„Era acel tip foarte rar de chirurg care trebuia să înțeleagă, să cerceteze, să descopere, să aducă ceva nou în profesie.” Cătălin Vasilescu
Cartea chirurgului Cătălin Vasilescu se dovedește, de la primele rânduri, o lectură învăluitoare, plină de promisiuni împlinite, ca un roman bun. Proporția dintre ficțiune și realitate este greu de decelat, ceea ce justifică precizările din prefață, unde apare și o informație (simpatică) referitoare la efectele pe care le are lectura acestei cărți asupra unor cititori sensibili, care au mărturisit că, parcurgându-i paginile, au trecut prin stări de confuzie și de vertij.
Biografii reale, momente din istoria medicinei, analiză de context, adevărate dosare de personaj, miza fiind poate nu efectul Placebo, cum se poate înțelege din titlu, ci altceva, condiția umană însăși în evoluția ei: a deveni nemuritor prin intermediul bisturiului.
Tehnologia a revoluționat domeniul medical, a produs schimbări majore de mentalitate și a arătat că, în ritmuri diferite, modernizarea se propagă dinspre centru spre periferia socială/medicală. Natura cercetării are legătură cu medicina experimentală – xenogenele, criza de donatori, tinerețea fără bătrânețe și viața fără moarte. