Rio refuză să i se ia valiza – se putea descurca foarte bine și singur – și o porni după bunica spre ieșire. În parcare ea se opri lângă un jeep acoperit cu un strat gros de praf.

El urcă pe locul din dreapta, trase centura și-și mușcă buzele încercând să ignore nevoia bruscă, urgentă de a merge la baie.

Ca și cum i-ar fi simțit disconfortul, Fran se întoarse spre el și păru că se pregătește să-i spună ceva. Dar, orice-ar fi fost, se opri din nou. Își drese numai glasul și adăugă:

— Îmi pare rău… pentru mama ta.

Rio simți arsura bruscă a lacrimilor și se frecă furios la ochi, sperând că Fran nu-l văzuse. Ca să evite orice conversație, își pironi ostentativ privirea afară pe geam. După o scurtă pauză, bunica porni motorul cu un gest hotărât și o luară din loc.

Mama lui Rio se născuse și crescuse în California. Plecase de acolo când abia împlinise douăzeci de ani, mai întâi cu o bursă la New York, ca să studieze muzica, și apoi, după absolvire, la Londra, ca violonistă în orchestra filarmonică a orașului. În tot acest timp se întorsese acasă o singură dată, pe când Rio era bebeluș, când îl și luase cu ea.

Trecuse atâta vreme de atunci, încât el nu-și amintea nimic.

Dar, teoretic, fiindcă mama lui se născuse aici, el era pe jumătate american. Deși era o jumătate foarte mică, pentru că el trăise la Londra toți cei unspre- zece ani și trei luni ai vieții sale și vorbea engleza cu accent britanic. Această lume îndepărtată și exotică a zilelor însorite fără capăt, a palmierilor înalți, legănați de vânt, și a plajelor aurii i se păruse întotdeauna un vis. Dar adevărul era că Rio își dorise toată viața să se întoarcă aici.

Însă nu așa.

Deschizând geamul mașinii, trase adânc în piept aerul Californiei. Din păcate, nu era cel mai înțelept lucru de făcut pe o autostradă aglomerată. Rio se înecă și tuși, simțind cum plămânii i se încarcă de smog.

Asta era California? Totul părea atât de mare! Mași- nile, indicatoarele rutiere, clădirile – chiar și cerul, arcuit deasupra lor într-o vastă tăcere violetă. Ca și cum mașina fusese luată pe sus și aruncată într-o lume de uriași. Londra era o metropolă, dar nici nu se compara cu ceea ce vedea aici.

California e altfel, proclamase întotdeauna mama lui. Spunea că e pașnică, s-ar potrivi cu firea lui. Și că… Rio închise geamul cu un pocnet. Apoi, ignorând tentativele bunicii de a lega o conversație, închise ochii și încercă să-și închipuie că trăiește încă într-un univers în care mama nu l-a trimis în celălalt capăt al lumii ca să stea cu cineva pe care abia dacă-l cunoaște.

Capitolul doi

Ocean Bay

PROBABIL ADORMISE la un moment dat, pentru că se trezi abia când mașina opri de tot.
— Am ajuns, spuse bunica. Bun-venit la Ocean Bay!

Lumina asfințitului se topise pe nesimțite, și Rio trebui să clipească de câteva ori ca să poată distinge contururile. Micul oraș de coastă Ocean Bay se afla cam la o oră de mers spre nord de Los Angeles. Acum însă nu se vedea orașul propriu-zis. Bunica lui locuia la periferie, unde, în lumina lunii, Rio zări o casă uriașă de lemn, lăbărțată pe plajă. Era o construcție informă cu două etaje, vopsită din cap până-n picioare într-un verde pastel plăcut. Rio simți cum ceva se înmoaie înăuntrul lui. Ca și cum casa ar fi avut niște calități magice vindecătoare și ar fi putut rotunji chiar și cele mai ascuțite colțuri.

