Éric-Emmanuel Schmitt este un prolific scriitor de limbă franceză, cu origini intelectuale filozofice, ajungând să scrie proză, dramaturgie și să o facă de fiecare dată la superlativ. Humanitas Fiction a creat o serie de autor omonimă, în care a fost tradusă întreaga operă a autorului, devenit un apropiat al României, fiind prezent la numeroase evenimente culturale și lansări de carte românești. Dincolo de limpezimea scrisului și frazei, întotdeauna perfect articulate, Schmitt este un bun și viu oratori, în primul rând, prin căldura pe care o transmite.
În luna octombrie a anului 2023, la Humanitas Fiction, Doru Mareș a tradus cel mai recent volum al scriitorului francez, Provocarea Ierusalimului. O călătorie în Țara Sfântă, cu o postfață de Papa Francisc. Inițial, volumul de față s-a constituit într-un jurnal de călătorie, într-un caiet de impresii și gânduri, devenit, ulterior, o mărturie despre drumul de la a nu crede la a căuta și crede, un bildungsroman al spiritualității, care, asemenea, ființei umane, crește, se construiește și trăiește. Cu talentul scriitoricesc de mare ținută și cu sinceritatea omului uluit de mirajul Țării Sfinte, Éric-Emmanuel Schmitt oferă cititorului un itinerariu fizic și frământările travaliului unui sceptic în leagănul nașterii creștinismului. Cartea de față nu este scrisă în slujba papalității, ci în crezul unei metamorfoze și maturizări spirituale, care ajunge să înțeleagă cu limpezime că spiritualul și rațiunea pot conviețui.
Prima experiență mistică a scriitorului a fost relatată în cartea Noaptea de foc (Humanitas Fiction, traducere din franceză de Marieva Ionescu, 2017), acolo unde, sub frica și delirul rătăcirii în Sahara, în plin deșert, Schmitt pătrunde, pentru prima dată, deasupra rațiunii, deasupra viziunii voltairiene asupra lumii, și trăiește experiența divinului sub forma zdruncinării sinelui și edificiului intelectual de o viață. În acea noapte de foc în pustiul unei lumi străine, scriitorul își află și o altă natură, cea a puterii de a crede, nu într-o manieră absurdă, bigotă, fundamentalistă, ci de a crede în Divinitate și de a rămâne lucid, în același timp: Orice experiență mistică se dovedește o experiență paradoxală: puterea lui Dumnezeu nu-mi anihilează puterea; contactul eului cu Absolutul nu împiedică după aceea eul să se afirme; intensitatea de netăgăduit a sentimentului nu împiedică deloc judecățile intelectului.
Noua provocare începe cu un telefon de la Vatican, acel telefon pe care, poate, într-un colț al sufletului, scriitorul l-a așteptat toată viața, imboldul de a porni pe acel drum, de a avea curajul ieșirii din lumea cotidianului pentru întâlnirea cu Absolutul. Având experiența din Sahara, Schmitt trăiește această propunere ca pe deschiderea unei căi păstrate undeva în adâncurile ființei, dar neexploatată de prea mult timp.
Oferta scapără cu sclipirea teribilă a evidenței. Înțeleg în sfârșit de ce mi-au eșuat numeroasele tentative de a duce la bun sfârșit această expediție al cărei vis mă mângâiase într-atât, pe care chiar o planificasem în mai multe rânduri în decursul ultimilor ani, în familie sau alături de prieteni evrei: fiindcă trebuia să se desfășoare în aceste condiții.
Pregătirea pentru călătorie se realizează pe două planuri congruente. Pe de o parte, așezarea calendarului celorlalte activități până în septembrie, iar, pe de altă parte, curajul de a pătrunde prin tainele tuturor interogațiilor care se nasc din toate ungherele minții și sufletului, pregătirea necredinciosului în fața dezvăluirii credinței, curajul îmbrățișării unui nou eu. „De ce-urile?” sunt dublate de argumente pregătite de o viață, de dorința de a vedea locul de unde a început totul, de a se căuta și descoperi în Absolut, fără a-și renega rațiunile iluministe; astfel, călătoria nu poate avea loc decât în compania unei singure cărți – Biblia.
Odată ajuns, Schmitt trăiește zbuciumul întâlnirii cu necunoscutul, teama confruntării materialismului cu spiritualul, explicabilului cu inexplicabilului, iar în acest amalgam de trăiri, își transformă cititorul într-un bun ascultător, într-un peregrin imaginar, făcându-l martor la întregul drum. Călătoria se desfășoară în manieră duală: o mișcare fizică pe străzi, alei, unghere, întruchipate în toate felurile, imaginate sub diverse forme, și o călătorie spirituală, însoțită de adnotări și gânduri profunde, eliberatoare.
