„Povestiri din garaj” – Goran Mrakić

Toamna ne-a adus noi titluri în colecția n’autor a Editurii Nemira, colecție care și-a câștigat un loc aparte în preferințele mele, după ce am citit două dintre primele volume ale sale. Și acest volum de proză scurtă mi-a întărit convingerea că literatura contemporană autohtonă are multe de spus și de arătat. Îmi place să ascult voci noi, să le descopăr stilul, subtilitățile, iar aceste Povestiri din garaj s-au dovedit a fi o lectură încântătoare. Mai scurte sau mai lungi, textele lui Goran Mrakić îmbină ironia cu nostalgia, într-o manieră uneori tăioasă, alteori amuzantă, surprinzând scene din România de ieri și de alaltăieri. Cele mai multe întâmplări se desfășoară în Timișoara și în împrejurimile ei, această zonă fiindu-i familiară autorului, iar autenticitatea imaginilor și a personajelor se simte la fiecare pagină, încât totul ți se pare și ție extrem de familiar.

Suntem priviți cu dispreț chiar și atunci când înjurăm. Acesta e cam ultimul drept care ne-a rămas. Dacă îl auzi pe un zidar sau pe un taximetrist spunând ia mai du-te, bă, în pula mea, zici că-i mârlan sau cocalar. Dacă îl auzi spunând același lucru pe un profesor de liceu sau pe un medic, spui că are „un limbaj colorat”. Dacă îl auzi, în schimb, pe un academician, un actor sau un muzician cunoscut, spui că „se exprimă savuros”. Pula unui sărăntoc nu poate fi niciodată atât de șic. (pag.160)

Oamenii sunt de-acolo, îi vezi, îi auzi, iar poveștile lor parcă îți sunt și ele cumva cunoscute și surprinzătoare, totodată. Te plimbi alături de ele pe străzile Timișoarei, prin birturile în care fumul de țigară poate fi tăiat cu cuțitul și unde e imposibil să nu găsești vreun cunoscut, indiferent de oră. Privind în spatele măștilor, descoperi dramele, adesea atât de bine ascunse.

I-am întins o butelcuță de whisky, să se dreagă. A luat o gură, dar a scuipat imediat băutura afară, după care și-a băgat mâna tremurândă sub puloverul dezlânat și a scos o sticluță de spirt, băută pe jumătate. A tras o dușcă sănătoasă, s-a șters la bot cu mâneca murdară, după care și-a deschis larg ochii, a inspirat adânc și a dat să se ridice, ținându-se de un indicator rutier. Abia atunci, când raza albă a felinarului i-a luminat chipul răpănos și străveziu, l-am recunoscut pe Cabron, zeul decăzut al Iosefinului, devorat tocmai de străzile peste care a împărățit cu o păcătoasă evlavie față de eternul și alterabilul prezent. Mi-aș fi dorit să-i pun o sută de întrebări și să-i împărtășesc toată admirația nedisimulată pe care i-am purtat-o în anii liceului, atuci când n-am cutezat să fiu nici măcar un personaj secundar în marea sa odisee rock’ n’ roll. Mi-aș fi dorit să-mi fac măcar o poză cu el, dar îmi era rușine de orice gest, de orice sunet. Nu din cauza lui, ci a mea.(pag. 31)

Editura: Nemira