Ananda Veranda sau jocul cu poveștile

În 2016 scriam cronica la prima carte de povești, debutul ei literar: Cai verzi. Povesti firoscoase pentru copilul din fiecare, mic sau mare. Anul trecut i-a apărut o altă carte, despre care am scris, iarăși, cu mare drag. În 2018 m-am reîntâlnit cu scriitura ei, de data aceasta înainte de a vedea lumina tiparului. Și presimt că nu ne vom opri aici. Folosesc pluralul, pentru că citindu-i cărțile am reușit să mă apropii și de autoarea lor, scriitoarea Cristina Struțeanu. Ceea ce nu-i puțin lucru, credeți-mă!

Mă întorc la poveștile Cristinei Struțeanu ori de câte ori simt nevoia să iau o pauză și să-mi regăsesc suflul. Este una dintre cele mai bune naratoare ale prezentului literar de la noi și nu mă hazardez deloc în afirmații. Să scrii povești pentru cititorii maturi pare că e un demers sortit eșecului, numai că harul ei șefluit în ani de tăcere și de exersare a ritmului și stilului literar (ales în deplină concordanță cu personalitatea sa) îl transformă într-unul al învingătoarei. Și scrie povești, nu glumă! Basme moderne, povești cu miez bine ascuns între rânduri, proze moralizatoare sau pline de jocuri de cuvine cum numai la ea găsești. Cristina Struțeanu iubește să se joace cu cuvintele!

„Bună, Ananda. Prietena mea. De când te știu, Doamne. Veranda tinereților noastre…Sigur, ești aici, erai aici…” (Ananda Veranda)

Umorul ei este prins între paginile pe care le dai repede-repede, una după alta, câteodată nevenindu-ți să crezi că autoarea e contemporană cu tine:

„Își depăna viața. Din eșec în eșec. Din piedică și încurcătură, în prăbușire, necaz, boală și oarece sărăcie… Toate, opera ei. Nici nu erau așa dramatice în fond, se putea și mai rău, zicea. Le descria cu atâta haz, că-ți venea să te tăvălești. Și chiar o făceam. Scârțâiam din toate încheieturile. Ne prindea întunericul adânc, sughițând de atâta râs. Ha, ha, ha…….” (Ananda Veranda)

Nu cred că a ales întâmplător titlul acestei povești să fie și cel al volumului. Citind-o ajungi repede acolo unde-i place ei cel mai mult: pe munte, la înălțime, într-o lume ce pare de mult dispărută, dar de fapt nu este, acolo unde magia și rostirile menite să farmece sunt încă părți ale prezentului continuu. În lumea aceea orice gest are sens, după cum orice necaz nu-i dat omului întâmplător. Poveștile pentru oameni mari au ca punct de plecare problemele oamenilor mari; dileme, fapte și întâmplări pe care nu le-ai fi vrut niciodată în viața ta etc. Și aici rezidă marele talent al Cristinei Struțeanu: ne învață cum să mergem mai departe fără să ne aruncăm trecutul la coșul uitării, ci, din contra, convertindu-l.

Povestirea mea preferată rămâne Scriitorii. Poate și pentru că aici Cristina Struțeanu se dezice, parțial, de ceea ce înseamnă poveste în adevăratul sens al cuvântului și se folosește de formatul scrisorii ca să ne aducă în lumi diferite, dar nu paralele cu cea din care facem parte. Sunt trei scrisori diferite, adresate către trei personaje diferite, scrise în forme atât de diferite, încât realizezi abia după ce citești toată povestirea că aici e un fel de ars poetica personală. E dovada cea mai clară că autoarea chiar știe să stăpânească tehnica literară și și-o exersează cu o forță nebănuită la primele pagini din carte.

„Gore dragă, Gregor gândacule, nu dezespera. E mult mai bine așa. În curând vei pricepe singur. Nu trebuie decât să te ferești de orice papuc bine plasat. Te-ar căpăci, te-ar storcoși și ai pierde atâtea delicii ale vieții furișate, zău așa. E cu mult mai interesant. Un gândac omenesc, cu stări emoționale, ba și cu rațiune. Când or să vină cu deratizarea, deparazitarea, tu, dom’ Samsa singur, sigur vei ști… Te vei pitula instinctiv inteligent, parțial incoerent. Dar, când or să țopăie gândăcițele, bâzdâgâind codițele, pline de ouă, vei tresări. Vei alege pe-ndelete, ca la orice târg de fete. Plus bairamul, belșugul, zaiafetul orgiastic, pantagruelic din orice cuhnie. O bucătărie, oricât de igienizată, îți va fi ofertată. Asta, vorbind materialnic. Marele beneficiu însă e GRI-ul special. Până să cadă întunericul de tot. Atunci, la ora magică, tu, doar tu, Gregor dragă, o să vezi străveziul. De parcă ai fi un inițiat. Și nu oricare, ci unul ales. Vei vedea egregorii.” (Scriitorii)

Câte cuvinte pe care noi am uitat să le folosim în mod curent! Cu ce dibăcie le combină și le dă noi sensuri! Câtă forță plastică capătă fraza și cât sens capătă faptele atât de frumos scoase la raport. Pentru ca în a doua scrisoare să abandoneze tot acest florilegiu și să treacă la lucruri cu adevărat grave, iar pentru asta ai nevoie, nu-i așa, de cuvinte tăioase, iar efectul este obținut prin ritmul dat de verbe care induc acea stare de tensiune, care te însoțește la propriu, pe tot parcusul lecturării povestirii.

