Editura Litera anunţă apariţia, într-o ediţie nouă, revizuită, a volumului “Războiul nu are chip de femeie”, în traducerea din limba rusă a lui Ion Covaci. Puteţi citi mai jos un fragment în avanpremieră din cartea laureatei Nobel, Svetlana Aleksievici.
DESPRE CARTE
Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit.
„Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă.” — Vladimir Voinovici
Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări. “Războiul nu are chip de femeie” s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare.
FRAGMENT
„NU VREAU SĂ-MI AMINTESC…“
O casă învechită, cu patru etaje, la marginea Minskului, din cele ridicate în grabă şi, cum părea pe atunci, provizoriu îndată după război, tandru împresurate, încă de mult, cu tufe de iasomie. De aici au început căută- rile mele, ce aveau să se prelungească şapte ani – şapte ani neaşteptați şi chinuitori în care am descoperit lumea războiului, lumea aceea al cărei înțeles nu ne e nici până azi lămurit întru totul. În care am simțit durere, ură, ispitire… Duioşie şi nedumerire… În care am încercat să înțeleg cum se deosebeşte moartea de ucidere şi unde se află granița dintre omenesc şi neomenesc. Ce se întâmplă cu omul care rămâne singur cu gândul acesta nebunesc că poate să-şi omoare semenii? Ba chiar că e obligat să-i omoare. Ani în care am descoperit că, în război, în afara morții, există o mulțime de alte lucruri – tot ceea ce există şi în viața noastră obişnuită. Războiul este şi el un mod de viață. Ani în care m-am lovit de numărul nesfârşit de adevăruri omeneşti. De enigme omeneşti. În care am meditat asupra unor probleme a căror existență nici măcar n-o bănuiam înainte. De pildă, de ce nu ne uimeşte răul – oare ne lipseşte capacitatea de a fi surprinşi de rău?
Drum şi drumuri… Zeci de călătorii prin toată țara, sute de casete înregistrate, mii de metri de bandă. Cinci sute de întâlniri, după care am încetat să le mai număr, chipurile mi se ştergeau din memorie, rămâneau numai vocile. În memoria mea se aude un cor. Un cor uriaş, din care uneori nici nu se disting cuvinte, răsună numai un bocet. Recunosc: uneori n-am crezut că voi fi în stare să străbat drumul acesta până la capăt. Să-l răzbesc. Am avut momente de îndoială şi de teamă, când mi-am dorit să mă opresc sau să mă dau deoparte, dar n-am mai putut. Devenisem prizoniera răului, privisem deja în hău ca să pot să înțeleg ceva. Acum, mi se pare, am ajuns să ştiu anumite lucruri, dar am încă mai multe întrebări, iar răspunsuri găsesc mai puține.
Dar atunci, chiar la începutul drumului, nu bănuiam nimic din toate astea…
Mă adusese în casa aceea o scurtă ştire din ziarul local, care anunța că, de curând, la Uzina de Autovehicule Udarnik, avusese loc festivitatea ieşirii la pensie a contabilului principal Maria Ivanovna Morozova. În timpul războiului, se arăta în nota aceea, Maria Ivanovna fusese lunetistă, avea nu mai puțin de unsprezece decorații şi şaptezeci şi cinci de victime la activ. Mi se părea greu de conciliat profesiunea militară a acestei femei cu ocupația ei din anii de pace. Cu fotografia spălăcită din ziar. Cu toate aceste semne ale unei existențe comune.
… O femeie măruntă, având în jurul capului o înduioşătoare coroniță, răsucită din cosița prelungă, şedea pe divanul încăpător, acoperindu-şi chipul cu palmele:
– Nu-nu, nu vreau să-mi amintesc… Nu vreau să mă întorc acolo… Nu pot… Până în ziua de astăzi nu mai pot vedea filme de război… Eram o copiliță pe atunci. Visam şi creşteam, creşteam şi visam. Și deodată – războiul. Mi-e chiar milă de tine… Știu eu ce spun… Vrei cu adevărat să afli? Te întreb ca şi cum ai fi copilul meu… Sigur că a rămas uimită: Și de ce ai venit la mine? Cu soțul meu ar trebui să vorbeşti, lui îi place să-şi amintească… N-a uitat nimic: cum îi chema pe ofițeri, pe generali, numerele unităților… Eu – nu. Îmi aduc aminte numai ce am trăit eu însămi… Numai războiul meu. În jur erau mulți oameni, dar eram mereu singură, pentru că omul e întotdeauna singur în fața morții. Îmi amintesc de o singurătate cumplită. M-a rugat să opresc magnetofonul: Am nevoie de ochii tăi ca să-ți pot povesti. Cutia aceea o să ne deranjeze.
Dar peste câteva minute a uitat de el…
