„Oare ce fel de cafenea o fi? Curiozitatea a pus stăpânire pe mine.” (Mai Mochizuki)
Informațiile detaliate despre mersul planetelor și potrivirea unui destin în funcție de așezarea lor, începutul sau sfârșitul mișcării de revoluție pot interesa anumit public. Pentru mine, hățișul astrologic în care ești atras de niște pisici vorbărețe este doar o metaforă a confuziei în care se află personajul principal, ajuns la momentul revelației. Ceva trebuie să se schimbe. Ce?!
După ce parcursese perioade strălucite ale vieții, copilăria, adolescența și prima parte a maturității, Mizuki Serikawa trece printr-un declin accelerat, ale cărui cauze nu le caută multă vreme și, deci, nici nu le înțelege. Aproape resemnată, retrasă din domeniul unde se bucurase de succes, când era scenarista unor seriale iubite de public, încă tânără, Mizuki încearcă să depășească o criză profesională și personală prelungită.
Una dintre temele romanului este puterea de a înțelege că lumea se schimbă și că, odată cu ea, oamenii ar trebui să se schimbe și ei, lucru care nu se întâmplă dintr-odată sau se produce defazat. Genul de creație pentru care fusese apreciată Mizuki Serikawa nu mai reprezintă sensibilitatea noilor generații intrate în prime-time, în orice caz, scenariile ei ies din zona de interes a publicului-țintă.
Atmosfera romanului devine stranie, deși nu de tot caraghioasă, atunci când explicațiile vin savante, tacticos prezentate într-o cafenea care se deschide doar în nopțile cu lună plină. Sfătuitoarele răbdătoare sunt, cam cum se întâmplă în Alice în Țara Minunilor, niște făpturi cu proporții neobișnuite, dăruite și cu darul vorbirii.
„— Ce-o fi asta?!
M-am frecat la ochi și m-am uitat din nou. Iepurele dispăruse.
Oare am avut halucinaţii?
Nedumerită fiind, mi-am aplecat capul într-o parte şi am auzit din nou vocea blândă:
— Mă scuzaţi că v-am făcut să așteptați.
M-am întors şi am văzut o pisică tricoloră mare-mare care purta un sorț și ținea în lăbuță o tavă cu un pahar.
— Ferească…
Mă uitam în sus cu gura căscată la pisica ce apăruse în faţa mea.
Cred că avea o înălțime de aproximativ doi metri. Stătea pe picioarele din spate și purta un şorţ albastru marin. Avea o faţă perfect rotundă şi ochii zâmbitori ca două semiluni.
Pisica vorbea. Pisica ținea o tavă în lăbuţe. Unde mai pui că era şi imensă.
Poate că era un costum extrem de bine realizat. Neştiind de ce să mă minunez mai întâi, m-am uitat de sus în jos la pisica gigantică, rotindu-mi ochii.” (p. 39)
Cu excepția pisicilor mărișoare, în lumea japoneză totul este mic, de la cafeneaua itinerantă, la cele două mese ale ei, scaunele, apartamentul lui Mizuki Serikawa, bucătăria, viața ei fără anvergură. Nu se face risipă. În viața personajului, totul este gândit minimalist, în termenii economiei de mijoace, cu excepția pisicilor imense, care, atente la respectarea spațiului personal, se retrag din scenă și dispar la o clipire de gene, ca și cum n-ar fi existat niciodată decât în mintea surescitată a tinerei.
Romanul surprinde contrastele societății japoneze de astăzi: pe de o parte, spiritul competitiv și nevoia de afirmare, lupta pentru o carieră de succes, pe de alta, neglijarea proceselor de reflecție și prea rapida resemnare la o viață fără satisfacții.
Una dintre mizele moralizatoare ale acestei cărți, pe alocuri comice, ar fi că nu ajunge, pentru a avea succes, să fii talentat și harnic. Nu ajunge să te străduiești, să ai studii și un CV impresionant. Nici să ai prieteni care te înțeleg și te ajută nu este suficient. Poate că aceasta este lecția dureroasă a oricărei vârste: saltul necesar afirmării nu este niciodată cantitativ, ci este întodeauna calitativ. Pentru ca norocul să nu plece, este nevoie și de capacitatea de înțelegere a „desenului” mare al lumii, de privirea de sus, în ansamblu. Soluțiile par individuale, dar pisicile vorbărețe îi demonstrează lui Mizuki Serikawa că fiecare om intră, cu propria viață, în țesătura imensă a universului, a cărui schimbare are propriile principii, inaccesibile înțelegerii obișnuite.
