Portret de familie

„Julia a simțit un val de teamă că nu va reuși, apoi l-a alungat. Ea nu dăduse niciodată greș, cu nimic din ce-şi pusese în minte, și nu avea s-o facă nici acum. Nu putea fi altfel.” Ann Napolitano

La New York, tânăra Alice se simte mult timp stânjenită de înălțimea ei, cel puțin printre colegi. Are aproape doi metri înălțime și este frecvent întrebată dacă joacă baschet sau volei. Dar Alice nu face parte din echipele sportive ale școlilor prin care trece, este pur și simplu o fată înaltă.

Julia, mama ei, este o ființă mignonă. Alice își dă seama că seamănă cu tatăl său, pe care nu-l cunoscuse – i se spusese că a murit.

„Alice era conştientă că înălțimea ei în creștere o dezamăgea și pe mama ei. Julia părea adesea uluită când Alice se ridica de pe scaun sau când intra în cameră. Schimbau câte o privire care părea să spună: Ce se întâmplă?

Echilibrul dintre ele fusese perturbat; acum Julia trebuia să se uite în sus la fiica ei, elevă de gimnaziu, când vorbea, iar Alice privea în jos la mama ei și se gândea: Pot să am încredere în tine?” (p. 355)

Simbolic, într-adevăr, William Waters murise. Viața are însă darul de a nu lasă lucrurile încurcate, iar Alice va avea prilejul să-și cunoască tatăl și să-l înțeleagă.

Revenind la Boston, unde se află surorile mamei, mătușile pe care le știe din câteva poze, Alice își dă seama că în jurul ei se află mulți oameni foarte înalți. Înălțimea ei nici nu se mai observă printre bărbații care par toți baschetbaliști. Cu tatăl ei, Alice seamănă izbitor, și nu doar la înălțime. O vede un student și știe a cui fată este, a antrenorului Watters.

Ai zice că familia este tema fundamentală a acestui roman, plăcut de la prima lectură, cu întorsăturile lui veridice – Portret de familie. La fel de bine, portretul ar putea fi al societății în evoluția sa – emanciparea femeii, care-și dorește carieră și poate crește singură un copil, problema studiilor, a burselor și a lucrărilor științifice, tentația de a masca nefericirea, depresia și tratamentul ei, baschetul și picturile murale etc.

În ficțiune se întâmplă, uneori, ca în viață: brusc, lucrurile nu mai sunt cum au fost cu foarte puțin timp în urmă, oamenii dragi dispar, iar pierderile au efecte cu bătaie lungă.

În prim-planul acestei proze modern construite apare întâi o familie care, exact la nașterea celui de-al doilea copil, îl pierde pe primul. William Waters crește fără dragostea părinților săi, iremediabil afectați de moartea subită a fetiței.

Venind dintr-o familie în care nu fusese iubit, William o întâlnește pe Julia Padavano și înțelege cum funcționează relațiile dintre cei apropiați, care sunt bazele apropierii. Într-o familie puternică, iubire există, dar există și neliniște, și crize, și destrămare. Familia, în sine, văzută ca un construct social, nu garantează fericirea și nu elimină trădarea. În cele din urmă, fiecare decide pentru sine. Fetele Padavone nu o pot împiedică pe mama lor să vândă casa și să plece definitiv din Boston. Toate se întâmplă după moartea lui Charlie, soțul cumsecade și tatăl îngăduitor, veriga slabă și, paradoxal, elementul lor de echilibru.

William Waters vorbește greu despre neliniștile sale. Nu este obișnuit să spună ce-și dorește, fiindcă nu a avut exercițiul comunicării autentice. Nici părinții, nici Julia nu l-au înțeles, așa cum o va face Sylvie, salvatoarea.

În perioada de terapie, William se acomodează cu o mantră: Fără minciuni și fără secrete. Minciunile apar, când apar, pentru a masca disconfortul. William evită orice discuție despre Alice, copilul la care renunțase de teamă că, prin depresia lui, ar putea să-i facă rău.

„William nu a fost surprins în acea după-amiază, când doctoriţa Dembia a spus:

—Nu pomeneşti niciodată de Alice.

