Viața fericită

„Éric intuia în această permanentă etalare a fericirii iminenţa unui dezastru.” David Foenkinos

Viața fericită, așa cum se vede din titlu, este un roman al căutării sensului vieții, în varianta contemporană. Mimarea fericirii se realizează cu succes pe rețelele sociale, altă temă importantă în roman. Femeile, mai ales, cosmetizează filmul vieții, oferind curiozității publice frânturi dintr-o intimitate idealizată. Bărbații sunt mai reținuți, postează mai puțin, dar și ei intră în jocul identităților virtuale.

Éric, personajul principal, pare marcat de niște drame personale dezvăluite treptat, printr-o foarte bună tehnică a amânării poveștilor ascunse.

Ajuns la 40 de ani, bărbatul are doar viață profesională, excelentă s-ar zice, în vreme ce, în plan personal lucrurile nu merg bine – a divorțat, nu-și vede băiatul decât foarte rar, cu propria mamă comunicarea este un dezastru. Romanul se dovedește interesant prin tablourile sociale realizate pe fundalul unei istorii recente – pandemia de Covid, abandonarea visurilor și regăsirea speranței, după o renaștere.

Destinul lui Éric este plin de întorsături neașteptate, de coincidențe și întâmplări bizare. Bărbatul renunță la un job de top la care se bucură de încrederea deplină a colegilor. Este apreciat pentru că muncește continuu, are viziune și strategie, excelează în domeniul său. Pare un om realizat din punct de vedere profesional.

La un moment dat, Éric își pierde energia. I se spune că trece printr-un burn-out, dar el consideră că starea care-l definește este lehamitea. Nu mai vede rostul efortului pe care-l făcuse până atunci, parcă pentru a fugi de propria viață.

„La primul loc de muncă ajunsese să lucreze la raionul de tenis, sportul pentru care făcuse cândva o adevărată pasiune, și care acum îi era interzis. I se remarcaseră rapid calităţile, apoi primise noi responsabilităţi. Cariera lui impresionantă evolua de la sine. Până atunci nu se confruntase cu agresivitatea sau rivalitatea colegilor. Dar după un timp e dificil să găsești o motivație să mergi mai departe. Avea patruzeci de ani; era destul de tânăr ca să fie bătrân, dar viitorul îi părea lipsit de surprize. Pentru o vreme îl însufleţise dorința de a face progrese în cadrul companiei Decathlon. Apoi îl cuprinsese un fel de stare de lâncezeală. Ca un dezinteres general. Dorinţa de a reuși dispăruse. În timpul unor întâlniri importante, Éric începuse să privească pierdut pe fereastră. De altminteri, avea senzația că fiecare mişcare durează la nesfârşit. Aşa se manifestă melancolia, prin lentoarea tot mai apăsătoare a gesturilor pe care le faci. Chiar și la cantina companiei, unde mergea în mod regulat ca să pară apropiat de ceilalți angajaţi, cea mai mică decizie presupunea un efort imens. Fusese văzut uneori înţepenit în faţa bufetului cu aperitive, privind pierdut ouăle umplute. Nu înțelegea ce i se întâmplă.” (p. 17)

De aceea, când o fostă colegă de liceu îi propune un alt job, într-o echipă de elită, Éric speră să poată reveni la o condiție emoțională echilibrată. Pentru scurt timp, Éric se dovedește eficient. În deplasarea de la Seul, misiune importantă, bărbatul trece printr-un episod inexplicabil. Medicul sud-coreean se abține să dea un diagnostic, dar pentru Éric devine clar că, fizic, este aproape de colaps.

Romanul lui David Foenkinos are toate elementele necesare unei proze actuale: ritm narativ alert, un moment sumbru transformat în experiență zen, o poveste de viață și mai multe povești de dragoste amânate, reluate sau chiar subminate la timp, înainte de a deveni excesiv de sentimentale.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

