Toate numele Felizei – arta de a fi sculptorul propriei vieți

Juan Gabriel Vásquez are studii de Drept și un doctorat în literatura latino-americană obținut la Sorbona. Este autorul mai multor romane apreciate de critica literară din întreaga lume și recompensat cu premii importante, precum Prix du Meilleur Livre Étranger, Premio Bienal de Novela Mario Vargas Llosa 2021, etc. Semnificativă este și activitatea sa de traducător. A tradus din operele lui John Hersey, John Dos Passos, Victor Hugo, E.M. Forster.

În 2024, a publicat volumul Los nombres de Feliza, tradus în limba română de Marin Mălaicu-Hondrari, la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom, cu titlul Toate numele Felizei. Juan Gabriel Vásquez și-a oferit douăzeci și opt de ani scrierii acestui roman, nefiind un proiect scriitoricesc continuu, ci faptul împlinit al unui șir de pulsații. Începutul și sfârșitul scrierii acestui roman au urmat un drum ciclic, ambele petrecându-se la Paris. Romanul este unul biografic, o frescă a uneia dintre cele mai impresionante sculptorițe contemporane – Feliza Bursztyn. Viața sa a fost strâns legată de mersul istoriei, indiferent pe ce continent s-ar fi aflat: America de Nord, America de Sud, Asia sau Europa, pentru că marile schimbări ale Războiului Rece au fost cele care i-au stabilit granițele existențiale, deși, cu toată îndrăzneala, Feliza a găsit o cale de a le trece, de a-și depăși propriul univers.

Structurată ca o biografie, cartea Toate numele Felizei urmărește etapele vieții celei care avea să devină sculptorița fierului vechi, o formă de artă avangardistă, care i-a adus multă critică la începuturile activității sale, fiind prea puțin înțeleasă. Episoadele existenței sale se întrepătrund, încălcând de multe ori cronologia rigidă, dar înlănțuindu-se de fiecare dată cu multă armonie. Ceea ce impresionează în mod deosebit în această scriere este felul în care Juan Gabriel Vásquez evită atât idealizarea, cât și dramatizarea excesivă a destinului Felizei. Sculptorița nu este construită ca un personaj eroic lipsit de fisuri, ci ca o femeie cu o personalitate contradictorie, capabilă de gesturi radicale, de fragilitate și de o încăpățânare care îi definește întreaga existență. Tocmai această perspectivă conferă autenticitate romanului și îl transformă într-o meditație asupra prețului pe care îl presupune libertatea. Arta nu apare aici ca un refugiu, ci ca o alegere care cere sacrificii permanente și care redefinește fiecare etapă a vieții protagonistei.

Într-un secol al antisemitismului extremist, în 1933 se năștea într-o familie cu rădăcini evreiești, nevoită să migreze în America de Sud, stabilindu-se în Columbia.

Așa crescuse Feliza: în casa burgheză a unei familii de străini respectați care trăiau mulțumiți în țara lor de adopție. Jacobo nu numai că spunea sus și tare tot timpul ce noroc avuseseră să nimerească în Columbia la vremea când Hitler devenise cancelar, că, dacă-l îmboldeai, adăuga că se îngrijise rapid de alți evrei, făcând demersuri, scriind scrisori, trimițând bani, reușind ca mai multe rude și destui prieteni să fie preluați de consulatele columbiene, chiar dacă guvernul suspendase vizele pentru «elementele evreiești».

Pendularea între cele două Americi i-a adus Felizei căsătoria cu Larry, tatăl celor trei fete ale sale, o căsătorie încheiată în ciuda dezacordului părinților săi sau, mai degrabă, în ciuda tendinței lor de a-i monopoliza viața. Mutarea pentru scurt la New York a reprezentat pentru tânără începutul unui nou drum. O lume care îi părea infinită, plină de posibilități, doar că atunci încă nu știa că libertatea urma să îi fie iarăși limitată. De data aceasta, de un soț conservator, care o dorea casnică, în tiparul femeii primilor ani postbelici. Feliza nu putea fi înlănțuită, voința sa depășea granițele limitate ale universului în care trăia.

