Prin Micul Paris. Povești între fantastic și… real (II)

Începutul poveștii: Prin Micul Paris. Povești între fantastic și… real (I)

– Frumoasă poveste cu inorogul. Parcă ai fi o povestaşă din 1001 nopţi… Domniţă! … și chiar, casele pot spune.. povești?

– Iar TU parcă ai fi Șahriar[1]… Îți place să asculți.

Îmi adusesem aminte de copac… frasin parcă era. Plantat pe la 1890… În curtea mare dreptunghiulară.

Grădina Şcolii Centrale de Fete

Stăteam agăţat de cornul lunii, uitându-mă.-n jos şi-n sus la şarpanta lumii. Privind şi distingând… mai întâi nişte umbre, apoi pete luminoase, iar umbre… după cum ziua şi noaptea alternau.

Luna se făcuse rotundă, pe când am zărit-o. Era în grădină.

Şcoala Centrală de Fete, arh. Ion Mincu

Am așteptat puțin, am coborât de acolo și am început să vorbim… povestindu-mi și tot povestindu-mi, îmi spunea că era vrăjită sau mai degrabă că a fost vrăjită…

Pe când se lumina de ziuă devenea piatră… Mi-a dat trei chei, apoi mi-a întins o cupă…

– Bea asta, mi-a spus, te va face să vezi… şi să te întorci peste trei zile, a adăugat.

Afară se luminase….

… pe Str. Negustori

Am cotit pe lângă ea, ieșind printr-un tunel, intrând în alt timp. Aici o grădină… Poarta era închisă. Am scos mănunchiul de chei din buzunar, gândindu-mă. În acel moment, cea mai mică începu să… strălucească. Întorcând cheia în broască, ușa scârțâi din toți rărunchii și se deschise… Eram în grădină..

– Intră, dar nu pe ușa principală, am auzit o voce. Era un mascheron.

– Pe aici! șopti armata de statui acefale…

Intrând, am văzut… o altă casă… Eram pe o altă stradă. Ridicând privirea am văzut. Erau pelicani.

… pe Bulevardul Corneliu Coposu

«Cu toate că numele pelicanului vine de la pelekos, secure cu două tăișuri, aluzie la forma și tăria pliscului, aceștia stau cuminți, aripă la aripă, cu capetele întoarse spre în afară cu grație; părinți fericiți, fiecare pereche își păzește cele trei ouă din cuib. Ciocurile mari, curbate ca săbiile piraterești, îi închid între paranteze, despărțindu-i pe ei și fericirea lor de furnicarul lumii de jos.

Nu sunt deloc mândri, cu toate că susțin grinda pe creștete ca niște cariatide. Ce-i drept, o susțin câte doi, căci lumea, ca și orașul, se sprijină pe perechea primordială, pe cuplul cardo și decumanus. Sunt cupluri tinere, vremea lor e primăvara: în cuibul păzit cresc în coaja din ce în ce mai strâmtă puii, pe care-i vor hrăni din gușa plină.

Dar foamea puilor se potolește greu, dacă nu vor avea de-ajuns, vor smulge cu micile lor securi fâșii din carnea părinților care se vor lăsa devorați

… pe Str. General Budișteanu

Alte povești spun că însuși pelicanul părinte își despică pieptul cu ciocul. Aici nu vedem jertfa ci bucuria: găoacele întregi și părinții liniștiți, de parcă n-ar știi că puii le vor sfâșia inimile.»[2]

Mi-am coborât privirea. O trăsură din altă epocă mă aștepta. Avea mulți cai putere… Grădina se reflecta… Am urcat și m-a purtat în alt… timp…

... pe Str. Luterană

La intersecția străzilor Colței (fostă Sfinților – se prelungea, traversând B-dul Domniței, astăzi Hristo Botev) cu Slănic, pe colț se află singura casă cu Sfinx din București.

Un pictor a zugrăvit-o într-un tablou, iar o doamnă a descris-o… așa:
«… Nu poate zbura, trupul de leu îl trage la pământ, însă aripile desfăcute, cu pene lungi și mari, i le umflă vântul, simte măcar așa iluzia zborului. (…) o fată jumătate leu, cu pletele retezate drept, strânse cu o diademă care-i pune un semn indescifrabil în frunte.

Labele din față mușchiuloase și ferme, ghearele și le înfige zdravăn în acoperiș; stă cu labele din spate (partea leonină abia dacă se vede din stradă), îndreptat spre sud-vest.. (…) Are în stânga și-n dreapta, așezați sub aripile desfăcute, pline de vânt, un Hermes-Mercur cu casca înaripată și o femeie care pare să fi avut în mâini o făclie: poate Știința, Cunoașterea.»[3]

Iar la altă intersecție, un alt imobil cu cat, am văzut păzitorii arborelui vieții… păunii.

«Casa cu păuni era acum aproape, la doar câteva străduţe. Calea Victoriei arăta ca o cutie cu bomboane, garnisită cu vitrine colorate de o parte şi de alta a bulevardului. Acolo, chiar în capătul primei străduţe, se putea ghici silueta sobră a casei cu păuni. Casa lor, a ei şi a soţului ei. Anna şi Maxim Tauber. Numele de familie fusese gravat pe o plăcuță, deasupra mozaicului cu păuni care tronau pe zidul exterior. Asta se întâmpla cu trei ani în urmă. Fusese un început de decembrie cu mult viscol, chiar foarte asemănător cu cel de acum. Acum, imediat ce voi traversa holul, îşi spuse, el îmi va recunoaşte paşii. Va alerga să deschidă pentru că el, Maxim, soţul meu, e acasă şi mă aşteaptă. Aşteaptă să-mi recunoască paşii. Ştie totul despre mine. A ştiut încă de la început, din seara de Crăciun în care ne-am cunoscut. Mergea prin zăpadă, în urma mea. La un moment dat s-a oprit, a luat zăpadă şi a gustat, apoi mi-a strigat: Anna, vreau să ştiu totul despre tine, chiar şi ce gust au paşii tăi.»[4]

M-am întors, am deschis cu a doua cheie ușa din spate a casei, iar cu a treia… ușa dinspre grădină…

Era acolo, schimbată. Avea acel surâs pe care-l avusesem tot timpul în minte, dar… îmbătrânise.. Mă aștepta la fereastră. În fiecare zi stătea acolo așteptându-mă… Trecuse o eternitate de când n-o mai văzusem…