„Privind la suferinţa celuilalt” de Susan Sontag

Remarcabilă prin latura de intelectual angajat, dar și prin subtilitatea nuanțelor vieții pe care le-a resimțit, însuși destinul lui Susan Sontag nu poate să nu reprezinte o coordonată cheie a înțelegerii motivelor pentru care aceasta a considerat că este necesar să privim la suferința celuilalt. Observator direct al Războiului din Vietnam sau al Asediului din Sarajevo, activist pentru drepturile omului și pentru scopuri umanitare, președinte al ramurii americane al PEN International, se înțelege de ce a simțit nevoia aceasta ca, spre finalul carierei, să se aplece din nou asupra temelor recurente în a sa permanentă revizuire de poziție.

Turnul presei din Sarajevo pe vremea când Susan Sontag se afla în Bosnia. © Wikicommons.

Neavând în intenție o analiză neapărat riguroasă (în sensul unor posibile pretenții de exhaustivitate față de premise), nici o expunere strict teoretică, lucrarea surprinde prin coerența și fluența cu care un om, înainte de toate rațional, încearcă să expună laolaltă cu obsedantul noi anumite răspunsuri ce se ivesc atunci când arta fotografică devine în deplinătate transgresivă, când încetează să mai fie un simplu meșteșug, ca în linia de gândire propusă de Walter Benjamin, și când dobândește un statut cu mult mai complex.

Iar punctul de pornire al acestei metamorfoze, observă Sontag, nu poate să fie altul decât acela identificabil prin mijloacele unei abordări istorice față de evoluția fotografiei, fără însă ca atarea metodă să fie perfectă și nici măcar suficientă.

Trebuie să spun că am descoperit această mică revelație eseistică grație a două motive: pe de o parte eram familiar ideilor expuse de Sontag în celebra lucrare „Despre fotografie” și pe de altă parte, grație recomandării sincere a unei persoane ce trăiește într-adevăr și întru adevărul întrebărilor expuse de „Privind la suferința celuilalt”, Miruna Vlada, care mi-a sugerat-o ca lectură în contextul unui anume interes personal față de războiul din Bosnia, printre altele.

Astfel, dacă vrem să privim spre Celălalt aflat în pericol din cauza unei multitudini de cauze (fie ele războaie, crize umanitare sau politice), ar fi necesară operarea distincției dintre a privi – în linia franțuzescului jeter un clin d’œil – și a privi-ul, pe filieră grecească, ce este cu mult mai mult, așa cum și distincția fotografie – poză pare-se că ar partaja-o. Prin urmare, dezideratul lucrării este unul pe cât de simplu de enunțat, pe atât de complex, în speță înțelegerea mecanismelor interne ale fotografiei și modul în care aceasta poate să manipuleze, să manevreze, raportul dintre Noi – privitorii, consumatorii de știri, de media in genere care doar privesc secunde, poate minute – și Ceilalți – cei ce devin subiect al respectivelor canale și care nu sunt dispuși să accepte situația: nu aceea de a fi mediatizați, ci de a nu fi mediatizați pe cât și-ar fi dorit. Voi discuta ulterior un pasaj lămuritor.

CINE ESTE ACEST „NOI” căruia i se adresează fotografiile de șoc? Acest „noi” pesemne că ar include nu doar simpatizanții unei națiuni mai mici sau pe cei ai unui popor fără de stat ce luptă pentru propria viață, dar într-o apartenență mai largă, i-ar include pe toți cei care sunt unul câte unul preocupați de vreun război ce are loc în altă țară.

Se spune adesea, în prezentările aduse curentei cărți, că Sontag s-ar poziționa vădit împotriva acestui façon al aducerii Noi-ului colectiv în punctul de a resimți emoție și a se sensibiliza în fața tragediilor umane. În cele ce urmează voi încercă să arăt că situația este departe a fi astfel și că, mai degrabă, vorbim de o raportare critică à la Kritische Theorie față de fotografie, devenită transgresivă și indisociabil legată de mecanismele sociale, ce sunt la rândul lor propuse spre analiză:

Cine mai crede astăzi că războiul poate fi eliminat? Nimeni, nici măcar pacifiști. Sperăm doar (până acum degeaba) să oprim genocidul și să îi aducem în justiție pe cei care comit grave încălcări ale legilor războiului […].. Fotografiile victimelor războiul sunt ele însele un tip de retorică. Reiterează. Simplifică. Provoacă agitație. Creează iluzia unui consens.

Dar, aș spune eu, exact acest consens al suferinței este ceea ce Sontag atacă. Pornind de la observația conform căreia fotografiile de război ajung la a avea un tipar comun, și pe bună dreptate, problema receptării acestor scene pare să răsară chiar din această generalizare. Știind deja ce urmează să i se ofere, consumatorul de știri se prezintă limitat în imaginație și în forța de a reacționa mai mult decât stereotipizat:

Ca să fim clari, planul unui oraș nu este făcut din carne. Totuși, clădirile distruse, la pământ, sunt aproape la fel de elocvente ca trupurile neînsuflețite de pe stradă. (Kabul, Sarajevo, Mostarul de est, Grozny, cei șaisprezece acri din Manhattan de după 11 septembrie 2001, câmpurile de refugiați din Jenin…) Uite, fotograful spune că așa este acolo. Asta face războiul. Și printre altele face toate acestea. […] Eșecul nostru este unul al imaginației, al empatiei: am uitat să mai păstrăm în minte această realitate.

Alep. ©Daily Revolution

Altfel spus, ne confruntăm pe de o parte cu acest consumator avid de informații al vremurilor noastre, pentru care orice conflict este o dramă, dar drama (sic!) este că toate îi apar la fel și, pe de altă parte am avea situația celor pentru care se deplasează fotografii în zonele de război, ce își resimt statutul nu doar de neînțeles pentru ceilalți, dar și exemplar sau unic. Or, ar spune Sontag, ea însăși atent observator din teren al Asediului din Sarajevo, printre multe altele, nici această perspectivă nu este cea mai întemeiată, căci, la rândul lor, cei care ajung să fie victime erau, la un moment dat, parte al aceluiași indiferent și intransigent Noi:

„Un cetățean al Sarajevoului, o femeie de o impecabilă aderență față de idealul iugoslav, pe care am întâlnit-o la scurt timp după sosirea mea în oraș pentru prima dată, în aprilie 1993, mi-a spus: „În octombrie 1991 eram aici, în apartamentul meu din liniștitul Sarajevo când sârbii au invadat Croația și îmi amintesc seara când la știri s-a difuzat distrugerea Vukovarului, doar la câteva sute de mile depărtare. Mi-am zis: <<cât de îngrozitor!>> și am schimbat canalul.”

În fine, numeroase alte exemple ar fi cu siguranță demne de a fi menționate, dar pentru că nu vreau să devoalez ceea ce această bijuterie mai comportă, voi încheia all’improvviso adresându-vă invitația de a o citi pe Sontag și, mai ales, de a reflecta:

„Pesemne că atribuim prea multă valoare memoriei și nu gândirii A îți aminti este un act etic, are valoare etică în și pentru sine. Oricât de dureros ar fi, memoria este singura legătură pe care o avem cu cei morți. […] (Dar) este pur și simplu prea multă nedreptate în lume. Și prea multă aducere aminte (a vechilor resentimente: ale sârbilor, ale irlandezilor) este prea amară. A face pace înseamnă a uita.”

NB: citatele au fost extrase din ediția în limba engleză („Regarding the Pain of the Others”, Picador, New York, 2003). Pentru ediția în limba română, vezi traducerea publicată la Editura Humanitas.

Autor: Susan Sontag