„Răbdarea noastră s-a născut odată cu lumea, țesem cu ea pânze de păianjen, în care am învățat să prindem și să ținem pe loc.” (Ana-Maria Stăncescu)
Roman remarcat și premiat, Tăcerea vine prima pune în evidență forța narativă a persoanei I, când tematica ține de procese și relații sensibile, traversări de labirinturi interioare, pasaje existențiale, feminitate, povești de familie. Ca o interfață, tăcerea ascunde sau lasă la vedere frânturi din viața lăuntrică a personajelor. Paradoxal, tăcerea devine o formă de comunicare eficientă, atunci când oamenii se cunosc îndeajuns încât să nu mai fie nevoie de cuvinte.
Vocile feminine din familia Dorei își păstreze timbrul și revin în viața protagonistei de multe ori nechemate, odată cu stimulii memoriei involuntare. Pe lângă dialogul cu ceilalți, inclusiv cel online, cu un bărbat deocamdată străin, Dora ia parte la diverse dialoguri interioare care-i trădează starea de spirit.
Vocea principală este a nemulțumirii. Mama mamei este aspră, iar Dora este pe cale de a deveni la fel ca ea, inflexibilă și răutăcioasă. Nepoata este recalcitrantă. Toate trei sunt aprige când sunt supărate, și au multe motive de supărare, mai ales că sunt nevoite să se descurce singure, în absența bărbaților care mor sau pleacă de acasă, îndrăgostiți de alte femei, sătui de reproșuri și de traiul conjugal comod, dar monoton.
Bunica este, așa cum o trădează vocea, antipatică, perfect previzibilă în accesele ei de sinceritate, deja resemnată. Nu menajează pe nimeni, cu toate că-și păstrează atașamentul față de familie și îi iubește, în felul ei, pe toți. Vocea aceasta sparge prima tăcerea.
<<Mamă bună și frumoasă, așa era poezia de la școală, așa îi scriam pe fiecare felicitare pe care i-o dăruiam de ziua ei. La supărare, ochii mamei se făceau apă tulbure, colțurile gurii i se lăsau în jos, dinții îi mușcau din buză până la sânge, iar vocea îi devenea strigăt de pasăre. „Ceartă-mă cu vocea ta”, o rugam, dar degeaba. Vocea se scurgea din ea, încet, lăsând în fața mea o femeie complet necunoscută, o străină. „Iar de străini trebuie să te fereşti”, îmi spunea imediat ce furia i se domolea, iar glasul își recăpăta moliciunea din zilele bune.>> (p. 107)
Dora, încă suficient de tânără pentru a spera la fericire, prăjește cartofi în bucătărie și își închipuie întâlniri romantic, la munte. După divorț, Dora caută un umăr de sprijin, un bărbat pe care să-l poată iubi, și crede că-l poate găsi pe internet. Eșecul celor câteva relații sentimentale nu-i atenuează Dorei dorința de a se simți împlinită ca femeie. Personajul Dorei are farmec. Femeie remarcabilă prin energie și simț practic, Dora nu cunoaște resemnarea, are imaginație și luptă pe mai multe fronturi – cumpără flori și postează pe internet o fotografie din care să se înțeleagă că le-a primit, gest similar, în literatură, cu cel al doamnei T., personajul camilpetrescian. Dora moștenește pe linie maternă o voce critică aprigă și, deși se străduiește, comunică greu cu fiica ei adolescentă.
Flavia este într-o perioadă în care pare să aibă nevoie de tată, absent de câțiva ani din viața ei, mai mult decât de mamă, poartă bocanci grei și ascultă muzică la maximum, ca o adolescentă tipică.
Când sunt fericite, vocile femeilor sunt calme și calde, iar în tonalitatea lor plină de tandrețe răsună tinerețea ascunsă în spatele ridurilor.
Cartea Anei-Maria Stăncescu poate fi citită și ca un interesant studiu al psihologiei feminine. Toate cele trei portrete ale femeilor din neam sunt prezentate în așa fel încât să surprindă în experiențele lor, cu autenticitate, stările vulnerabile, căderile și recăderile, renunțările, visurile eșuate, forța și seninătatea, dorința de a fi iubite. Indiferent de vârstă, cele trei au tinerețe și sunt frumoase. Nu se înțeleg între ele perfect, dar, chiar și așa, lumea merge înainte prin tenacitatea lor.