Surprins de frecvența apariției pisicilor în literatura japoneză, cineva ar avea, poate, curiozitatea de a analiza, mai departe, semnificația unor elemente ce țin de o cultură exotică. De asemenea, cititorul ar putea căuta, dacă ajunge acolo măcar cu gândul, pe malul râului Kamo, în serile cu lună plină, cafeneaua cu pisici. Nu m-ar mira să existe.
Despre autoare, găsim câteva informații în prezentarea editurii:
MAI MOCHIZUKI s-a născut în 1980 la Hokkaido. A câștigat Marele premiu pentru cărți electronice Everystar în 2013, devenind ulterior cunoscută pentru seria de romane Holmes din Kyōto (Kyōto Teramachi Sanjō no Hōmuzu), în douăzeci și trei de volume, distinsă cu Premiul Kyōto Book în 2016, și pentru seria Alice în pădurea din Kyōto (Kyōraku no Mori no Arisu), în trei volume, publicate între 2018 și 2019. Seria Holmes din Kyōto a avut parte de o adaptare manga, cu ilustrații de Ichiha Akizuki, în revista Monthly Action a Editurii Futabasha, din decembrie 2017 până în februarie 2024. Întreaga serie a fost adaptată pentru televiziune de studioul Seven, ca anime, și difuzată în iulie-septembrie 2018, pe TV Tōkyō. Seria Alice în pădurea din Kyōto a fost adaptată într-o serie de tip manga, cu ilustrații de Haruki Niwa, și publicată în revista Magkan din ianuarie 2019 până în martie 2020. Scriitoarea japoneză și-a câștigat notorietatea în 2020 cu romanul Cafeneaua Lună plină (Mangetsu Kōhīten no Hoshiyomi; Humanitas Fiction, 2025), devenit bestseller și tradus în peste douăzeci de țări. În 2021 a publicat al doilea roman din această serie, Cafeneaua Lună plină: Adevăratele dorințe (Mangetsu Kōhīten no Hoshiyomi – Hontō no Negaigoto), care se bucură de succes. Mai Mochizuki e membră a Asociației Scriitorilor de Literatură de Mistere din Japonia (Nihon Suiri Sakka Kyōkai) și locuiește în prezent în Kyōto.
Las mai jos câteva fragmente:
<< „Ce părere aveți despre propunerea mea?” Aceste cuvinte îmi stăteau pe limbă, dar îmi era teamă să o întreb. Mai întâi aveam altceva să-i spun.
— Domnişoară Nakayama, îmi pare rău pentru neplăcerile cauzate atunci!
Am făcut o plecăciune, iar ea a scuturat din cap.
— Serikawa sensei, înţeleg cât de greu trebuie să vă fi fost… Mereu ați fost mai perspicace și mai vigilentă decât majoritatea, și asta se vedea în munca dumneavoastră. Cred că este foarte greu și dureros când lumea începe să-ți critice tocmai aceste abilităţi.>> (p. 24)
*
Toate acestea erau la timpul trecut.
Am avut debutul în cariera de scenaristă la două-zeci de ani, pe vremea studenției. Am câştigat premiul pentru „Cel mai bun scenariu al unui serial dramatic” organizat de o mare televiziune. Ulterior, am început să scriu scenarii cu regularitate, dar nu suficient încât să-mi câștig existenţa.
După ce am absolvit facultatea, am devenit învăţătoare, așa cum visasem din copilărie. Am simțit că munca de scenaristă fusese ca un fel de post cu jumătate de normă pe timpul facultății. Cu toate acestea, scenariul pe care l-am scris înainte de a-mi termina studiile a fost un mare hit. Tocmai pentru că a fost un serial dramatic difuzat noaptea târziu și în care apăreau doar actori neconsacraţi, scenariul meu a fost apreciat peste măsură.
Cu acest prilej mi s-au deschis ușile pentru proiecte mai mari. Având încă doar douăzeci de ani, am fost recunoscută drept o „scenaristă de succes” și mi s-a oferit șansa de a scrie un scenariu pentru un serial în prime-time. Datorită acestor întâmplări, am renunţat la cariera din învăţământ și am ales să merg pe drumul scenaristicii.
Totuşi, cam pe la treizeci şi cinci de ani, totul s-a schimbat. Ca și cum până atunci trăisem într-o minciună, dintr-odată audiența serialelor mele a scăzut. Lovitura decisivă a fost în momentul în care mi s-a încredinţat scenariul pentru un serial cu o distribuție compusă din actori străluciți, despre care toată lumea credea că va avea succes garantat. Cu toate că era difuzat în prime-time, audiența a fost sub zece procente. Ca și cum comisesem o crimă de război.
Chiar și după asta au fost dispuși să-mi mai dea o şansă, gândindu-se că următorul meu scenariu va avea public. Până la urmă, astfel de lucruri i se pot întâmpla oricui.