Se frecă la ochi. Apartamentul pe care îl împărțea cu mama lui la Londra era atât de mic, încât ar fi încă- put probabil de cinci-șase ori în casa bunicii.

— E frumoasă, nu-i așa? murmură Fran cu o umbră de mândrie în glas.

Dar, dacă locuința i se păru deosebită, vuietul pe care-l auzi când ieși din mașină fu cu totul altceva. Un muget măreț, atotputernic, genul de sunet pe care-l poate scoate numai ceva extraordinar de puternic.

Vuietul oceanului.

Iar Rio, căruia nici măcar nu-i plăceau sunetele puternice, descoperi, spre surprinderea lui, că acesta era altfel. Îi simțea forța fremătându-i în corp și avu dintr-odată dorința imperioasă de a sorbi senza- ția aceea până în rărunchi, ca să rupă centura durerii care-i strângea pieptul.

— O să ai suficient timp să te plimbi pe plajă, îi făcu Fran semn de pe treptele de la intrare. Hai înăuntru!

El o urmă șovăitor prin holul larg spre bucătărie, unde nu erau nici fotografii, nici desene de la școală, nici liste de cumpărături prinse neglijent în piuneze pe pereți, ca acasă la el. Nu erau nici măcar căni mur- dare, farfurii rămase de la masă sau resturi împrăștiate de biscuiți cu ghimbir. Era plină în schimb de aparate și ustensile de oțel lucios care străluceau atât de tare, încât Rio își vedea reflexia în ele – imaginea unui băiat slab, palid, cu o expresie prudentă și o claie de păr castaniu-deschis care nu stătea niciodată cuminte oricât l-ar fi pieptănat. Singura pată de culoare era tricoul lui galben preferat, pe care mama i-l cumpă- rase la ultima zi de naștere.

După câteva minute, Fran îi puse în față o farfurie aburindă.

— Legume cu chilli. După rețeta mea secretă. Ia și mănâncă!

— M-m-mulțumesc, răspunse Rio, revoltat de felul cum îi tremura vocea de fiecare dată când se simțea nervos. Tot ce știa despre bunica lui era că fusese pe vremuri directoare de școală, că locuise toată viața la Ocean Bay și că vorbea cu accent american.

Cât timp mâncă, ea continuă să vorbească de pe cealaltă parte a mesei.

— Mă gândeam că mâine am putea face un tur al orașului. Eventual mergem la cumpărături sau… pot să-ți arăt portul sau chiar să urcăm în far! De sus se vede până departe, la kilometri întregi! E spectaculos. Sau, dacă ești obosit, putem pur și simplu să facem o plimbare pe plajă.

Și îl privi întrebătoare peste ochelari.

Rio fu tentat să-i răspundă, dar cuvintele îi rămaseră în gât. Nu, nu venise aici ca să se distreze sau să meargă la cumpărături și în niciun caz nu ca să-și petreacă timpul cu cineva care nici măcar nu făcuse parte din viața lui când el avusese cea mai mare nevoie de sprijin.

Din fericire, atenția bunicii fu distrasă de intrarea unei pisici albe pufoase, cu o pată neagră deasupra ochiului stâng, care-și anunță prezența cu un mieunat lacrimogen.

— Piratule! Aici erai! Vrei să faci cunoștință cu oaspetele nostru?

Motanul nu păru foarte interesat de noul locatar, dar Rio simți din nou că se înmoaie. Întotdeauna își dorise un animal de companie – fie și numai un hamster –, dar în apartamentul din Londra n-avuseseră voie. Se aplecă să mângâie pisica între urechi și ea îl răsplăti torcând sonor.

— El e nepotul meu, Rio. A venit tocmai de la Londra să stea cu noi în vacanță. Vrei să-i spui hola?

Rio nu știu dacă de vină fusese vocea caraghioasă cu care bunica îi vorbea Piratului – genul de voce cu care adulții se adresează unui bebeluș –, sau faptul că era el obosit după un zbor de douăsprezece ore, sau cuvântul hola pe care-l folosise ea în loc de „salut“.

Poate toate la un loc. Dar, oricum ar fi fost, vorbele îi țâșniră din piept fără să le poată opri:

— Nu e nicio vacanță! Și n-am venit aici să mă distrez! Am venit doar pentru că nu s-a putut altfel!

Fran deschise gura și o închise la loc. Rio crezu că avea să spună ceva, dar ea nu făcu decât să-l alunge pe Pirat de la masă și apoi își făcu de lucru curățându-și salopeta de firele lui de păr.

Restul cinei decurse în tăcere.

Când se făcu ora de culcare, Rio urcă după bunica lui pe o scară șubredă de lemn, ascultând prin pereții casei freamătul oceanului. După ce-i arătă baia principală – cu cel mai mare spațiu de duș pe care-l văzuse el vreodată, unde ar fi încăput lejer doi elefanți –, Fran îl conduse pe o a doua scară până în vârful casei.

— Asta e camera ta, spuse ea, împingând ușa.

Era o mansardă boltită, încăpătoare, și ochii lui Rio se ațintiră imediat, nerăbdători, asupra patului dublu – mult mai mare decât patul lui îngust de acasă. Camera avea o fereastră mare dreptunghiulară, ascunsă de jaluzele verticale bleumarin, și mirosea curat și proaspăt – și vag a dezinfectant.

Era un loc liniștit, hotărî el instinctiv. Îi dădea o senzație de confort, de căldură, de ceva familiar. Și nu se auzeau nicio mașină, niciun autobuz, nicio motocicletă. Doar valurile oceanului.

Se așteptase ca bunica să dispară pur și simplu, așa că fu uimit când își dădu seama că era încă acolo, în prag – o siluetă șovăielnică. Rio își puse valiza pe pat, îi desfăcu cataramele cu un pocnet și se strâmbă la mirosul de ghimbir al biscuiților pe care i-i împache- tase mama. Era atât de puternic, încât aproape i se tăie răsuflarea.

— A fost camera ei.

— Cum? se răsuci el brusc. A mamei?

Bunica dădu din cap.

— Exersa la vioară ore întregi uite acolo, în fața ferestrei. Se văd încă urmele tălpilor ei pe dușumea. Rio își întoarse privirea către locul unde arăta Fran. Podeaua era un pic mai întunecată și mai denivelată acolo, cu lemnul vizibil mai uzat decât în jur. Iar dacă îți încordai privirea, puteai distinge amprenta vagă a două tălpi.

Rio se îndreptă reflex într-acolo, așezându-și tălpile cu grijă exact pe locul unde cu mulți ani înainte stătuse mama lui. Cum ea era minionă, urmele i se potriveau perfect. Simți lemnul cald sub degete – și mai simți ceva. Ceva viu și nemijlocit, tulburător. Fu ca și cum muzica ei s-ar fi ridicat prin corpul lui din străfundurile casei, unde se ascunsese în toți acești ani.

Rio închise ochii și avu impresia că mama e în cameră, chiar în fața lui, cu vioara sprijinită pe umăr, cu ochii luminoși…

— Îmi… îmi pare rău că lucrurile au ieșit așa, spuse Fran cu glas sugrumat. Auzind-o, Rio simți cum mușchii gâtului îi înțepenesc, și muzica se stinse brusc. Dar acum e într-un loc unde primește ajutor.

— O s-s-să se facă bine! răspunse Rio enervat. Într-o lună mă întorc acasă și… o să vezi! Totul va reveni la normal!

Fran dădu să spună ceva, dar se răzgândi.

— Atunci, noapte bună! Ne vedem mâine-dimineață.

