Scris în 1943 și tradus în limba română pentru Youngart de către Alexandra Columban, unde a apărut în anul 2019, în colecția Youngretro, romanul În Brooklyn crește un copac face parte dintre cărțile pe nedrept ignorate și a căror miză este mai mare decât ne lasă aparențele să credem.
Dimensiunea cea mai importantă a universului ficțional constă în trecerea protagonistei, Francie Nolan, de la copilărie la prima tinerețe, de unde impresia că romanul se adresează mai ales adolescenților. Însă perspectiva acesteia nu este unică, fiindcă i se alătură vocea mamei și a celorlalte femei din familie, vocea tatălui și a altor oameni din comunitate, alcătuind un fundal ce dezvoltă miza socială și istorică a cărții, într-o complexitate de planuri ce se constituie într-un ecou al realismului european de secol XIX.
Francie Nolan este la începutul narațiunii o fetiță de unsprezece ani, cu un frate, Neeley, mai mic decât ea cu un an, trăind într-o familie iubitoare, însă la limita subzistenței. De o sensibilitate aparte, fata este o împletire de maturitate și inocență, are obiceiul de a reflecta asupra oamenilor alături de care trăiește și asupra situațiilor în care se află, este îndrăgostită de cuvinte și de frumos, iar cărțile și școala sunt pentru ea esențiale. Familia o sprijină, pe cât posibil, astfel că, până la vârsta de șaptesprezece ani, reușește să dea contur celor mai multe dintre aspirațiile sale.
„(…) aruncă o privire spre vasul auriu de lut de pe biroul bibliotecarei. Era o busolă a anotimpurilor. (…) Ridică încet privirea peste tulpinile verzi, subțiri și frunzulițele rotunde și văzu … călțunași! Roșii, galbeni, aurii și albi ca fildeșul. Frumusețea priveliștii mai că-i dădu o durere de cap. Era o imagine pe care s-o țină minte toată viața.
«Când mă fac mare», își spuse ea, «voi avea și eu un vas de lut ca acesta, iar în toiul lui august voi ține în el călțunași»” (p. 36).
Francie este o scriitoare înnăscută, ei realitatea nu-i apare precum celorlalți, iar când trebuie să vorbească despre o întâmplare, are tendința să o transforme după imaginație, ceea ce îi aduce acuzații de minciună. Una dintre profesoare pune punctul pe i, echivalând pentru fetiță cu o revelație. Descoperirile pe care Francie le va face de-a lungul timpului despre arta scrisului, caietele pe care le ține, percepția celorlalți – în special a profesoarei de engleză – asupra compozițiilor pe care le realizează conțin reflecții despre natura inspirației, despre materia de prelucrat din punct de vedere ficțional, despre definirea frumosului în artă, în comparație cu autenticul, cu adevărul și cu realul.
„ – (…) Acum că am discutat toate aceste lucruri, sunt sigură că nu vei mai scrie povestioare așa sordide.
(…) Francie se duse la dicționarul cel mare și căută cuvântul. Sordid: Murdar. Murdar? Se gândi la tatăl ei care purta plastron și guler nou în fiecare zi a vieții lui și își lustruia pantofii uzați uneori și de două ori pe zi. Mizerabil. Tata avea cana lui la frizerie. Meschin. Francie sări peste acest cuvânt, căci nu îl cunoștea. Respingător. Niciodată! Tata era dansator, era zvelt și iute. Cu siguranță nu era respin-gător. De asemenea, odios și josnic. Își aminti o sută de acte de tandrețe și înțelegere din partea tatălui ei.
(…) – Să nu îndrăzniți să folosiți cuvântul ăsta despre noi!
– Noi? întrebă sec domnișoara Garnder. Vorbeam despre compunerile tale, Frances!” (p. 396).
Inocența de la vârstele mici, înțelegerea și nostalgia de mai târziu nu o împiedică pe Francie să vadă lucrurile așa cum sunt și să dorească să le treacă pe hârtie ca atare. Dimpotrivă, a le nega înseamnă pentru ea să-și nege copilăria și familia, eforturile părinților și ale rudelor de a-i oferi tot ce pot pentru a avea o viață mai bună, precum și iubirea, mai dură sau mai blândă, care-i unește.