În copilărie, în Franța lui Charles de Gaulle, auzeam vorbindu-se despre Isus din Nazaret și credeam cu naivitate că Nazaret era numele lui de familie. Din clipa în care am înțeles că era vorba despre orașul în care a trăit Isus, Nazaretul m-a captivat mai mult decât Isus: ei da, dacă Christos era definit prin apartenența la acel oraș, atunci trebuie că acesta din urmă juca un rol major. Acum, când știu că Nazaretul nu este decât un cătun obscur din Galileea, sunt și mai curios. De ce Nazaretul? De ce totul a început în acel colț pierdut de lume?
Țara Sfântă i se dezvăluie treptat și o află cu stângăcie, înțelegând alteritatea lumii sale, gândirii europene, aplicată unui loc cu o altă rânduire. De la negustorul oriental, pe a cărui marfă nu știe cum să o aprecieze la valoarea dorită, la chestiuni mult mai importante, legate de conflictele între credincioșii care își revendică același loc pentru geneza credinței lor. În cuprinsul jurnalului, devenit, ulterior, un volum mărturie, scriitorul reflectează, la fața locului, asupra unei chestiuni delicate și de actualitate – conflictele armate îndelungate și sângeroase năascute și purtate între cei care își revendică credința din Israel. Într-o manieră limpede, rațională, dar și spirtual legată de locul reflecției, Schmitt analizează problematica istorică a ciocnirilor între palestinieni și evrei în Israel, problematică situată în afara cadrului credinței.
Care e tragedia? Confruntarea dintre două legitimități. Cele două tabere care se opun una alteia au ambele dreptate, în felul lor. Nu este vorba nici despre vreo luptă între bine și rău, nici despre vreun asalt al adevărului împotriva minciunii, ci despre două concepții ireconciliabile asupra binelui, despre două adevăruri care se exclud. Israelul are dreptate, Palestina are dreptate. Cele două țări își justifică ocuparea teritoriului printr-o prezență îndelungată, ancestrală, ilicită […] Aceasta este logica tragică: cum nimeni nu are dreptate și nici nu greșește, forța se substituie dialogului, dreptului. Aceasta este logica tragică: problema se amplifică și rămâne fără ieșire.
Un moment definitoriu al călătoriei este constituit de vizitarea Sfântului Mormânt, un loc amețitor, profund încărcat, un cadru impecabil al neantului, care are puterea de a apăsa toracele până la sufocare, la inconștiență. De fapt, este un prag greu către o liniște profundă, a cărei putere duce la renaștere, regenerare, înviere.
Mă strecor până în mijlocul Sfântului Mormânt. Ia te uită, curios lucru, grota e luminată de lămpi de aur și argint, pe când eu mi-o imaginam scufundată în întuneric. Nu te văd. Nici tu nu vedeai nimic. Piatra de mormânt nu iese la iveală, acoperită cu un sarcofag alb care ascunde stânca. Aici nu se arată nimic, ci se disimulează. Vizitez o absență. Aromele care se învârt prin aerul călduț mă amețesc, oboseala mă năucește, am senzația că mă prăbușesc într-o gaură neagră.
Dincolo de cadrul organizat, ghidat, experiența Ierusalimului se trăiește și prin a te pierde pe străzile sale, prin tramvaie și colțuri obscure, a-l simți viu și real, a avea puterea de a accepta micimea într-un astfel de spațiu. Ceea ce face și scriitorul. Încearcă să stăpânească Ierusalimul, dar cel din urmă se va dovedi mult mai puternic, strivitor, cuceritor și obsedant, până în ultima zi, până la ultima gură de aer.
Ajuns acasă, Éric-Emmanuel Schmitt face o ultimă vizită, la Vatican, unde îl întâlnește pe Papa Francisc, cel care are răbdarea și curiozitatea să asculte trăirile, întrebările, neliniștile pelerinului abia sosit din locul în care totul a început. La final, îi cere să se roage. Nu pentru suferința sa fizică, ci pentru misiunea pe care Sfântul Părinte o are, aceea de a avea grijă de oameni și umanitatea din ei.
Cartea se încheie cu vorbe blânde din Cetatea Vaticanului, cu vorbele Papei Francisc, care îndeamnă, ca întotdeauna, la pace și iubire, la împăcare și bine, mai ales în vremurile tulburi pe care anumite popoare le trăiesc. Sunt cuvinte cu fior și liniște, în același timp.
Provocarea pe care Ierusalimul o ridică și-n ziua de azi în fața lumii exact aceasta este: să trezească în inima fiecărei ființe omenești dorința de a-l privi pe celălalt ca pe un frate în unica familie omenească. Numai având conștiința acestui fapt putem construi un viitor posibil, făcând să tacă armele distrugerii și ale urii și răspândind în lumea-ntreagă blândul parfum al păcii pe care Dumnezeu ne-o dăruiește neobosit.
Provocarea Ierusalimului. O călătorie în Țara Sfântă de Éric-Emmanuel Schmitt
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: seria de autor de Éric-Emmanuel Schmitt
Traducerea: Doru Mareș
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 224
ISBN: 978-606-097-301-0