***

Minunata călătorie a Almei și a motanului Ivan în Țările-de-Sus de Andreea TĂNĂSESCU și Leonid GAMARȚ

Când salvează un pisoi de la moarte, Alma, o fetiță de opt ani, nici nu bănuiește ce aventuri o așteaptă. Ivan se dovedește a fi un motan cu totul și cu totul special. Alături de el, Alma pășește într-o lume minunată în care animalele vorbesc, jucăriile prind viață și șoarecii sunt pirați temuți. Dar această lume este pândită de un mare pericol: Dihăniile Nopții, hrănite de răutatea, ambiția, invidia și trufia Oamenilor Mari. Vor reuși Alma și prietenul ei cel mai bun, motanul Ivan, să învingă Dihăniile cumplite și să salveze tărâmul fermecat?

O poveste despre prietenie și speranță, despre lumina care există în sufletul oamenilor în ciuda ,,umbrelor“ care le întunecă uneori mintea și viața.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

*

Fragment

Capitolul 1

Alma salvează un pisoi

Povestea mea începe într-o zi rece de primăvară. Vântul sufla tare și un soare cu dinți se rostogolea pe cer. Câteva mașini se strâmbau nervoase la trecători. Într-o astfel de zi gri, Alma, o fetiță de opt ani, se întorcea de la școală: cu uniforma pătată, cu ciorapii deșirați și pictați, de sus până jos, de o dâră de noroi, pentru că se luase la trântă cu colegii în pauză. O mai ciufulise și vântul, făcându-i părul să semene cu o coadă de mătură.

Pentru fetițele cu codițe și uniforme curate din clasa ei și, chiar și pentru băieți, Alma era o… ciudată, sau, mai bine zis, o fetiță cu personalitate! Băieții o admirau pentru calitățile ei „băiețești“, dar n-o includeau în cercul lor, iar fetele o țineau la distanță. La școală Alma era singura care avea grijă de Trichi, peștișorul din acvariul clasei, un pește-chirurg galben-auriu, un Zebrasoma flavescens, cum îi plăcea ei să-l numească, fălindu-se că-i știe denumirea științifică. Peștișorul o saluta bucuros ori de câte ori o vedea, și chiar executa în cinstea ei o piruetă: Alma o piruetă, peștișorul Trichi o piruetă. Dar nimeni nu știa cu ce se ocupa Alma după ce pleca de la școală. Nici măcar învățătoarea.

Ei bine, porumbeii și vrăbiuțele care sporovăiau vesele pe garduri o cunoșteau: Alma uda pomii și florile atunci când era secetă și se îngrijea de animăluțele bolnave sau firave din cartier.

Alma călătorea deseori departe cu gândul… peste mări și țări, inventa povești cu pirați și lumi minunate. Uneori, împreună cu Jucăriile ei, căuta comori ascunse prin grădinile vecinilor. Alma era și inventatoare: inventase Undița de pescuit vise, Dominoul prichindeilor, Teatrul pentru păpuși din cârpe și prosoape, Orașul de plută, cu trenuri și oameni din dopuri de plută, o Flașnetă muzicală pentru a dormi bine, ori Creionul care te ajută la teme atunci când ești obosit și nu ai chef de ele… Și chiar funcționau! Nu mă întrebați cum.

Din păcate, de multe ori, Alma se juca singură, pentru că nu prea avea prieteni. Și, pe deasupra, o măcina dorul de părinți, care erau departe. Doar Bunica avea grijă de ea. Totuși Alma avea un singur prieten bun, pe Vlad, băiatul cu păr roșcat și ochelari cu rame mari, care cânta la violoncel. Locuiau în același cartier, așa că cei doi se vedeau destul de des. Se simțeau bine împreună și, mai ales în vacanțele de vară, lumea era a lor. Vara trecută, de pildă, își construiseră o căsuță de lemn, cu o scară de sfoară pe care puteau coborî în viteză atunci când erau asaltați de pirați. Vopsiseră căsuța cu vopsea ecologică, iar pe acoperiș construiseră un dormitor numai pentru vrăbiuțe. Cât de mult s-au bucurat vrăbiuțele de dormitorul lor! Și mai ales când găseau acolo firimituri de chec, semințe de floarea-soarelui sau alte bunătăți lăsate de copii.

