Viața ca teatru

„Întâmplările care vor fi povestite în paginile următoare au avut loc într-o vară, într-un orășel albanez de pe litoral. Era o vară frumoasă, atât de frumoasă încât te scotea din minți, pentru că veri ca aceea nu pot fi decât la sfârșit de secol nebun”.

Așa își începe ISMAIL KADARE romanul Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek, publicat în 2002, cu o versiune în limba română în 2015, la Editura Univers, în traducerea lui Marius Dobrescu.

Ismail Kadare nu este un necunoscut, dimpotrivă. Cărțile sale îl recomandă drept unul dintre cei mai citiți și mai importanți scriitori contemporani. Figurează, de asemenea, pe lista candidaților la Premiul Nobel. A trăit un timp în Franța, unde a scris, a publicat, s-a făcut remarcat. Din 2001 s-a întors definitiv în Albania, țara pe care a purtat-o permanent cu sine. În viața de zi cu zi, în textele scrise. Grație acestora din urmă, Albania a devenit un tărâm al legendelor fascinante, cu eroi pătimași, capabili să ucidă sau să-și dea viața pentru un gând, pentru o idee sau pentru femeia iubită. Cu o istorie adesea însângerată, în care timpul și oamenii se amestecă necontenit și în care viața nu e niciodată ceea ce pare…

Romanul de față face trimitere directă, prin titlu, la protagonistul Lul Mazrek, un adolesecent rebel, idealist, aspirant la școala de actorie din Tirana. Pentru un tânăr din provincie, reușita la o astfel de instituție ar fi o veritabilă provocare. Examenul se soldează însă cu un eșec și pe băiat îl paște ordinul de încorporare în serviciul militar obligatoriu. Suntem în Albania comunistă, în care datoriile și restricțiile primează în fața oricărui ideal personal. Soarta face ca tânărul să fie trimis la trupele de grăniceri din Saranda, un orășel de pe litoral, în sudul țării, acolo unde autoritățile albaneze sunt deja în alertă maximă: este punctul prin care se fac mai mult de jumătate din trecerile ilegale în Grecia. Țara văzută ca un tărâm al libertății.

Primele pagini ale cărții configurează, așadar, figura juvenilă a protagonistului, prins între dorința de a deveni actor și predispoziția firească, prin natura vârstei, spre anturaj, fete, petreceri, băutură și sex. E un băiat frumos, inteligent, cu trecere la femei. Lul nu trăiește însă hedonist. Își asumă, ca orice actor în devenire, un permanent dedublaj. Viața reală și rolurile primite ocazional își schimbă mereu locul și măștile. Histrionismul acesta îi va fi fatal în cele din urmă.

Lul știe deja că societatea în care trăiește nu e cea mai bună cu putință. Simte opreliștile, dar încă le face față prin puterea vârstei și a țelurilor înalte pe care și le-a propus. Ca și alți tineri albanezi, își dorește să fugă, să treacă granița. Nu își cunoaște însă limitele. Cartea devine, din acest punct, o călătorie a sinelui, o luare în posesie a propriei identități, cu plusurile și minusurile ei. „Luminile din Corfu”, pentru care îl invidiază colegii de generație, reprezintă drumul spre lumea liberă, spre Paris, Monte Carlo și alte destinații care revin adesea în discuțiile tinerilor. Matur deja, unul dintre ei, Nik Balliu, rezumă în felul său ceea ce gândesc toți:

„Vreau să spun… ești acolo… pe țărmul… de care alții nu se pot apropia… Sau, mai corect, se apropie, riscându-și capul… Câini… sârmă ghimpată… Iar tu, dacă vrei… dacă-ți trece prin cap… trei-patru pași și hop dincolo… Nu te uita la mine ca un idiot. N-am spus că ai s-o faci. Ți-am spus cum gândesc șmecherii de la Tirana. Ăia pentru care tu nu ești decât un amărât de provincial”. (pag. 18)

