„Povara crucii” – radiografia unei dictaturi

Ismail Kadare, scriitorul albanez născut la Gjirokastra, a fost una dintre cele mai puternice voci ale literaturii universale. A scris poezie, romane, eseuri și memorialistică, fiind un acerb critic al dictaturii comuniste din Albania, al totalitarismului de orice natură, afirmând categoric că asemenea dictaturi sunt creația diavolului, dar nu din distracție, ci din plictiseală. A cunoscut în mod direct consecințele lungilor tentacule dictatoriale, trăind drama fricii de a-și pierde definitiv libertatea persoanei și cea a creației, teroarea de a nu vedea sfârșitul regimului dictatorial. În 1990, scriitorul albanez a primit azil politic în Franța, după mulți ani de când literatura sa făcea înconjurul Europei și nu numai, trăind la Paris până în 2001. A fost o perioadă prolifică în care a scris numeroase romane. În 2001 se întorcea în Albania unde și-a continuat opera. Printre multe premii literare primite, Ismail Kadare a fost recompensat din partea statului francez cu Legiunea de Onoare, în grad de Comandor.

Povara crucii este un volum de memorialistică, publicat în 1991, în Franța, la scurt timp după ce autorul părăsise Albania. O răbufnire amară despre o dictatură sângeroasă, un dictator închipuit scriitor și o lume care s-a degradat tot mai mult pe fondul terorii staliniste. Cartea poate fi analizată și citită din foarte multe perspective, dar, în primul rând, este un valoros document istoric, o mărturie despre viața sub un regim distructiv, despre statutul scriitorului într-o dictatură, despre maniera în care totul se devalorizează și își pierde orizontul și, în ultimă instanță, despre dezumanizare. Anii descriși în carte sunt cei cuprinși între 1960 și 1990, adică perioada marii creații a lui Ismail Kadare, anii tinereții trăiți sub puternica amprentă a fricii și sub neîncetatul impuls, curaj de a înfrunta răul, de a-l pune la zid, acolo unde îi era locul, de fapt.

Ismail Kadare și-a trăit cea mai mare parte a vieții sub dictatură. Născut în 1936, acesta, după cum singur mărturisește, avea opt ani la instaurarea regimului comunist în Albania, nu știa că există și o altă lume, dincolo de zidul imaginar nu părea să mai fie nimic. Cei care au simțit să își mențină măcar puțin libertatea s-au refugiat în câte ceva, el și-a ales literatura despre care spune că am cunoscut-o înainte, chiar mult mai înainte de a cunoaște libertatea, iar tandemul a continuat toată viața, literatura l-a pus în cel mai mare pericol, dar tot ea a fost și cea care l-a salvat.

Când dictatura (singura dictatură din istoria milenară a albanezilor) s-a instalat în țară, eram un copil de opt ani. Nu știam că mai există și o altă lume. Mai apoi, când am început să pricep că lumea aceasta nu este nici singura și nici cea mai bună dintre lumi, n-am avut nici atunci vreun șoc. În primul rând, pentru că această clarificare a venit încetul cu încetul și, în al doilea, pentru că a fost însoțită de un sentiment de fatalitate: ne plăcea sau nu, asta era lumea în care aveam să trăim.

Marea dramă apare atunci când apare și conștientizarea, înțelegerea, fie ea și parțială, a dimensiunilor răului. Cu atât mai mult lucrurile devin mai complicate atunci când alegi să fii scriitor, să construiești lumi imaginare, să ai pretenția la libertate când ea a fost golită complet de sens. Pentru Ismail Kadare, scrisul a fost și a rămas marea sa libertate, mai ales că majoritatea operei sale a fost inspirată de realitatea sa, doar așa a putut să își explice și să explice celorlalți fețele răului. Astfel, cartea găzduiește între primele sale pagini o reflecție consistentă despre locul și rolul scriitorului într-un stat dictatorial.

În mod normal, într-o dictatură comunistă scriitorul ar fi trebuit să-și piardă mințile. Lumea liberă din jur, deși s-ar putea spune că l-a ajutat să rămână în viață, nu-i sigur că l-a ajutat să nu-și piardă mințile. Dimpotrivă, diferențele dintre cele două lumi, trecerea (călătoria) dintr-una într-alta, s-ar fi putut să-i grăbească nebunia.

Primul contact direct cu dictatura a avut loc în anul 1961 când a aflat că un scriitor fusese însărcinat de Securitate să citească sau să asculte înregistrarea romanului meu Orașul fără publicitate. Avea 25 de ani și era doar începutul. Nu a mai durat mult până au apărut criticii operei sale, critici din ambele tabere: staliniștii devotați, dar și câțiva disidenți. Volumul care a stârnit valul de critică a fost Generalul armatei moarte, tradus în 1967 și în Bulgaria. Bucuria autorului era nemărginită, dar nu și cea a partidului. Corsetul politic și social se strângea din ce în ce mai mult, Albania a intrat într-un isteric cult al personalității pentru dictator. Totul se înrăutățea și nu numai în Albania.

O istorie nemaivăzută căzuse peste țară. Radioul, televiziunea și ziarele nu făceau altceva de dimineață până seara decât să-i înalțe imnuri de slavă.

Anii ’70 nu s-au arătat cu nimic mai buni. Au arătat aparența unei palide liberalizări, Enver Hogea voia să fie pe placul Occidentului și o relație cu un scriitor cunoscut în afara țării era importantă. Însă cordialitatea nu a avut viață lungă. Dictatorul s-a apucat de scris o carte despre copilărie, nu se cădea să aibă concurență. Orgoliul celui dintâi în stat sufoca orice altceva. Astfel, ce nu se putea aduce la tăcere trebuia umilit și înlăturat. După autocritică și mustrarea din partea autorităților urmau sancțiunile.

Sancțiunile propuse erau diverse: să muncesc într-o uzină, într-o cooperativă agricolă, să fiu exclus din partid, să mi se interzică dreptul de a publica un număr de ani, să fiu interzis pe viață.

I se cerea completa metamorfoză, trebuia să devină un om nou. Partidul îl voia recunoscător pentru că nu a ajuns în fața plutonului de execuție, că a scăpat cu atât de puțin pe când alții au plătit cu viața. A fost îndepărtat din Tirana, trimis la munca de jos într-un sat izolat. Dictatorul rămânea singurul scriitor în agora. Își aștepta laurii și nu mai avea cu cine să îi împartă. Nu se mai reliefa nicio speranță. Dictatura devenise malignă.

De comunism nu puteai scăpa. Iar la orizont nu se ivea nicio speranță. Cel puțin pentru mileniul acesta. În mileniul viitor poate va apărea o geană de lumină… Dar atunci va fi târziu. Prima generație născută în dictatură poate că va avea copiii ei și cât de curând aceștia vor avea și ei copii. Așa încât stratul de cenușă de deasupra ruinelor va fi atât de gros, încât de sub el nu se va auzi nici un semnal și nici un glas. Albania putrezea sub ochii noștri.

În anii ’80, teroarea ajunsese la nivel înalt, unul după altul cădea câte un ministru. Frica paralizase rațiunea. Nimeni nu mai avea imunitate în fața delirului dictatorial. Oamenii își pierduseră perspectiva, trăiau ultimativ, cu toții așteptau marea veste: moartea tiranului, care nu a întârziat. În aprilie 1985, Albania a respirat ușurată. La capătul dictatorului s-au adunat toți cei care i-au dorit sfârșitul, dar și cei care, orbi, l-au urmat.

Nu mai dura mult și la finalul anilor ’80 dictaturile europene se prăbușeau. Răul avea să fie învins, dar cu ce preț? Zeci de ani de teroare, de spaimă, de speranță și angoasă. Vieți pulverizate, libertatea călcată în picioare de tirani megalomani, opere interzise și privite ca amenințarea supremă. Povara crucii dă mărturie despre craterele politice, sociale și culturale ale secolului trecut. Prin această carte, dar și prin toate celelalte, Ismail Kadare rămâne un mare scriitor al literaturii contemporane, un vajnic apărător al scrisului și puterii sale de a schimba lumi.

Povara crucii de Ismail Kadare