Victor Cilincă – Quermessa, Ed. Axis libri, Galați, 2014.
O femeie spaniolă a secolului al XVIII-lea (deși ar putea fi în orice timp al terorii, chiar și într-un viitor post-apocaliptic) își caută, fără să știe, sufletul, iar sufletul este, poate fi, o balenă albă… Dar ce este o balenă, se întreabă un personaj neimportant, un băiețel, spre finalul cărții, unde diferența dintre viață și moarte este precum aceea dintre un fir alb de ață și unul negru la venirea înserării, după cum spun arabii…
Doar Victor Cilincă ne transportă în lumea dură a mărilor și oceanelor, a piraților, corsarilor, beduinilor, dezmoșteniților, prima frază ( „Call me Ishmael!”) chiar aducându-ne aminte de începutul romanului lui Melville! O lume a marinarilor (oamenii fiind împărțiți în buni, răi și marinari, adică niște ființe aproape dincolo de bine și de rău!), soldaților și negustorilor (și de sclavi), pentru care un om poate fi doar un drum ( Acesta este finalul de carte, grăbit oarecum, doar romanul foileton trebuia să se sfârșească odată în paginile cotidianului „Viața liberă” din Galați – acolo a fost publicat între 24 iulie 2010 și 5 iulie 2013 – : „Un om este un drum!”) iar existența o quermessa cu începuturi și finaluri, la nesfârșit!
Iar în această lume, când ești femeie, trebuie să te reinventezi, dacă nu vrei să fii doar o sclavă, cu tot ceea ce presupune termenul, sau, în cel mai fericit caz, vorba vine, o prizonieră de lux!
Respectabila contesă Isabella de Maljunction din Cadiz rămâne văduvă și posesoare a unei epave de galion cam în același timp, devenind și proscrisă cât de curând. Singura soluție este o fugă din Spania, evadarea miraculoasă având loc chiar pe acea epavă, în timpul unui atac al piraților asupra Cadizului…
Tot ceea ce urmează este aventură, dar oarecum în maniera în care un Kafka ( Corabia-epavă este un castel sui generis, dar fără prea mulți funcționari; poate fi un minister al crimei), Dino Buzzati sau un Proust ar scrie despre… aventuri sau cărți cu aventurieri. Nu degeaba cartea se subintitulează „Mirodeniile minții”!
Trebuie să mărturisesc că mă așteptam la ceva frivol, bine, evident, cât poate fi Victor de frivol (ținând cont cât de documentat scrie el, existând chiar pericolul căderii în didacticism, ocolit mai elegant decât un abordaj realizat de către niște femei/fete disperate, dintre care cele mai multe trebuiau să se călugărească, fiind aproape adolescente!), în genul cărților pentru tineret! Surpriza este aproape colosală, ca atunci când cineva s-ar aștepta ca lecturând „Moby Dick” să găsească doar aventură sau asediind „Castelul” cehului ori „Citadela” lui Saint Exupery (sursă de inspirație și el, prin misterioasa și totuși existenta așezare „Cansado” – din Mauritania -, acesta fiind un alt titlu pe care autorul l-ar fi ales pentru carte), să spere că va avea parte doar de lupte!
Este un text al nostalgiilor de tot felul! Ale vremurilor când puteam citi (fără complexe) cărți cu și despre pirați, ale vremurilor când am fi putut fi pirați și noi, ale iubirilor imposibile, ale scufundărilor (Victor a fost și scafandru și în carte apar și scufundători, ba chiar un posibil alter ego mai consistent al autorului, este de găsit într-un gălățean rătăcit, luat rob de către turci și ajuns pe la Tangerul Atlanticului!), ale vieților netrăite și ale morții: în afara uciderilor, uneori aparent sadice, destul de numeroase (și fără de milă față de unele personaje, unele chiar deosebit de pitorești), două schelete îți pot rămâne mai mult în minte: acela al unui papagal (probabil vorbitor, observă cu umor detașat autorul, cum se întâmplă deseori, rareori, foarte rar, ușor deplasat) dintr-o cușcă și acela al unui cal salvat de la înec de către moldoveanul nostru Alisandru (personaj care este și scăpat de sub control… editorial, apărând prima oară brusc pe la pagina 147, inexplicabil, intrând firesc abia câteva zeci de pagini mai departe!), dar care este pur și simplu descărnat de către o furtună în deșert!