Stătea în picioare; s-a întors și a privit pe fereastră. Despre asta trebuia să vorbească. Asta trebuia să spună ca să poată pleca. Asta era ceea ce trebuia să știe ca s-o ia de la capăt. Ăsta era ultimul secret, pe care nu l-a mai putut păstra.

— Înainte să se nască ea, înăuntrul meu se făcea întuneric – totul se întuneca. Nu a fost din cauza ei, dar a sosit pe lume când nimic nu mai avea sens și a trebuit să sting luminile din mintea mea pentru a face față fiecărei zile. Chestia a fost…

S-a oprit, căutând cuvintele potrivite.

— Da? l-a îndemnat doctorița.

— Alice e ca o lumină. A fost ca o lumină strălucitoare încă din momentul în care s-a născut. Luminează, cumva. Privind-o, m-au durut ochii și mi-a fost frică s-o ating.

— Ți-a fost frică de lumina ei?

— Nu. Mi-a fost teamă că o să-i sting lumina. Că întunericul meu i-ar absorbi lumina.

— Așa că ai simțit că trebuie să stai departe de ea, ca să o ții în siguranţă.

—Trebuie să stau departe de ea, da.” (p. 231)

William se străduise să pară fericit alături de Julia, acceptând deciziile pe care ea le lua pentru amândoi. Julia nu-i cerea părerea și, după nașterea copilului, distanța dintre cei doi soți devenise distrugătoare. Viața lui de familie se întemeia pe o minciună. William era nefericit, dar își ascundea nefericirea. Soția lui nu-l înțelege și îl abandonează prea ușor, mulțumită că poate avea, în sfârșit, propria viață și o carieră promițătoare la orizont – putea deveni independentă, o „rachetă”, așa cum o văzuse tatăl ei:

„Dar Julia se restabilise acum; la începutul nopții, știa că William pusese capăt căsniciei lor, și aproape douăzeci și patru de ore mai târziu, Julia se acomodase cu situația. Se terminase pentru amândoi. Ea credea că va fi bine singură, dar pentru a se convinge, a încercat să-și imagineze o zi posibilă, într-un viitor posibil. Viitoarea Julia purta un costum business superb şi stătea la un birou negru, modern. Părul îi era prins într-un coc impecabil. Își etala competenţa. Va fi mai mult decât bine, și-a zis ea și a simțit că se luminează la faţă. Va fi excepțional. (p. 194)

Portret de familie este o demonstrație despre cum poți face rău, crezând că faci bine. Deciziile părinților sunt, uneori, greșite, cu toate că sunt motivate de nevoia de a-și proteja copiii.

Ca personaj, Julia domină prima parte a romanului, pentru ca Sylvie să acopere partea a doua. Cele două surori întruchipează două posibilități diferite de a a iubi și de a întemeia o familie, egoist, măsurând sacrificiile, sau generos, apreciind șansa de a găsi o iubire demnă de un roman.

Prietenia, scrisul ca terapie și pasiunea sunt alte teme importante. Arash și Kent sunt mereu în preajma lui William. De la Arash primește William primele sfaturi în legătură cu posibilitățile de a rămâne în lumea baschetului, după accidentare, devenind în timp, cu sprijinul acestuia, om de bază al echipei tehnice.

William scrie o carte despre baschet – în notele de subsol strecoară William întrebările care-i dezvăluie sensibilitatea. Sylvie scrie, la rându-i, o carte despre familia sa.

Fără să fie o proză cehoviană, căci nu are atâta subtilitate psihologică, Portret de familie este un roman pe care-ți dorești să-l citești până la capăt, cu teama că finalul ar putea strica povestea. Nu e cazul. Finalul așază lucrurile în matcă, rămânând suportabil la nivel etic, dacă nu pe deplin estetic.

Despre autoare, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

ANN NAPOLITANO este autoarea romanelor A Good Hard Look, Within Arm’s Reach și a bestsellerului New York Times Un loc în cer (Dear Edward). Portret de familie (Hello Beautiful) este cea mai nouă carte a sa. Timp de șapte ani a fost editor asociat al revistei literare One Story și are o diplomă de masterat în arte de la Universitatea din New York. A predat cursuri de scriere creativă la Colegiul Brooklyn, la Școala de Studii Profesionale din cadrul Universității din New York, precum şi la Atelierul de Creație Literară Gotham.