Las mai jos alte fragmente:
<<La noi în casă tăcerea ținea loc de multe. Vorbele erau puţine, măsurate, folosite de cele mai multe ori cu partea ascuțită înspre celălalt. Nu vorbeam la masă, nu vorbeam la televizor, nu vorbeam neîntrebată, nu vorbeam cu gura plină, nu vorbeam eu prima. Cel mai mult vorbea mama. „La pereţi”, zicea ea și se uita înspre tata. Apoi mama țipa că ne batem joc de ea și că am făcut-o să fie slujnica noastră și proasta casei. Eu nu spuneam nimic, pentru că nu mă întreba nimeni nimic, iar tata nu spunea nimic, pentru că orice ar fi spus era greșit. Așa că problemele mamei erau, pur și simplu, fără ieşire. Formaseră de-acum o pătură de mătasea-broaștei urât mirositoare, sub care sufletul ei stătea prins și îmbibat de tristețe, ca un burete. Numai bun să ștergi cu el. De cele mai multe ori mi-l storcea mie în cap. Așa se simţea. Rece și umed. >> (p. 29)
*
„Vocea mamei se infiltrează peste tot, umple crăpăturile din mintea mea, ajunge acolo unde nimic altceva nu are loc. O aud tot timpul. După ce mama nu va mai fi, vocea ei va rămâne la mine, iar eu voi începe să vorbesc cu ea, așteptând să crească Flavia, să dispar eu și să i-o dau ei. În iarna în care a murit, căzută în curte, în genunchi, cu degetele agăţate de gardul de sârmă și cu părul alb ieşit de sub basma, bunica Victoria i-a lăsat vocea mamei mele. E felul nostru, al femeilor, de a trăi veşnic. Bărbații își lasă numele.” (p. 21)
*
<<Nu știu de ce mi-am adus aminte de asta, au trecut totuși destui ani de la divorț și, cu excepția faptului că ideile lui mi se par în continuare la fel de proaste, mai ales dacă e vorba de Flavia – „Aşa-s bărbații, n-au nici în clin, nici în mânecă cu ce înseamnă să crești un copil”, cum zice mama -, nu pot spune că absența lui mă mai supără cu adevărat. Ce mă doare nu e că a plecat el, ci că nu a venit altul.>> (p. 115)
*
„Cine-o vedea îi dădea optzeci și ceva de ani, cine-o cunoştea știa că n-avea nici șaptezeci când inima a prins a-i bate aiurea, înainte de a se opri cu totul. La noi în familie, femeile au suferit de inimă si de singurătate. Pentru cruce, mama i-a ales o poză de la nuntă, în care un voal imens și înfoiat i se desfăcea din creștet, ca o eflorescență bizară, în timp ce rochia albă, cu guler înalt, strâns pe gât, precum și chipul sobru, fără zâmbet, îi dădeau un aer bătrânicios, numai bun pentru o înmormântare. Greu de spus dacă fata din poza respectivă era frumoasă sau nu. Însă, chiar și nefericită, era foarte tânără, iar asta îi ținea loc și de frumusețe.” (p. 117)
*
<<Era aprilie, Mircea mă părăsise, iar mama cumpărase icre. Mă uitam la ea cum stătea în fața frigiderului larg deschis şi zâmbea de parcă s-ar fi uitat într-un şifonier plin cu rochii. O strigam în minte, fără voce, și speram ca firul nevăzut care leagă fetele de mamele lor să înceapă să vibreze și pe dinăuntrul ei, răsucind-o cu fața spre mine, gata să mă ia în brațe, să mă mângâie și să-mi spună c-o să treacă. Urlam pe tăcutelea, muşcându-mi buzele și frângându-mi degetele, cât timp ea punea cumpărăturile la locul lor și făcea planuri pentru masa de seară. Aș fi vrut să-i strig că se simte gol și că golul arde și mă doare, dar mama nu credea în astfel de dureri. „Dacă te doare, ia un paracetamol”, obișnuia să zică. >> (p. 17)
Tăcerea vine prima de Ana Maria Stăncescu
Editura: Trei
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 224
ISBN: 978-606-40-2205-9
Cartea poate fi cumpărată de aici.