Între timp, relația cu Larry se schimbase […] În realitate, aveau loc certuri ce umbreau reuniunile de familie, certuri care nu rezolvau nimic, pentru că nu porneau de la vreo neînțelegere de moment, nici măcar de la confruntarea a două personalități distincte, ci de la diferența iremediabilă dintre două moduri de a înțelege viața care deviaseră pe nesimțite tot mai mult, așa cum apar pe piele semnele unei boli ce s-a răspândit pe ascuns în sânge.

Contradicția dintre dorințele Felizei și patriarhatul soțului său au dus la o nesfârșită suferință pentru ea. Și-a pierdut fiicele și, printr-un gest violent, Larry i-a zdrobit mâna dreaptă, crezând că astfel îi va lua bucuria de a mai aspira la a fi artistă. Lovitura și cicatricea lăsată de aceasta îi va aminti toată viața femeii de sacrificiile făcute în numele unei libertăți al cărei preț părea infinit. Separarea de copii și anunțul divorțului au dus la sfârșitul primei etape a vieții Felizei. În ochii comunității, părinții săi au declarat-o moartă. O renegare totală, cea mai mare confruntare între spiritul liber al Felizei și conservatorismul părinților săi.

Viața sculptoriței suferă mari transformări. Trăiește o poveste de iubire cu un amant despre care nu știe multe. Știe că e nestatornic, misterios, alături de care, realizează că nu își putea construi un nou univers, ci doar o himeră pe care o trăiește cu profundă intensitate până la un sfârșit pe care nimic nu îl prevestește. Situația politică se complica, regimul impunea mai multe restricții ca oricând, mai ales în privința libertății de exprimare. Feliza deja devenise un artist cunoscut, ale cărei interviuri se întindeau pe pagini întregi în presă. Viziunea sa asupra artei și, implicit, asupra lumii începe să devină evidentă și era într-o clară contradicție cu cea a sistemului politic al țării sale. Gabriel García Márquez, cel mai celebru columbian din toate timpurile, părăsise țara pentru a nu fi arestat. I-au fost aduse acuzații grave, printre care și trădarea de țară. Feliza îi va urma bunului său prieten Gabo și soției sale, Mercedes, după ce a fost arestată și ținută în condiții inumane. Eliberată, aceasta va reuși să solicite azil politic și va fugi la Paris. Orașul în care trăise o parte importantă a primei sale tinereți.

Neliniștile și traumele căpătate în prizonieratul politic au urmărit-o pe Feliza și la Paris. Anii petrecuți sub semnul incertitudinii sau durerilor pierderilor nenumărate, al sacrificiului pentru arta sa, pentru a demonstra lumii că ieșirea din canoane e tot o formă de exprimare, că timpurile se mișcă și, odată cu ele, ar trebui să o facă și oamenii, toate acestea au epuizat-o pe artistă. O ultimă întâlnire cu cei dragi și alături de soțul său la restaurantul Dominique, un moment de totală prăbușire și Feliza dispărea definitiv în urma unui atac de cord. Pe 8 ianuarie 1982, la ora 10.15 noaptea, era declarat decesul, iar drumul spre Columbia avea să se dovedească și de această dată anevoios.

Tot la Paris s-a întors și Juan Gabriel Vásquez, ca să își termine cartea dedicată acestei sculptorițe a cărei viață ar concura orice scenariu de film. Operele sale au rămas în cuprinsul marii arte, iar acest volum are meritul de a-i reda locul Felizei în galeria marilor artiști.

Acum m-am întors la Paris pentru a termina cartea în aceeași cameră în care am început-o, cu ferestrele deschise prin care se strecoară crengile salcâmului, nu departe de academia unde Feliza a învățat să sculpteze în anii ʼ50.

Prin destinul excepțional al Felizei Bursztyn, Juan Gabriel Vásquez reconstituie nu doar viața unei mari sculptorițe, ci și drama unui secol marcat de exil, violență și intoleranță. Romanul impresionează prin echilibrul dintre rigoarea documentării și sensibilitatea literară, oferind cititorului portretul unei femei care și-a modelat existența cu aceeași forță cu care și-a modelat sculpturile.

Toate numele Felizei de Juan Gabriel Vásquez