Părinții lui Francie și ai lui Neeley sunt un exemplu pentru consecințele pe care le au graba și lipsa de experiență a tinereții. Katie și Johnny se căsătoresc foarte tineri, seduși fiecare de strălucirea și exuberanța celuilalt, astfel că ea nu vede lipsa lui de substanță, iar el – duritatea ei, care-l va obliga să-și înfrunte obligațiile de cap de familie, din care evadează în alcool. Profunzimea lui rezidă în conștientizarea și acceptarea slăbiciunii, precum și într-un mod mai cuprinzător de a înțelege viața și de a-i sesiza dureroasa frumusețe. Cei doi ajung să se cunoască unul pe celălalt și să se accepte, înțelegând însă în același timp că diferențele dintre modurile lor de a gândi și de a acționa sunt ireconciliabile și nu pot să ducă decât la nefericire. Johnny, în special, este conștient că nu poate să-și mențină familia pe linia de plutire, fapt pe care nu-l acceptă, întrucât își iubește soția și copiii. Katie îi admiră capacitatea de a vedea frumusețea vieții, dar îi disprețuiește neputința de a se descurca. Împreună însă alcătuiesc o familie ce se deosebește între celelalte prin aura de iubire și de acceptare care-i unește, prin faptul că supraviețuirea nu este singurul lor scop.
Când Johnny moare, Francie nu pierde numai un tată, ci și pe acel om capabil să-i intuiască nevoia de tandrețe, să-i aprecieze imaginația și să-i arate cât de mare este lumea dincolo de cartierul în care trăiesc.
Relația fetei cu mama ei este complicată. Katie își apreciază fiica, dar tandrețea i se îndreaptă către băiat, în parte și pentru că acesta pare a avea mai multă nevoie de îndrumare. Unele decizii controversate ale lui Katie – cum este hotărârea de a nu o lăsa pe Francie să-și continue studiile la liceu – se bazează pe ideea că aceasta este mai capabilă decât fratele ei să se descurce, însă o lipsesc pe fată de siguranța sprijinului din partea mamei și adâncesc distanța dintre ele.
„Poate că, își zise Francie, nu mă iubește la fel de mult ca pe Neeley, dar are mai mare nevoie de mine decât de el și bănuiesc că a fi necesar e aproape la fel de bine ca a fi iubit. Poate chiar mai bine” (p. 405).
Scriitoarea subliniază importanța moștenirii în evoluția caracterului lui Francie, astfel că părți întinse ale romanului sunt dedicate familiilor din care provin cei doi soți, în special mătușilor și bunicii fetei. Ca la microscop, sunt analizate trăsăturile lui Francie, de la pasiunea de a citi și de la spiritul de observație ce-i sunt proprii, până la ceea ce primește de la părinți și de la rude:
„Avea slăbiciunea tumultuoasă și pasiunea pentru frumusețe de la tată. Era un mozaic de misticism, talent de povestitor, credință oarbă și o mare milă pentru cei sărmani, moștenit de la bunica din partea mamei. Avea mult din voința crudă a bunicului dinspre mamă. În Francie se vedea talentul mătușii Evy de a-i imita pe alții și ceva din posesivitatea lui Ruthie Nolan. De la mătușa Sissy moștenise felul în care iubea viața și copiii, iar de la Johnny sentimentalismul, dar nu și înfățișarea lui șarmantă. Era blândă precum Katie, dar avea doar jumătate din armura ei invizibilă” (p. 97).
De la bunica Mary, la Katie și la Johnny, familia lui Francie are încrederea că numai prin educație pot să-și facă viața mai bună și că America le asigură măcar posibilitatea aceasta, dacă nu certitudinea, de a-și schimba condiția socială. Însă în felul acesta se schimbă relațiile nu numai cu familia, ci și cu mediul în care personajul trăiește, astfel că protagonista se întreabă dacă îi va uita pe cei dragi sau dacă își va nega proveniența, o dată ce își va îndeplini idealurile. Atât Francie, cât și Katie au intuiția că, pe lângă studii, este nevoie de afecțiune și înțelegere pentru o împlinire sufletească autentică.
Maturizarea protagonistei o dată cu trecerea anilor se observă inclusiv în evoluția perspectivei asupra lumii în care trăiește, de la inocență, la revoltă, înțelegere și nostalgie, evoluție pe care scriitoarea o redă cu pricepere: de la sentimentul fascinant că o monedă de cinci cenți îi dă puterea de a cumpăra orice din magazinul cu lucruri ieftine și că a le privi este mai satisfăcător decât a le avea, până la melancolica simpatie pentru fetița care o vede pregătindu-se pentru întâlnirea cu Ben, ca o reflexie a celei care fusese și ea cu atâta timp în urmă.
În aceeași idee de transmitere a unei moșteniri ce va fi îmbunătățită, romanul se încheie rotund, cu încă două imagini ce se regăsesc și la debut, pe lângă cea deja evocată. Astfel, copacul la care face referire titlul și care este ultima imagine a cărții face parte din familia celui în care Francie visa în copilărie și a celui care este imaginea rezistenței, a curajului și a voinței de a reuși, atât pentru protagonistă, cât și pentru mama ei. Este simbolul care o definește cel mai bine pe protagonistă.
„Dar copacul acesta din curte – copacul acesta pe care bărbații îl tăiaseră… copacul acesta căruia îi dăduseră foc încercând să ardă și ciotul care rămăsese din el – copacul acesta trăia!