DAVID FOENKINOS s-a născut la Paris pe 28 octombrie 1974. Este romancier, dramaturg și scenarist. A studiat literatura la Sorbona și a urmat în paralel cursuri de muzică, visând, pentru o vreme, să înființeze o trupă. A debutat în anul 2001 cu romanul Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais, recompensat cu Premiul François Mauriac, urmat în 2002 de Entre les oreilles. În 2004 apare Potențialul erotic al soției mele (Le potentiel érotique de ma femme; Humanitas Fiction, 2017), care obține Premiul Roger-Nimier în același an și îl face cunoscut pe plan internațional. Publică un număr impresionant de romane, toate bestselleruri, unele distinse cu importante premii literare: în 2005, În caz de fericire (En cas de bonheur; Humanitas, 2008), Les cœurs autonomes în 2006, Qui se souvient de David Foenkinos? în 2007, carte care primește Premiul Jean Giono, în 2008, Despărțirile noastre (Nos séparations; Humanitas, 2011). În 2009 apare La délicatesse care a câștigat zece premii printre care se numără Prix des Lecteurs du Télégramme, Prix littéraire des lycéens du Liban și Prix Jean-Pierre Coudurier. Ecranizarea, care poartă același titlu, a avut succes la public și a fost regizată de David Foenkinos împreună cu fratele său, fiind nominalizată la două categorii la Premiile César: Cel mai bun scenariu adaptat și Cel mai bun film de debut. Au urmat romanele Lennon (2010), Les souvenirs (2011, ecranizat), Je vais mieux (2013, ecranizat), La tête de l’emploi (2014), Charlotte (2014), care câștigă Premiul Renaudot și Premiul Goncourt des Lycéens, Le Mystère Henri Pick (2016, ecranizat), Către frumusețe (Vers la beauté, 2018; Humanitas Fiction, 2020), Deux sœurs (2019), Familia Martin (La famille Martin, 2020; Humanitas Fiction, 2022), Numărul 2 (Numéro deux, 2022; Humanitas Fiction, 2024). Autor prolific, Foenkinos a publicat de asemenea proză scurtă, piese de teatru și două volume pentru copii: Le petit garçon qui disait toujours non (2011) și Le saule pleureur de bonne humeur (2012). În 2024 a apărut romanul Viața fericită (La vie heureuse; Humanitas Fiction, 2026), urmat, în 2025, de Tout le monde aime Clara.

Las mai jos câteva fragmente:

„O spusese de parcă era ceva inedit, deşi întotdeauna fusese astfel. La capitolul mâncare, în copilărie, Éric se abătuse rar de la paste sau pește pane. O clipă se gândi să se ocupe el de masă: dar, după ce se văzu tăind legumele şi punând oala la fiert la foc mic, se răzgândi. Uneori gândul concret la o acțiune pune capăt dorin-ţei de a o îndeplini. Renunţase anticipând remarcile acide din partea mamei. Orice făcea nu era bine. Dominique ar fi putut publica o antologie a eșecurilor lui. O listă exhaustivă de la cariera profesională și până la un şiret legat prost, trecând prin dezastrele nesfârşite ale vieţii lui sentimentale. Acum, când lucra mai mult sau mai puțin direct pentru guvern, găsise un nou câmp de acţiune:

— Cum poți să lucrezi pentru un asemenea preşedinte? Sincer, nu spun nimănui ce faci. Mi-e și ruşine. Nu știu ce te-a apucat, la Decathlon era atât de bine…

Și continuase o vreme diatriba împotriva lui Macron.

Sub pretextul că are de lucru, Éric îşi petrecu o mare parte a după-amiezii în camera lui. Gândindu-se la Amélie, începu să caute fotografia cu clasa, din ultimul an de liceu. Probabil se afla într-o cutie, la subsol. De când se despărţise, locuise numai în apartamente închiriate, aşa că îşi lăsase la mama lui majoritatea amintirilor. Primul lucru peste care a dat a fost o valiză cu cărți. Acum citea mult mai puțin decât înainte.” (p. 33)

„Era o situație incertă, chiar inconfortabilă. Éric renunțase la un post important și se trezise, într-o dimineaţă de luni, într-un birou pierdut în mijlocul altor birouri. Avea neplăcuta senzație că se află în situația numeroşilor stagiari pe care-i primise de-a lungul anilor. Dintr-odată înțelese: făcuse o greşeală monumentală acceptând acest loc de muncă. Devenise neliniştit. Trebuia să se arate zâmbitor, activ, chiar ambițios, iar el nu mai făcuse asta de mult. În orice schimbare există mereu un pericol. Nu-și dădea seama prin ce căi ale inconștientului se lăsase convins. Uită că de luni întregi simțea că se sufocă; luase această hotărâre pentru că mai degrabă îşi dorea altceva, nu se gândise la viitor. Începea să înțeleagă că era o iluzie și că neliniştea lui avea să-l însoțească oriunde mergea. Aici ajunsese cu reflecțiile pesimiste când Amélie îşi făcu în sfârşit apariţia. Avea obiceiul de a intra într-o încăpere vorbind, de parcă începuse conversaţia pe hol:

— Aşadar te-ai instalat, eşti bine?

— Da, sunt bine.