În căsuță își aflaseră locul tot felul de obiecte și jucării: iepuri cu urechi cârpite, căluți de lemn, cutii muzicale, broscuțe cu cheiță, șopârle și dinozauri din plastic, chiar și o proteză dentară, o colecție întreagă de monede vechi, un clasor cu timbre. Găseai acolo și multe seturi de construcție: foi, foarfeci, bețișoare colorate, roți, bile, pe scurt, un întreg arsenal pentru meșterit. Copiii pictau, făceau acadele din plastilină ori decupau figurine din hârtie.

De câteva săptămâni însă, singurul ei prieten adevărat, Vlad, nu mai avea timp de joacă, din cauza temelor și, mai nou, din cauza lecțiilor de violoncel care îi ocupau tot timpul liber. Prin urmare, Alma era nevoită să-și petreacă după-amiezile singură…

În ziua în care începe povestea mea, Alma se gândise să treacă pe la Vlad pentru a-l convinge să iasă la joacă.

— Hei, Vlad! îi strigă ea de jos. Vii afară?

Dar răspunsul mult dorit nu se auzi. În locul lui, doar violoncelul mormăi câteva sunete grave.

Chipul vesel al lui Vlad nu mai apăru la fereastră. În cele din urmă, Alma auzi doar o voce plictisită:

— Nu pot… studiez Bach.

— Bach? Cine-i ăsta? se interesă fata.

— Un mare compozitor de muzică barocă.

— Oooo… barrrocă! se miră Alma. Ce cuvânt complicat… Da’ nu te-ai săturat de-atâta muzică din asta, barrrocă?

Mâna lui Vlad flutură plictisită la fereastră, dându-i de înțeles că nu are nici chef și nici timp de conversație.

Tristă, Alma se porni spre casă. Nori negri se strânseseră pe cer și începuse iar să plouă mărunt.

Când se pregătea să traverseze strada, Alma văzu între liniile tramvaiului din intersecție un pisoi negru, mic cât un ghemotoc. Micuțul stătea nemișcat în ploaie, lipit lângă una dintre șine. În spatele lui se postase un camion uriaș. Șoferul era nervos fiindcă fusese nevoit, din cauza pisicului, să se oprească din drum. În spatele camionului, un șir întreg de mașini claxonau și ele, supărate. „Huși“!, „Câț“, „Zât“, ziceau șoferii doar, doar l-or face pe bietul animăluț să-și ia tălpășița de acolo. Degeaba!

Pe Alma o uimeau graba și disprețul oamenilor mari, dar și mai mult o uimea hotărârea pisoiului de a se opune „uriașilor“, fie ei oameni ori mașini. De pildă, camionagiul mare și gras, roșu ca un ardei, dădea dovadă de o asemenea nerăbdare, încât ai fi zis că era gata să demareze în trombă și să strivească pisicul. Alma își luă inima-n dinți și intră în inter- secție. Se postă în fața cârdului de mașini și, cu un gest al mâinii natural, cu o voință de șef de la Circulație, ridică pisoiașul din fața camionului, desfăcu ghiozdanul și-i făcu loc printre caiete. Apoi, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, traversă calmă strada până pe trotuarul de vizavi. Ușurate de stresul așteptării, mașinile nervoase scoaseră un oftat prelung și se grăbiră să iasă din aglomerație.

După ce se opri în siguranță pe trotuar, Alma crăpă fermoarul ghiozdanului ca să privească mai atentă creatura salvată: atunci o mică rază de soare, ieșind dintr-un nor, lumină conturul arătării negre, ude, cu doi ochi inteligenți, rotunzi, botic și gheruțe. Mustăți nu prea avea… Copila se înveseli pe dată, uită de Vlad și de Bach-ul lui.