„Acum, îmi amintesc bine totul. Că o vreme am fost ca pe altă lume. Nu prea știam cum mă cheamă. Iar de tine nici n-aveam habar încă. Cum m-am trezit… reanimat, după ce-am fost anesteziat, operat, iar tu expulzat din…mine. O țineau una și bună c-am o tumoră în scăfârlie. Nu mai vedeam, amețeam, vomam, mă sfârșeam. Țeasta mă apăsa, mă presa. De parcă urcasem pe Himalaya și aveam edem cerebral. Hm…Și, când colo, erai tu, ca Pallas Atena Minerva, în capul lui Zeus.” (Scriitorii)

În a treia scrisoare suntem definitiv aduși cu picioarele pe pământ, ne trezim inundați/înconjurați de o realitate atât de perfidă și de insinuantă, încât ai impresia că romanele lui Kafka sunt scrise după poveștile Cristinei Struțeanu și nu invers. Absurdul dus până la ruperea corzii suportabilității o transformă pe povestitoare în părtașa la chinurile personajelor, care, între timp, au devenit și ale noastre, cei care citim pagină după pagină.

„Scena s-a repetat însă, cu variații. Cu capul vârât în hanorac, îmi ziceam – ce-o fi asta? Dreptul primului ocupant? Ca-n Vestul sălbatic? Plus că se face o gașcă. Noi și… ei, intrușii, veneticii, străinii, imigranții… Nu le lăsăm niciun pic din ciolan. L-am apucat și-n dinții noștri e. Basta-i. Ce mi-am zis – ia să fac o diversiune! La prima solicitare, am oferit: „Poftiți aici.” S-a întâmplat că era un domn, hm, acceptabil. Și să vezi, Cassi dragă, ce-a urmat. Că de ce, dacă-mi place, nu ies pe culoar, să conversez cu dumnealui, nu să-l aduc plocon în compartimentul „nostru”. Nu văd că nu e aer destul? Destul, dacă-i pe-așa, că bâzâie prin perete un bebeluș „scârbos de gălăcios”, de alături. Poftim? Destul că trenul, se pare, are întârziere. Destul că pensiile nu se măresc. Destul că, la alegeri, ies totdeauna „ai lor”. Destul că tineretul din care, evident, fac parte nu e educat cum se cuvine, ci lăsat de capul lui. Destul că, uite, o fată mare azi călătorește singurică, neînsoțită. Și are, asta-i clar, destule idei. Nepotrivite. Destul că arabii sunt din ce în ce mai mulți. Te pomenești c-aș invita și unul de-ăla în compartiment. DESTUL! Da, am țipat. Dar era prea târziu, că-mi aruncaseră deja rucsacul și hanoracul pe culoar. Ce lume-i asta, Cassi? Cum de n-am băgat-o de seamă? Am fost ferită pân-acum?” (Scriitorii)

M-am oprit doar la două din poveștile volumului Ananda Veranda, pe celelalte vă las să le descoperiți singuri. Așa cum vă las plăcerea să-l descoperiți și să-l iubiți pe Toderuț; sau să le îndrăgiți și pe celelalte personaje, atât de frumos construite și atât de bine puse în valoare; la finalul lecturii o să ajungeți să-i cereți noi și noi povești Cristinei Struțeanu.

Later edit: cronica am publicat-o pe 25 iunie. Pe 26 aceeași lună, dimineața, am primit un telefon de la autoara cărții. Pe un ton foarte vesel, m-a întrebat foarte direct dacă știu în ce zi e născută. I-am răspuns, la fel de direct, că habar n-am. Ei bine, Cristina Struțeanu e născută pe 25 iunie, adică ziua când eu am ales să public cronica la Ananda Veranda. Așa se face că am ajuns și eu la aceeași concluzie ca și autoarea acestor splendide povești: am intrat în magia Anandei Veranda. Eu chiar cred că unii oameni sunt purtători de magie, Cristina Struțeanu este cu certitudine un astfel de om. Și-i mulțumesc tare mult pentru bucuria de a mă fi lăsat să-i fac acest cadou de ziua ei, căci da, ea m-a ajutat, dinspre ea a venit totul.

„Ananda Veranda” de Cristina Struțeanu