Contrapunctic, scriitorul (își) mută atenția asupra celui de-al doilea personaj al cărții, Vjollca Morina, o tânără de 23 de ani din capitală, stagiară la Banca Națională, silită, în urma unui șantaj legat de viața amoroasă, să devină informatoare și prostituată în numele „înaltelor servicii aduse patriei”. Lul Mazrek și Vjollca Morina par cumva predestinați unei întâlniri mirabile. Dar, de fapt, altcineva orchestrează întâlnirea lor. Biroul Politic al partidului, reprezentantul Statului albanez, Marele Conducător, toate organismele opresive sunt îngrijorate de fenomenul „extrem de grav” al transfugilor. Caută soluții pentru stoparea lui. În astfel de împrejurări, întâlnirea celor doi tineri nu va fi decât în parte mirabilă. Dragostea, țâșnind cu putere în viața lor deja maculată de intențiile unuistat totalitar, este singurul miracol. Frumoasă, dar fragilă, dragostea va înflori în ființa lor și se va desface prea rapid. Orașul de pe litoral se transformă, în scurtă vreme, în scena fatală a unei piese de teatru în care rolurile sunt dinainte împărțite. Ceea ce ar fi trebuit să le asigure celor doi tineri reușita în viață se transformă în reversul acesteia: frumusețea și temperamentul fetei o recomandă drept candidata perfectă pentru rolul curtezanei care atrage tinerii în alcov și le află intențiile, iar talentul actoricesc al lui Lul îi va aduce rolul sperietoare al transfugului împușcat de grăniceri și lăsat în stradă, la vedere, pentru a-i avertiza pe ceilalți cu aceleași intenții. Rolul mortului pe scena teatrului antic din Butrint. Magistral cum știu autoritățile albaneze să se joace cu mințile imature și cu aspirațiile tinerilor! Conștient, în răstimpuri, de farsa în care e antrenat, Lul nu-și poate împiedica gândurile să iasă la suprafață:

„Toată această agitație și acest chin ce se consuma pe fâșia aceea de pământ, sub stelele acelea, nu aveau alt scop decât să împiedice o mână de oameni să se mute ceva mai încolo. Doar două degete mai încolo, în comparație cu imensitatea spațiului ceresc. Câinele, barca, proiectorul, vulturul de pe drapel, el însuși, Lul Mazrek, erau acolo pentru a zădărnici această încercare. Doamne Dumnezeule, cum spun bătrânii, să fi fost vorba despre plecarea de pe planetă, din sistemul solar, mai era cum mai era. Dar pentru atât de puțin…” (pag. 69)

Nici pentru Vjollca nu e ușor. Conștientizează că este folosită și că reprezentantul care a recrutat-o încearcă să-i adoarmă conștiința:

„El spunea că pedeapsa pentru fuga din țară este în jur de șapte ani de închisoare. De obicei, buna purtare, regretele, amnistiile cu ocazia unei sărbători o înjumătățeau. Așa încât pentru 3-4 ani de pușcărie se câștiga o viață întreagă. Băieții aceia, dacă ar fi aflat cine le făcuse binele, i-ar fi fost recunoscători pe viață. Iar mamele lor ar fi binecuvântat-o ca pe o sfântă”.(pag. 29)

O întreagă strategie de convingere că face un lucru util desfășoară și comandantul pederast al lui Lul: îl ia cu sine în barcă și-l duce să vadă ruinele teatrului antic din Butrint, acolo unde se spune că ar fi poposit Eneas, prințul din Troia, fugit din cetate după căderea ei:

„Singura diferență este că atunci, pe vremea lui Enea, ăia fugeau de acolo încoace. Acum se întâmplă invers”,

adaugă cu perversitate comandantul. Iată ce poți păți dacă treci ilegal, înot, granița: vei fi somat, apoi împușcat. Dar, dacă te predai, faci închisoare. Sau mori înecat. Cadavrul de la Tepelena și asocierea cu Iliada lui Homer, cu episodul în care Ahile poartă prin praf leșul lui Hector, prințul mort eroic. Străvechiul text și situația de față au în comun doar cadavrul târât prin praf și, poate, dorința de a-ți (re)cuceri demnitatea terfelită…

Lul Mazrek joacă rolul vieții lui. Chiar dacă știe că este „eroul” unei farse grotești. Își invită iubita la „spectacol”. O lasă chiar să creadă că a murit acolo, în stradă. Acolo unde, de fapt, într-un anume fel, Lul Mazrek a și murit. Încă de când ajunsese grănicer se gândise cum să fugă dincolo. Își imaginase cu ardoare momentul. Apoi s-a îndrăgostit de o fată și și-a vândut sufletul pentru o permisie în care să o vadă. Apoi, peste ani, când liderii fostului regim sunt judecați și el însuși e chemat ca martor în proces pentru a da socoteală referitor la rolul vieții lui, „rolul mortului”, Lul Mazrek conchide amar:

„Eu am fost în același timp cel viu și cel mort. spiritul ce voia să plece și trupul care mi-a rămas aici. Jumătate din Albania a fost la fel, doar că rolul dedublării ei mi-a revenit mie”. (pag. 203)

La final, ieșind dintr-un bar, este strigat pentru prima oară în viață, pe stradă, cu apelativul „Hei, actorule!” și este împușcat. Cel care trage este el însuși un histrion de felul său, un om cu mască. Trei pete de sânge se lățesc prin pânza-lințoliu aruncată peste mort. Ca atunci, în tinerețe, în orășelul de pe litoral. Într-o altă viață. În cea mai frumoasă, de neuitat vară a unui secol nebun.

Ismail Kadare – Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek