Plătesc eu!

În spatele meu, o tânără plânge zgomotos. Aud, la fel ca ceilalţi spectatori, cum fata asta necunoscută se zguduie de plâns. Nu-şi mai poate controla emoţiile. Şi cred că nici nu-i pasă că suntem şi noi, nişte străini, martorii unei suferinţe, până atunci ascunse, pe care, prin interpretarea lor, nişte actori foarte talentaţi, au făcut-o să iasă, vulcanic, la iveală. Şi înţeleg că, în genul acesta de experienţă teatrală, nici pe scenă, nici în sală nu poţi trasa bine linia dintre visul frumos, promis de părinţi celor mici, şi coşmarul trăit acasă, pe o „planetă” neiertătoare.

Spectacolul Planeta Viselor Pierdute, regizat de Marina Hanganu, Ion Mircioagă și Javier Galindo, prezentat în a treia zi din Festivalul Tânărului Actor, în plină desfăşurare la Buzău,între 10 şi 15 noiembrie 2018, este greu de definit în termenii teatrului clasic. Mai curând, este vorba despre un intergen. Nici realitate până la capăt (cu toate că documentarea este importantă în acest caz), nici ficţiune pură. Piesa respectă o parte dintre canoanele clasice, dar, în acelaşi timp, transgresează limitele acestei arte, ocupând o zonă de nişă. Regizorii ne-au vorbit, la final, despre teatrul telematic, ca formă de avangardă – un asemenea spectacol este, cu adevărat, inedit. Au existat, în formula aceasta, spectacole de dans, dar o poveste închegată, spusă de la un capăt la altul, după un scenariu, nu s-a mai realizat, prin skype, până acum.

Tehnologia permite desfăşurarea spectacolului concomitent, în două locuri aflate la mare distanţă unul de celălalt. Există „un aici” şi „un acolo”, două entităţi spaţio-temporale juxtapuse. Pe un ecran, în fundal, urmăreşti ce se întâmplă în Spania. În faţa ta, la câţiva paşi, urmăreşti alţi actori. De multe ori, gesturile femeii plecate de acasă, în căutare de „vise împlinite” pentru copilul ei, sunt simetrice cu gesturile soţului ei, rămas în ţară, să crească singur acest copil – care, ironia sorţii, creşte, de fapt, singur. Vezi limpede cum decurg lucrurile, în cele două planuri care tind, la un moment dat, să se identifice, anulând distanţa. Dar este doar o iluzie. Vorbim despre două realităţi paralele. Este nefiresc ca membrii aceleiaşi familii să trăiască aşa, despărţiţi fizic, comunicând doar online. În faţa unui ecran: aşa îşi petrec sărbătorile, aşa îşi împart cadourile de Crăciun, aşa merg mai departe, un timp, într-o căsnicie chinuită. Cu toateastea, pentru Carmen, George şi Betty, fiica lor, acest surogat de existenţă se prelungeşte indefinit, tinzând să se permanentizeze. În fond, ce altceva decât o formă de realitate este mediul online, devenit pentru lumea în care trăim „second life”?!

Problema copiilor lăsaţi acasă, de unul sau de ambii părinţi, plecaţi la muncă în străinătate, din pricina lipsurilor materiale, este o realitate înspăimântătoare, cu toate că, la nivel de societate, ne străduim să o ignorăm – pasivitatea este o formă de ocolire a problemelor greu de acceptat. Neoficial, căci este dificil să realizezi o asemenea statistică, aproape 300 000 de copii cresc fără părinţi în România de astăzi.

M-am gândit, urmărind piesa, la Kinderland, romanul Lilianei Corobca, şi la Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, proza lui Dan Lungu. Betty este şi ea un copil nevoit să ia decizii de una singură, ca un adult. Cireşe amare, cartea Lilianei Nechita, prezintă acelaşi subiect dureros. Planeta Viselor Pierdute este o pledoarie pentru cauza acestor copii care nu-şi doresc nimic altceva decât „să vină mama acasă”. Nişte haine mai frumoase, jucării grozave, pe care alţi copii, cu părinţii lângă ei, nu le au, ocazia de a mânca pe săturate orice bunătăţi – toate acestea sunt amăgiri. Copiii cresc singuri, se maturizează precoce şi au problemele oamenilor mari. De fapt, nimic nu justifică, în faţa propriei conştiinţe, abandonarea copiilor. Restul e doar ipocrizie.

Betty este nevoită să suporte, zi de zi, capriciile unui tată alcoolic. Agresiv şi iresponsabil, tatăl se sinucide simbolic, în faţa propriului copil, cu fiecare pahar pe care-l bea. Carmen îi cere, de acolo de unde e, să nu mai bea. El se enervează şi ridică tonul – ea nu are dreptul să-i ceară nimic, mai ales că „e sărbătoare”, poate şi el să se bucure de un moment de linişte, fără să se justifice. Soţul lui Carmen este gelos, irascibil, se autovictimizează şi, ca şi când n-ar avea nicio responsabilitate pe lume, se autoexilează, treptat, în depresie. Bărbatul nu mai are control asupra propriei vieţi, este dependent, îşi chinuieşte copilul, deşi pretinde că el i-a dat educaţie, în absenţa mamei. Pentru toate problemele lui a găsit o explicaţie convenabilă: din cauza lor, a nevestei şi a fetei, nu poate să trăiască liniştit, din pricina lor bea, ele „îl îngroapă de viu”. Mai mult, casă se răzbune când Carmen intentează divorţ, bărbatul nu vrea să semneze actele pentru ca Betty să-şi poată vizita mama.

La rândul ei, Carmen îşi dă seama, la un moment dat, că nu are nicio amintire cu fata ei. Plecată din ţară când copilul nu începuse încă şcoala, femeia se obişnuieşte, treptat, cu distanţa, îşi găseşte justificări pentru toate absenţele semnificative din viaţa acesteia – nu fusese alături de Betty în prima zi de şcoală, nu ştie când fata ei s-a îndrăgostit şi, extrem de grav, nu ştie cum face faţă Betty crizelor unui tată alcoolic, cum are grija lui, cum cheamă ea salvarea atunci când bărbatul se zbate între viaţă şi moarte.

Normal ar fi ca tatăl să aibă grijă de copil, nu invers. Normal ar fi ca mama să-şi protejeze copilul de asemenea traume. Niciunul dintre părinţi nu-şi face datoria faţă de copil. Tatăl este mai tot timpul în sevraj, iar mama nici măcar nu realizează prin ce calvar trece Betty. Preocupată să-şi refacă viaţa lângă un medic cumsecade, iubitor, dornică să-şi continue studiile şisă-şi facă un rost al ei, Carmen îi trimite fetei, la majorat, o pereche splendidă de pantofi cu toc – Plătesceu!, spune mama frecvent. Femeia nu-şi poate ţine însă promisiunea de a veni în ţară, se întâmplase ceva (mereu se intervine o problemă!), aşa că Betty este singură şi de ziua ei – fata se vede nevoită să accepte că ea nu este o prioritate pentru niciunul dintre părinţi.

Ca spectator, aşezat pe aceeaşi scenă cu actorii, la foarte mică distanţă de ei, simţi că, de multe ori, intensitatea jocului este atât de mare încât devine o formă de realitate. Se spune că ficţiunea pleacă de la date reale şi construieşte universuri alternative. Aici se întâmplă invers, ieşi din joc ca să pătrunzi în realitatea unui fenomen monstruos: copiii abandonaţi, într-un fel sau altul, de părinţii plecaţi la muncă, în străinătate. Aceşti copii nu pleacă nicăieri, fiindcă nu îi aşteaptă nimeni. Sunt singuri pe lume, cum se vede şi din ultima replica a fetei: Unde să mă duc?! Unde?!