Însă nici următorul serial nu a avut succes, nici cel de după. Iar reacțiile negative la adresa mea deveneau din ce în ce mai vehemente. În cele din urmă, am ajuns să lucrez cu juniori precum Nakayama, nu cu directori veterani.
La scurt timp după aceea, totul s-a năruit. Nu am mai putut îndura privirile piezişe şi criticile oamenilor și, pentru a scăpa de presiunea din partea lor, nu m-am mai dus la muncă. Cu toate că mai multe persoane au încercat să mă contacteze, fiind îngrijorate pentru mine, nu le-am răspuns și am dispărut fără urmă. Am împovărat-o pe ea cu toate proiectele de care eram responsabilă pe atunci. Cu toate acestea, a fost singura persoană care a tot încercat să dea de mine, chiar și când ceilalți deja renunţaseră.” (pp. 25-26)
*
„Cafeneaua Lună plină apăruse din nou pe malul învolburatului râu Kamo. Pe aceeași parte se auzea sunetul liniştit al unui pian. Toate pisicile angajate la cafeneaua Lună plină și care strânseseră panoul publicitar, stăteau aşezate pe scaune cu ochii închişi, vrăjite de muzică.
Pe albia râului se afla un pian cu coadă negru-abanos, la care cânta domnul în vârstă.
Lumina lunii pline îl învăluia de deasupra, asemenea unui reflector. Era compoziția Salut d’amour de Edward Elgar. Când a terminat de cântat, pisicile au aplaudat furtunos și au alergat spre el.” (p. 217)
*
„Când a văzut din nou nedumerire pe fața mea, pisica alb cu negru şi-a dres zgomotos glasul, iar pisica Singapura şi-a pus în grabă lăbuța la gură.
— Cafeneaua Lună plină nu are un loc fix, a continuat proprietarul localului, pisica tricoloră, și și-a dus o lăbuță în dreptul pieptului. Poate apărea în mijlocul unui cartier comercial cunoscut, într-o stație terminus sau pe malul liniştit al unui râu. De asemenea, la această cafenea nu preluăm comenzile clienţilor.
Apoi a făcut o reverență cu lăbuța la piept.
— Adică nu pot să comand dintr-un meniu?
— Exact, a încuviinţat proprietarul.
— Domnul în vârstă de mai devreme a băut o cafea, dar nu şi-o comandase?
— Nu.
— Mi-aş fi dorit și eu să beau o cafea…
Proprietarul şi-a mijit ochii de parcă încerca să se disculpe cumva.
— De obicei, noi oferim cafea „adulţilor” care au trecut prin toate experiențele din viață, adică cei care au avut parte și de amărăciune, și de dulceaţă. Domnişoară, dumneavoastră încă mai aveți de trăit, a râs proprietarul pe înfundate.” (p. 43)
*
„Pe partea laterală a rulotei era atârnată o lampă care reproducea o lună plină, iar în față era o reclamă pe care scria: Cafeneaua Lună plină.
Când auzisem pentru prima oară numele cafenelei, fusesem convinsă că este vorba despre o cafenea retro, dar, de fapt, se pare că era o cafenea la modă, instalată temporar. Luminile care străluceau blând pe fundalul malului aflat în negura întunericului ofereau un peisaj de poveste.
Părea că în interior nu era spațiu, așa că în faţa rulotei erau dispuse trei seturi de mese și scaune.
Pe unul dintre acele locuri era un iepuraş de pluş. Să fi fost un loc rezervat? O ceașcă de cafea părea să fie pusă în mod intenționat în fața iepuraşului. Pe masă era un suport cu o lumânare care pâlpâia.
— Fantastic! am şoptit eu și mi-am continuat drumul cu entuziasm.
— Poftiţi, poftiți! Așezați-vă unde doriți! s-a auzit vocea unui bărbat din interiorul rulotei.
Era o voce suavă și blândă, dar nu vedeam pe nimeni. Probabil că avea ceva de făcut și stătea pe vine.
Mi-am plecat uşor capul, dându-mi totuşi seama că bărbatul nu are cum să mă vadă, și am luat loc la masă.
Nu aveam habar că pe malul râului Kamo era o cafenea pe roți atât de încântătoare. Tânărul acela spusese că această cafenea va fi deschisă pentru că este lună plină – probabil că nu este deschisă mereu. M-am bucurat că mi-am urmat instinctul şi am venit.” (p. 37)
Cafeneaua Lună Plină de Mai Mochizuki
Ilustrații: Chihiro Sakurada
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducere din limba japoneză și note: Mihaela Albulescu
Anul apariției: 2025
Nr. de pagini: 232
ISBN: 978-606-097-685-1
Cartea poate fi cumpărată de aici.