Însă pe drum spre casă, Alma începu să-și facă probleme: „Ce va spune Bunica?“ Acasă nu-l putea duce, fiindcă Bunica n-o lăsa cu animale. „Săracul pisoi, să-l abandonez așa, pe o vreme ca asta?“ gândea fetița. Îl luă cu grijă în palmă, îl mângâie cu tristețe și abia atunci observă că nici sănătos nu prea era: avea o sinuzită de toată frumusețea! Ce era de făcut?

Căută un locșor mai ferit de ploaie, ca să-l lase acolo până ar fi găsit o soluție. Văzu până la urmă o crăpătură mai uscată în gardul înalt de la casa ei și așeză cu grijă pisicul acolo, învelindu-l ușurel în fularul ei moale.

— Nu te teme, mă-ntorc cât pot de repede, îi șopti Alma animăluțului și intră mâhnită în curte, strecurându-se tiptil în casă pe ușa dinspre grădină.

Tocmai atunci se porni și vântul să sufle mai tare. Se lăsa frigul. Copacii își fluturau crengile în fața Toamnei, care defila mândră pe străzile orașului, în mantoul ei fumuriu, cu falduri din frunze uscate. Prin văzduh începuseră să zboare tot felul de lucruri luate de vânt: o umbrelă, o pungă, un balon…

Gândul Almei era numai la pisoi. Abia se strecură în casă, când auzi:

— Alma, tu ești?

Era vocea Bunicii.

„Oh, nu se poate!…“ își zise. „Ce mă fac?“

— Alma?

— Imediat, bunico…

Voia să-și arunce pe furiș uniforma murdară și udă în coșul cu rufe, însă Bunica se și ivi în colțul ușii. Spectacolul cu nepoata ciufulită și cu uniforma murdară o uimi pe Bunica.

— Vai, Alma, fetița mea…

Bunica se uita lung pe sub ochelari la șorțulețul mototolit, la părul murdar, la ciorapii rupți ai fetiței și la puzderia de pete care-i „ornau“ uniforma, abia spălată și călcată cu grijă.

— Vai! Vai…

Atât mai spuse Bunica și coborî grăbită scara, cu hainele murdare ale Almei sub braț. Alma înțelese că era grav de tot.

În timp ce-i pregătea fetiței baia, Bunica bombănea:

— Mă-ndoiesc că o să reușesc să-i spăl și să-i usuc uniforma până mâine. O să meargă la școală îmbrăcată cu alte haine decât ceilalți copii!

„Foarte bine, oricum uniformele astea mă enervează!“ gândi Alma în sinea ei. „Măcar o dată o să îmbrac și eu altceva la școală.“

Alma nu avu încotro, trebui să intre în cada plină de spumă, peste care plutea un abur cald și parfumat. Își spălă bine părul de noroiul uscat și își frecă coatele și călcâiele, să o îmbuneze pe Bunica. Din clăbuci se ivi un chip curat, luminos, iar șuvițele arămii ale părului ei își recăpătară strălucirea. Când ieși din cadă, își puse papuceii moi de casă și se șterse bine, bine, cu prosopul pregătit anume pentru ea.

Dar în timp ce-și usca părul, tot mai aruncă un ochi afară, să vadă dacă mai ploua și… minune… pisoiul stătea nemișcat în ploaie, cocoțat pe gardul înalt al casei, aproape de geamul ei. Almei i se topi inima… Bietul pui se urcase în locul cel mai înalt ca să fie probabil mai aproape de fereastra ei!

Atunci Alma coborî pe furiș la parter și ieși tiptil afară din casă. Luă cu grijă pisoiul de pe gard și-l strecură în buzunar. Tot tiptil, să n-o audă Bunica, intră înapoi în casă și duse animăluțul direct în camera ei, în timp ce inima îi bătea cu putere.

