Respirați adânc libertate!

De data aceasta m-a interesat adaptarea textului original. E o adevărată provocare să aduci în scenă o distopie cum e cea scrisă de Huxley, care e cu mult mai complexă și mai provocatoare decât celebrul 1984 al lui G. Orwell. E curajos demersul Catincăi Drăgănescu de a aduce în fața unui public tânăr, care nu a trăit nici măcar cu gândul comunismul. Din păcate, regizoarea n-a știut să se oprească la timp. Capcanele unui astfel de text aici se ascund: nu faci un spectacol de peste două ore și jumătate aglomerat din punct de vedere vizual, pentru că felul acesta textul cade în plan secund (ca să nu spun că pe final s-a ascuns de tot în spatele luminilor, fumului și a mai știu ce alte efecte scenice), iar jocul actorilor pierde mult din consistență. De aceea spun vin și spun din start: spectacolul era cu adevărat excelent dacă era mai scurt.

Minunata lume nouă este noua premieră a Teatrului Excelsior București, care, iată, vine să completeze un repertoriu destinat tinerilor spectatori, ceea ce este cu adevărat meritoriu. Aldous Huxley este adus în fața publicului prin intermediul adaptării propuse de Catinca Drăgănescu; un text care nu e ușor de urnmărit, nu pentru că e plin de termeni și cuvinte care nu ne sunt caracteristice, ci pentru că ne introduce aproape abrupt într-un conflict pe care nu noi l-am provocat, dar ale cărui efecte le resimțim din plin: conflictul de putere. Cel care ne anulează libertatea, deși, culmea, în numele ei a început totul.

Nu povestesc acum narațiunea propriu-zisă, ci vreau să insist pe maniera de compunere a unui spațiu utopic, virtual cu ajutorul unor mijloace tehnice mai puțin regăsite în spațiul teatral de la noi. Actorii se folosesc de segway pe toată durata spectacolului și reușesc să-și spună replicile impecabil, în condițiile în care trebuie să le și manevreze, fără să se încurce unii pe ceilalți. Cu mici excepții, inevitabile, au reușit să intre și să iasă din scenă la momentele oportune și fără să deranjeze decorul. Din punctul meu de vedere folosirea lor a fost cu prea-plin, pentru că, de multe ori, atenția ne-a fost deturnată de la replici, intrigă și maniera de joc propriu-zisă a actorilor.

Relațiile dintre protagoniști au fost mai tot tmpul mediate de tehnologie – paravanul din spatele scenei pe care se proiectau tot felul de imagini mai mult sau mai puțin abstracte, cubul perfect și de un alb imaculat care trona în mijlocul scenei și care este coborât ca să se separe lumi și momente specifice, cablurile care îmbracă la propriu actorii și care se aprind și ele în momente-cheie, ritmul vieții personajelor este dictat de tehnologie, inclusiv somnul nocturn; pe la mijlocul piesei, îți dai seama că tot ceea ce vezi pe scenă poate fi parte a unui vis diurn care se transformă în coșmar scăpat total de sub control.

Este un spectacol care cucerește publicul; pe cei tineri datorită tehnologiei, pe cei mai maturi datorită subiectului. De altfel, după ieșirea din sală am asistat la un dialog dintre două tinere care au „disecat” întregul spectacol, punând în balanță bunele și relele și m-a surprins plăcut faptul că și ele au spus că partea slabă a întregii montări e dată de text, la care ar mai fi trebuit lucrat.

Distribuția e bine aleasă, per ansamblu. Camelia Pintilie a fost la înălțime pe tot parcursul reprezentației; Alexandru Popa de asemenea, la el chiar mi-a plăcut mult cum s-a jucat cu măștile falsei inocențe și ale celui care ajunge posedat/tranformat de puterea de a decide regulile jocului. Mircea Băluță și-a intrat și el bine în rol, dar îi recomand ca la viitoarele reprezentații să-și ascundă tatuajele de pe brațe, nu de alta, dar mie mi-au rămas ochii pe ele (mă tot întrebam ce mmesaj a ales să-și imprime și de ce tocmai acolo!). Dana Marineci este în plină formă, la fel și Mihai Mitrea, pe care m-am bucurat să-i revăd jucând cu aceași poftă și cu aceași știință de care-i știu capabili. Dan Pughineanu nu m-a convins, mi-ar fi plăcut să-l văd mai angajat, mai pătruns de joc, în schimb a preferat o abordare manieristă/reducționistă, ceea ce a anulat un pic din caliatea relațiilor cu ceilalți parteneri de scenă.

Minunata lume nouă are toate șansele să devină un spectacol foarte bun, dacă regizoarea va avea înțelepciunea să renunțe la parte din text. E un spectacol viu, antrenant, care este pe gustul tinerilor și care aduce în fața spectactorilor o montare atipică pentru ceea ce se vede de obicei într-o sală de teatru. Așa că… din toamnă mergeți să vedeți cum e în Minunata lume nouă de la Teatrul Excelsior.