Victor Cilincă, misogin moderat (citează din Talmud, totuși, că „Dumnezeu numără lacrimile femeilor”), este aici, poate mai mult decât în orice altă carte a sa, ispitit și de spiritul marchizului de Sade, dar și de spiritul femeilor fatale din romanele noir: așadar, avem un roman noir piratesc, cu o femeie la început de o inocență (aproape fatală și ea!) monumentală (conform legilor societății spaniole burgheze din epocă, era mai mult închisă în casă, atât ca fecioară, cât și ca doamnă), care devine, în urma încercărilor, de un cinism demn de o hienă (după cum se sugerează voluntar sau nu pe undeva), mulți dintre apropiați murind doar pentru că așa i se păruse ei că ar scăpa, dacă nu cu onoarea nepătată, măcar cu viața. Moldoveanul o caracterizează, într-un dialog cu una dintre viitoarele victime ale dorințelor sale ucigașe, născute din disperare, dar poate și din instinctul de criminal al oricărui om ajuns în situații limită, astfel:
„… ieu zic că aiastă muiere nu face nice câtă umbra ei călcată în copita calulului! Nu are inimă și nice privire blândă, e prea semeață, fără a cunoaște miezul lucrurilor și mila! Când o să fie și ea răpusă, nimene n-o prohodi-o…!”
Cert este că Isabella ajunge să fie și iubită, nu numai pângărită, chiar și având, după o luptă, un singur ochi, devenind un fel de Milady Rochefort! Pentru copilul pe care ajunge să-l poarte în pântece (scuză oare!?), va ajunge să-și vândă oamenii (e drept că aici era o posibilă rivală în dragoste!) zâmbindu-le!
De altfel, Victor jonglează cu elemente ale romanului de capă și de spadă (incluzând și pirații clasici aici; ba chiar dedică cartea doamnei Fanny Van de Grift Stevenson, soția și muza autorului „Insulei comorii” ori „Răpit de pirați”), făcând cu ochiul însă și cititorului mai rafinat, ca să nu spun mai harnic, așezarea Cansado fiind oarecum „oraș” înfrățit cu Macondo, un exemplar din „Don Quijote” fiind folosit pe post de Biblie la jurămintele celor care nu știau carte, având loc și întâmplări demne de romanele fantastice, o zi putând deveni, ca în povești, un an întreg!
Revenind la Isabella (indirect), pentru că tot spuneam că ar trebui să scrie și un roman de dragoste, „Quermessa” este și un roman de dragoste (atipic). Întrezărim femeia ideală a unui… marinar (a fost și marinar Victor!), adică (și) un harem întreg, deoarece cui altcuiva i-ar veni ideea să caute un echipaj feminin într-o mănăstire, iar apoi să moară (sau să dispară) fetele acelea aproape toate!
Din acest roman (și) cu pirați (atipic și el) se simte „mirosul lui Dumnezeu”, „care întotdeauna vine dinspre mare” (p.41), însoțind „Sarea, soarele, catranul, cânepa arsă, peștii uscați, scoicile putrede, lemnul încercat al corăbiilor, izul prostimii”, dar și sângele și mierea condiției umane (poate nu întâmplător romanul începe cu povestea „inventării” unui soi de vin ca mierea), sângele care este trup și/sau demon al speranței că poate și mâine este o zi (Scarlett O’Hara poate fi o altă referință pentru Isabella!), o zi în care poate chiar vom putea va fi mai buni și ne vom putea retrage într-o Martinică oarecare (unde par să ajungă, într-un final care poate va fi scris, tatăl și Isabella, mama copilului care încă nu se naște), ca să cultivăm arborele de cafea, renunțând să mai fim pirați ai vieților celorlalți, dar mai ales ai propriilor noastre ființe!
Încheierea propriu-zisă a cărții, nu cea bănuită, ne-o prezintă în două scene pe malul Oceanului Atlantic, pe țărmul african de la Cansado („Obosit”, în limba spaniolă), pe Isabella zâmbind, de data aceasta curat, chiar dacă în fața unei comori prea omenești, așteptând să fie luată de omul ei (dispărut), adică așteaptă întoarcerea lui… Butelia din steclă verde cu mesaj care se rostogolește în valuri la picioarele ei poate fi semnul unui nou început!
Pentru melomani mai facem o precizare: autorul sugerează să se citească aventurile Isabellei pe acordurile Suitei spaniole Opus 47 de Isaac Albéniz!