— Îmi cer scuze, nu am avut timp să te întâmpin dimineață. A apărut o urgență. Mă bucur tare mult că ești aici. O să-ți prezint și colegii, luăm masa împreună. Ce zici de nişte sushi?” (p. 21)

„De ce scrisese asta? Ne vom revedea… Abia se cunoşteau. Timp de un an aproape că nu-și vorbiseră deloc. Atunci de ce s-ar fi revăzut? În lumina recentei lor regăsiri, aceste cuvinte căpătau o semnificaţie ciudată. Éric avansă tot felul de ipoteze. Poate că scrisese la fel tuturor colegilor, din politeţe, sau dintr-un entuziasm firesc. Apoi ajunse la scenarii mai întortocheate: Oare plănuise încă de pe-atunci să-l reîntâlnească? Dar de ce ar fi făcut asta? Se gândi din nou la ultimele evenimente, mesajul de pe Facebook, propunerea directă de a lucra cu ea; poate era ceva premeditat îndelung. Éric era conştient că dezvoltase recent o uşoară înclinație spre paranoia, imaginându-şi cu ușurință, ici-colo, planul unui complot. Pentru a se lămuri, vru să facă o poză cu dedicația și să i-o trimită lui Amélie. Dar se răzgândi, nu voia să o deranjeze în vacanţă. Întrebarea lui rămânea fără răspuns, cel puțin deocamdată.

Imediat ce se întoarse în camera lui, căută pe Google Amélie Mortiers. Îi apăru pagina ei de Instagram. Éric uitase că o căutase deja înainte de prima lor întâlnire. Însă el avea numai un cont de Facebook, pe care-l crease cu un singur scop: să intre pe pagina lui Isabelle în momentul despărţirii lor. Își amintea cât de mult îl afectase faptul că avea prieteni pe care el nu-i cunoştea. Era o cale de acces, de la distanţă, la o viaţă din care el era acum exclus. Verificându-i în fiecare zi profilul, avea senzația că îşi consolidează statutul de străin. Astfel, rețelele sociale se mărgineau pentru el la cele ale fostei soții. Geografia fragmentată a vieţii lui sentimentale. Totuși, postase și el câteva momente importante din cariera lui de la Decathlon: singurele dovezi ale unei vieți împlinite. Dădu click pe linkul de Instagram ca să vadă fotografiile lui Amélie. Deși pagina ei era publică, nu reuși să-i vadă profilul. Se hotărî să-și facă un cont. Și de data asta tot pentru a urmări pe cineva. Ajunse imediat în fața narațiunii picturale a unei vieți. Unele existenţe se transformă astfel în romane fotografice. Éric descoperi pe această cale mai mulți ani comprimați prin prisma amintirilor zâmbitoare, care emanau bucuria de a trăi. Era ca o parodie a unei fericiri afişate, totuşi imaginile păreau sincere. Amélie ştia să profite din plin de prezent; îşi gestiona cu ușurință viaţa personală și pe cea profesională în acelaşi timp. În ultima fotografie postată decora împreună cu cele două fete ale ei un brad de Crăciun, impresionant, chiar caraghios de mare. Cu cât compari mai mult aceste vieți între ele, cu atât competiția devine mai ridicolă.

Éric se uita acum la nişte fotografii cu Amélie şi soţul ei. I se părea puțin ciudat că, având în vedere funcţia ei oficială, nu era puțin mai discretă cu viața personală. Dar poate că asta făcea parte din panoplia ambiției. Era anticamera unui articol din Paris Match. De altfel, era evident că majoritatea fotografiilor fuseseră făcute la inițiativa lui Amélie. Soţul ei afişa uneori un zâmbet uşor crispat, părea un prizonier al unei vieți artificiale. Într-una dintre poze, el ținea un roman în mână. Știa de la Amélie că soţul ei este scriitor, dar Éric nu încercase să afle mai multe. Din curiozitate, căută și descoperi că singura lui carte, Le Désespoir des huîtres, avusese în mod evident un succes modest. Își comandă un exemplar, era nouăzeci și nouă de cenţi, iar cu livrarea ajungea la patru euro. Transportul costa așadar de trei ori mai mult decât produsul în sine. Parcursul literar al acestui bărbat se rezuma destul de bine la o postare pe Instagram a soţiei. Este adevărat că Amélie prefera să-i pună în valoare alte calități. Când vorbea despre Laurent, spunea de fiecare dată cât de bine are grijă de fetele lor. Nu putea să facă nimic fără el, adăugase. Dar ceva suna fals în acest elogiu ieftin. Care era, de fapt, viaţa lor reală?” (pp. 35-37)

Viața fericită de David Foenkinos