Las mai jos alte fragmente:

„În următoarele șase ore, cu excepția timpului petrecut la altar, William a simțit că se afla mereu în locul gresit. Julia, Rose sau Charlie îi tot rosteau numele. Îi cereau să stea de vorbă cu un văr îndepărtat, să se îmbrăţişeze cu profesorul din clasa întâi al fetelor, să discute despre baschet cu un fan al echipei Bulls sau să vorbească despre Boston cu un unchi care a fost o dată acolo. Îl durea genunchiul indiferent de poziția în care se afla. Julia se supăra că nu stă jos, apoi îl trăgea pe gazon să dea mâna cu omul care făcuse aranjamentele florale.” (p. 77)

„Nu există niciun fir logic în acest proiect.

E groaznic, sunt groaznic.

De mai multe ori, William a scris: Ce fac? De ce fac asta? Cine sunt?

O dată, spre sfârşitul narațiunii neterminate, a găsit o notă de subsol în care scria: Ar fi trebuit să fiu eu în locul ei. Sylvie a recitit notele de subsol. Păreau o cheie a răspunsurilor pentru o altă poveste, nu pentru istoria baschetului, la care erau atașate. Ce însemna: Ar fi trebuit să fiu eu în locul ei? Această afirmaţie n-avea legătură cu baschetul, nu-i așa? Cine era ea? Julia?

Anxietatea conținută în acele întrebări a făcut-o pe Sylvie să se cutremure, iar autobuzul a zdrăngănit chiar atunci sub ea, ca și cum ar fi fost de acord. Charlie îi spusese lui Sylvie: Ne uităm pe fereastră sau privim în noi, căutând ceva mai mult. În aceste note de subsol, William se uita înăuntrul său, dar ceea ce se reflecta în exterior erau teama și incertitudinea. Cine sunt eu? William nu părea să recunoască persoana din oglindă sau poate că nu vedea pe nimeni acolo.” (p. 112)

„Se întreba acum, pentru prima dată, dacă Julia nu făcuse cumva o greșeală. Autorul acestor pagini era plin de însuşirile pe care sora ei le aprecia cel mai puțin: indecizie, îndoială de sine, tristețe. Julia era ca o jucătoare de baseball vedetă, care trăia la a patra bază, eliminând orice incertitudine cu bâta ei. Singura explicație care avea sens ar fi fost că Julia nu știa ce se petrece în sufletul soţului ei – sau n-a știut până când nu a citit și ea acele pagini.” (p. 113)

„Rose recunoştea în Sylvie ceea ce o deranjase întotdeauna la soţul ei. Of, Whitman, spunea Rose, cu dezgust, când Charlie se apuca să recite. Nu pentru că lui Rose i-ar fi păsat de Walt Whitman, ci pentru că învinuia poezia din interiorul lui Charlie pentru lipsa lui de succes în viață. Era motivul pentru care salariul lui a rămas mic, motivul pentru care a refuzat să se necăjească atunci când s-a stricat cuptorul și a târât-o după el afară să admire luna plină, motivul pentru care nu-i păsa ce credeau oamenii despre el, și totuşi, sute de oameni au venit la înmormântarea lui. Sylvie manifesta aceleași particularități pe care le avea şi Charlie, aşa că, atunci când Rose se uita la fiica ei, nu o vedea pe Sylvie; vedea eșecul propriei căsnicii și eșecul ei, personal, în a-l convinge pe Charlie să fie cine îşi dorise ea să fie.” (p. 114)

„William s-a întors spre Sylvie și s-a trezit privind-o drept în ochi. Avea sentimentul ciudat că ea privea în interiorul lui, că vedea adevărul despre el. Nu știa că acest lucru e posibil. Când Julia se uita la William, încerca să vadă bărbatul care dorea ea să fie. Ea nu putea să vadă sau nu voia să vadă cine era el, de fapt.” (p. 137)