Trezindu-se într-un loc nou și curat, pisoiul privi curios în toate părțile, parcă nevenindu-i să creadă că-i era dintr-odată bine și cald! Copila aduse repede un lighean cu apă călduță și săpun, ca să-l spele. În timpul băiței, mica creatură nu păru deloc speriată, din contră, făcu o mutriță nostimă când două baloane de săpun i se lipiră de ochișori.

— Ia uite ce ochelari ai! se amuză Alma.

Prin lentilele de clăbuc văzu că pisoiașul are ochii verzi ca smaraldul. După ce-l clăti bine și îi șterse blănița cu un prosop, îl instală într-o cutie de păpuși, pe o cârpă moale, să doarmă liniștit. Dar ți-ai găsit! Ghemotocului negru nu-i ardea de somn. Sări imediat din cutie, cu chef de joacă, alergând ca un titirez pe covor. Trăgea de ciucuri cu gheruțele.

Alma luă o bucățică de hârtie, o mototoli ca pe-o minge, o legă cu o sfoară și o aruncă. Pisoiul alergă iute s-o prindă, printre tumbe caraghioase, făcând tavanul camerei de dedesubt să răsune de bufnituri.

— Alma, ce faci acolo? Vino la masă! se auzi vocea Bunicii.

Fetița ascunse repede pisicul în cutie, sub biroul ei, și coborî la masă. Nu voia să-i dea Bunicii motive de bănuială.

Pe masă și pe bufet abureau plăcintele ei preferate cu brânză dulce și miere, dar și alte bunătăți pregătite de Bunica pentru ea: ciorbă de perișoare și tocăniță. Alma se repezi direct la plăcinte.

— Ce faci, Alma? zise Bunica certând-o din priviri. Te-ai spălat pe mâini? Și apoi, știi regulile: mai întâi ciorba, tocănița, la urmă desertul!

— Of, bunico!

Alma o ascultă pe Bunica, mâncă mai întâi felul întâi și, la urmă, desertul.

— Mulțumesc pentru masă, Bunico!

— Ai și terminat? Văd că ești tare grăbită… zise Bunica. Ei bine, mergi la lecții. În după-amiaza asta, fără joacă! Ești pedepsită, n-am ce face!

— Foarte bine, mormăi Alma. „Oricum, afară plouă cu găleata și în casă e mult mai distractiv“, se gândi în sinea ei.

— Și vreau să văd caietul de teme curat, fără „comete“ de cerneală!

Dar cum să-i mai pese Almei de teme când în camera ei era un pisoi adevărat? Fetița aproape că zbură spre dormitor. Dar acolo… stupoare! Cutia de sub birou era goală, capacul dat într-o parte și pisicul, ia-l de unde nu-i. Alma îl căută din priviri, dar pisoiul nu era de găsit și pace. Abia într-un târziu, încet-încet, de sub plapumă se ivi un căpșor negru cu ochi rotunzi, inteligenți, parcă cerându-și iertare.

— Ce tare m-ai speriat! Cum de-ai reușit să te cațări tocmai în patul meu?

Strânse pisoiul în brațe, și inima caldă a fetiței își contopi bătăile cu inima puiului, într-un singur ritm.

Stătură așa o vreme până când, obosit de atâtea emoții, pisicul adormi; tot privindu-l, adormi și Alma.

Cum din dormitorul Almei nu se mai auzea niciun zgomot, Bunica întredeschise ușa. Copila dormea cu ghemotocul de pisic în brațe… Bunica îi privi mai întâi încruntată, dar apoi se înduioșă când observă zâmbetul de pe chipul Almei. Bunicile au un anume har: pot citi în sufletul ființelor dragi pe care le iubesc. Fetița părea fericită, deci n-o mai trezi ca s-o întrebe de pisoi.

— Prea multe teme, oftă Bunica, și prea puțină copilărie!…

Bunica îi înveli pe nepoată și pe pisoi cu o pătură moale și închise ușa camerei, lăsând pacea să se aștearnă. Afară, vântul se întețise, și ploaia continua să bată în pervaz.