Rătăciri, căutări – Sanam Mahloudji, Persanele

Persanele a apărut la Polirom, în anul 2026, în traducerea din limba engleză a lui Alexandru Botea. Este o carte ce ilustrează tema rătăcirii în scopul căutării de sine. Patru generații ale femeilor unei familii iraniene ilustre încearcă să facă pace cu sine și cu trecutul și să-și găsească un loc pe măsură în lume, la fel cum țara în care unii au rămas și din care alții au fugit încearcă să schimbe trecutul imperial cu prezentul ultrareligios, fără a pierde nimic din grandoarea celui dintâi.

Fiecare dintre femeile care fac parte din familia Valiat, în mod direct sau prin căsătorie, trebuie să facă față unui eveniment traumatizant: Nounou, femeia căreia un comandant brutal i-a ucis soțul și al cărei fiu a intrat prin căsătorie în familia ucigașului; Elizabeth, ce renunță la căsătoria cu Ali, fiul șoferului, dar nu renunță la el; Seema și Shirin, cele două surori plecate în America, în urma revoluției islamice din Iran. Dintre acestea, Seema o descoperă pe Nounou decedată, cu firul de la veioză înfășurat în jurul gâtului, iar Shirin este nevoită să-și lase fetița în Teheran și să plece din țară numai cu soțul și cu băiatul, manipulată fiind de egoismul mamei ei. Ultima generație este reprezentată de Bita, marcată de boala și decesul mamei, și de Niaz, părăsită – așa cum a fost lăsată să creadă – de Shirin și care traversează o perioadă dificilă până la vizita de întrebări și de răspunsuri din America.

Fiecare capitol al cărții este organizat în jurul câte unui personaj, astfel încât acestea se conturează autentic și convingător. Dacă Elizabeth și Shirin par motivate mai degrabă de egoism și de importanța trecutului și a numelui pe care îl poartă, iar celelalte, de disperare și de singurătate, ne dăm seama pe parcurs că, de fapt, toate se află în căutare, toate sunt dominate de același sentiment de inadecvare, mai mult sau mai puțin conștientizat, în funcție de sensibilitatea fiecăreia. De la prima până la ultima, femeile simt că trebuie să găsească o cale de a se descurca, de a găsi un rost felului de viață ce i-a fost impus, chiar trecând prin excese și pericole precum consumul de droguri sau închisoarea.

Capitolele referitoare la Elizabeth și la Shirin subliniază faptul că egoismul și manipularea nu reușesc să ascundă problemele interioare adevărate și nici să acopere prin strălucirea spectacolului de sine zilnic golul din interior. În plus, un sentiment de revanșă, provocat de umilințele îndurate în copilărie, îi motivează lui Elizabeth acțiunile, ea simte că are dreptul să se bucure de viață așa cum consideră, fără a se gândi la consecințe, deși, în cele din urmă, adevărul iese la iveală dintre excese și perdele de fum.

Seema și Niaz – prima făcându-și auzită vocea după moarte – aduc în atenție fondul social-politic al romanului, lipsa de sens și de conținut a unei lumi aflate în derivă. În America, Seema traversează toate problemele de adaptare ale unui emigrant la o lume pe care nu reușește să o înțeleagă, iar boala care o macină pare o consecință firească. În Iran, Niaz trăiește toate excesele comise de regimul islamist, dar și diverse feluri de a le face față, cu riscul de a ajunge la închisoare, de care scapă din întâmplare. Așa cum înțelege Elizabeth la final, au fost „născute într-o lume pierdută – dar cine nu e?” (p. 372).

Pe de altă parte, relația apropiată dintre cele două verișoare, Bita și Niaz, în ciuda diferențelor de vârstă și de experiență de viață, demonstrează totuși că, atunci când adevărul și contradicțiile nu mai sunt ascunse, împăcarea și acceptarea sunt totuși posibile.

Persanele este o carte în care multistratificarea temporală și spațială reflectă complexitatea problematicii abordate, iar construcția ficțională pune în lumină nu numai destinul unor persoanje, ci și al unei lumi aflate în derivă.

„ – Au luat cărțile din școli ca să le ardă, a zis Maman Elizabeth.

Mi-am imaginat puterea chibriturilor, bețișoarele aceslea subțiri de lemn, și puterea oferită acestor băieți. Copaci arzând copaci. Istorie arzând istorie. Flăcări imense, portocalii” (p. 81).

„Cu toate astea, cea mai mare schimbare se petrecea în mine – pe-o parte a capului începuse să-mi crească o a doua față. O simțeam când mă duceam să mă așez în bancă. Era vechea mea față, sinele meu ascuns și autentic. (…) Și el avea o a doua față. Iar fețele astea ale noastre se priveau pe ascuns” (p. 81).

„Câțiva ani mai târziu, după ce Bita a început școala, am făcut cunoștință cu mamele colegilor ei. Se autointitulau Asociația Părinților. Știau totul, inclusiv una despre alta; nu aveau vieți intime și nici secrete. Mamele astea cu fustele lor de prerie lungi până la glezne – parcă ar fi trăit sub un regim opresiv autoimpus. Habar n-aveau că noi tocmai luptaserăm ca să scăpăm de văl și, mai mult ca sigur, nici nu le păsa. Shirin m-a îndemnat să mă implic, să-mi fac cunoștințe, dar eu nu puteam să fiu ca ele” (p. 253).

„Locul ăsta – Aspenul – nu e deloc așa cum mi l-am imaginat. Desigur, vizual e fix cum mă așteptam. Mare și curat. Străzile, clădirile, oamenii. Totul lucește. Mă bușește râsul, pentru că toată viața mi s-a spus că americanii sunt murdari. Dar în Iran avem o înțelegere tacită că undeva în adâncuri există ceva mai important – ceva ce trancende totul. E o moștenire de mii de ani, mai veche decât islamul. Aici însă domnește resemnarea că, în definitiv, contează doar ce poți vedea – și auzi, mirosi, gusta și atinge -, e singurul lucru care face diferența. E singurul lucru în care poți avea încredere, așa că lustruiește-l bine” (p. 365).

Persanele de Sanam Mahloudji