Trăia! Și nimic nu-l putea distruge” (p. 598).
Cealaltă imagine descrie intensitatea cu care atât mama, cât și fiica trăiesc iubirea, însă mai mult decât o repetitivitate care închide niște destine identice, mai degrabă ca o șansă pe care o primește Francie de a avea o viață mai bună decât Katie: fata nu se oprește la această iubire, ci merge mai departe.
„Îi trecu același gând prin minte ca mamei ei în urmă cu șaptesprezece ani, când Katie dansase cu Johnny – că ar putea accepta orice sacrificiu și greutate dacă ar putea să-l aibă pe acest bărbat aproape pentru tot restul vieții. Și, precum Katie, nu se gândi la copiii care poate vor trebui să lucreze cot la cot cu ea ca să facă față sacrificiilor și greutăților” (p. 555).
Autoarea utilizează un joc al perspectivelor pe care diferitele personaje le au asupra lumii în care trăiesc, condus de un narator documentarist, pentru a construi mediul social și istoric ce influențează destinul protagonistei. Părinții, vecinii, profesorii, biblioteca, lectura, prietenii de joacă, poveștile imigranților de prima sau a doua generație, lupta pentru șansa la o viață mai bună, sărăcia ce reduce individul la instincte, războiul, prohibiția, percepția oamenilor asupra inovațiilor tehnice, corupția din viața politică, toate acestea reprezintă școala ce formează caracterul lui Francie. Capitolul 41 este un exemplu despre felul în care date și situații posibil aride dacă sunt expuse ca atare se transformă în materie epică atractivă cu ajutorul tehnicii dialogului dinamic:
„– Ia fugi d-aci! N-o să le dea niciodată muierilor drept de vot.
– Io n-aș paria pe asta.
– Când o veni ziua aia, nevastă-mea o să voteze ca mine, altfel îi rup gâtu’.
– Femeia mea nu s-ar duce la vot cu toți vagabonzii și bețivanii” (p. 421).
Satira socială nu este însă un scop al scriitoarei, ci este lăsată la capacitatea cititorului de a înțelege faptele expuse. Protagonista nu este dominată de neputință sau de amărăciunea că destinul îi este modelat de lupta pentru supraviețuire. Dimpotrivă, educația și deprinderea de a reflecta asupra a ceea ce o înconjoară îi oferă posibilitatea de a distinge eroismul sacrificiilor făcute de părinții ei, valoarea gesturilor de bunătate și de solidaritate dintre vecini sau rude, inocența copilăriei ce surprinde atât ceea ce este rău, cât și, mai ales, ceea ce este bun în sufletul oamenilor.
„ – Annie Laurie McShane. N-o să treacă prin greutățile prin care am trecut noi, nu-i așa?
– Nu. Și nici n-o să se distreze ca noi.
– Doamne! Noi chiar ne-am distrat, nu-i așa, Neeley?
– Da!
– Biata Laurie! zise Francie compătimitoare” (p. 573).
De aceea, pentru Francie, Brooklyn nu este un loc al dezolării, în care, așa cum spune fratele ei, oamenii „săraci și murdari” „se ceartă și urlă unii la alții” (p. 496), ci are o aură de vis, „e un loc magic și ireal”, cu care nimic nu se compară.
Pentru mine, romanul acesta este o compoziție-matrioșka, fiindcă poveștile se conțin unele pe celelalte, de la fetița care devine adult într-o lume de o frumusețe aspră, până la colțul de lume pe care îl reprezintă Brooklyn-ul, primul popas spre țara tuturor posibilităților, construit de imigranți la început de secol XX. Fiecare personaj, oricât de scurtă i-ar fi apariția, sprijină povestea protagonistei, însă este atât de bine conturat, încât vine cu propria poveste, a cărei profunzime dincolo de aparențe este intuită de cititor din cele câteva amănunte semnificative oferite de autoare. Se pot vedea condițiile în care muncesc fetele de la atelierul de confecționat flori de hârtie la care lucrează Francie o perioadă (capitolul 43), cele mai multe poloneze și italiene, într-o monotonie lipsită de speranță, dar și pofta de viață specifică tinereții și camaraderia caldă, din glumele pe care le fac și din ajutorul pe care și-l oferă una alteia.
În Brooklyn crește un copac este un roman al speranței, o carte în care personajele își folosesc energia pentru a visa și pentru a construi o lume nouă și în care scriitoarea își subliniază, repetat, încrederea în oameni.
În Brooklyn crește un copac de Betty Smith
Editura: Grupul Editorial Art
Colecția: Young Retro
Traducerea: Alexandra Columban
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 600
ISBN: 978-630-321-567-9
Cartea poate fi cumpărată de aici.
