Roberto Bolaño – „Detectivii sălbatici”

Nu va fi deloc simplu să redau senzațiile pe care le-am trăit pe parcursul lecturii acestei extraordinare cărți. Nu mă pripesc numind-o astfel, pentru că, din orice unghi ai privi-o, este o carte remarcabilă. Și asta se simte încă din primele pagini. Să nu vă sperie dimensiunile ei (până la urmă, 760 de pagini nu sunt o imensitate), pentru că, în ciuda aparențelor, dar și a conținutului, cartea se parcurge uimitor de repede. Am amânat atât cât am putut să ajung la final. În fiecare zi mă întorceam la ea pentru 20-30 de pagini sau mai mult, ca într-un refugiu. „Detectivii sălbatici” nu este un roman obișnuit – aș putea prinde un fir pe care să vi-l indic ca fiind cel principal, care însăilează sumedenia de pagini care îl compun, dar ar fi prea puțin. Totuși, în centrul acestui roman avem două personaje – Arturo Belano și Ulises Lima, pe care toate celelalte voci le descriu puțin câte puțin, atât cât le-au cunoscut și din perspective proprii. O diversitate de voci, de păreri, de impresii. Și din toate, cititorul încearcă să refacă un încâlcit puzzle – un demers fascinant.

Romanul acesta are de toate. Începe calm, așezat, absorbindu-te puțin câte puțin în universul său. Și apoi, o dată ce te-a prins, nu mai ai scăpare, iar loviturile încep să curgă. Doar că aceste lovituri nu produc durere, ci o plăcere indescriptibilă. Aparent, scriitura nu este pretențioasă. E ușor să te lași prins în ea și totodată în lumea tinerilor poeți mexicani ai anilor șaptezeci. Prima parte a romanului, „Mexicani pierduți în Mexic”, ia forma unei confesiuni a tânărului Juan Garcia Madero, care aspiră a deveni poet și are ceva cunoștințe de teorie literară la cei 17 ani ai săi. La unul din cercurile literare pe care le frecventează, Garcia Madero îi întâlnește pe cei doi misterioși poeți și pătrunde astfel în cercul realismului visceral pe care aceștia doi îl propovăduiesc aproape cu religiozitate. Curentul acesta al realismului visceral se născuse, se pare, în anii douăzeci, fiind legat de numele unei poete, Cesarea Tianjero, dispărută în aceeași perioadă, din a cărei operă se păstrase o singură poezie, într-o revistă obscură, pe care tot ea o scosese pe vremea aceea – o poveste suficient de tulbure pentru a suscita interesul celor doi tineri.

În jurul lui Arturo Belano și Ulises Lima se învârt alți tineri poeți, cu toții adepți ai curentului, și astfel ni se înfățișează o lume inedită, în care viața pulsează nestingherită. Idile, petreceri, discuții cu miez, elogii aduse literaturii prin fiecare gest, prin fiecare respirație înfierbântată – căci literatura subzistă în fiecare lucru neînsemnat pe care un om îl trăiește, bun sau rău, rafinat sau vulgar. Poate este de fapt o combinație din tot ce, generic, este bun sau rău pe lume. Citindu-l pe Bolaño veți resimți puternic această senzație. Cartea aceasta vibrează la fiecare frază și te transpune într-o lume fascinantă, în vreme ce îți arată infinitele fațete ale literaturii.

„Și așa am ajuns la anul 1968. Sau anul 1968 a ajuns la mine. Eu acum aș putea spune că l-am presimțit, că am simțit mirosul lui în baruri, în februarie sau martie 68, dar înainte ca anul 68 să devină realmente anul 68. Ah, îmi vine să râd când îmi aduc aminte. Îmi vine să plâng! Plâng? Am văzut tot și în același timp n-am văzut nimic.” (pag. 235)

Și dacă prima parte ajunge să vă prindă în mreje, cea de-a doua parte, cea mai consistentă, compusă dintr-o sumedenie de voci distincte și care se întinde pe vreo douăzeci de ani, vă va oferi o experiență deosebită. Veți uita pe cine și de ce urmăriți, chiar dacă, inevitabil, fiecare din cei „intervievați” ajung să vorbească despre cei doi „detectivi sălbatici”. Melanjul de personaje, întâmplări și locuri vă va copleși într-un mod cât se poate de plăcut. Firul narativ își pierde din importanță, locul fiindu-i luat de aceste bucăți disparate, seducătoare, a căror atmosferă nu lasă loc de respiro. Ciudad de Mexico, Barcelona, Paris, Africa – un periplu plin de farmec și peripeții, bucăți de viață etalate cu vigoarea de care doar literatura este capabilă. Am trăit din plin această carte, călătorind pe urmele lui Arturo și Ulises, am mușcat din scriitura lui Bolaño ca dintr-un suculent fruct exotic.

„Deodată, însă, am auzit alt tip de zgomote și nu știu de ce m-am gândit că ne urmărește cineva. M-am oprit și m-am întors, scrutând întunericul, dar n-am văzut nimic. Cu câțiva metri înaintea mea, Piratul se oprise și el și aștepta în expectativă. Nu ne-am spus nimic, nici măcar nu ne-am mișcat, și am așteptat. De la mare depărtare ne-a ajuns ca un murmur zgomotul unei mașini și un râs stins, ca și cum șoferul ar fi înnebunit. Dar zgomotul pe care îl auzisem eu era un zgomot de pași și nu l-am mai auzit. ” (pag. 323)

Imposibil de catalogat acest roman, etichetele nu se lipesc de el, șabloanele sunt aruncate cât colo. Nu e nevoie de prea multe cuvinte pentru a-l descrie. Cu cât scrii mai mult, cu atât ai mai mult senzația de goliciune a cuvintelor. De aceea, n-am s-o lungesc nici eu, sunt lucruri și stări care nu pot fi descrise, pot fi doar trăite. „Detectivii sălbatici” este unul dintre ele. Incisiv, misterios, irezistibil – astfel aș descrie pe scurt acest roman. Celelalte calități (și nu puține) rămâne să i le descoperiți pe cont propriu. Și dacă vă faceți curaj în fața celor peste 750 de pagini, veți trăi senzația sublimă de a citi o carte cu adevărat mare. Pe încercate!

P.S. Motto-ul constând într-un citat din Malcolm Lowry trage și el greu la cântar. „La poalele vulcanului” este o altă carte mare pe care abia aștept să o citesc.

Editura: Leda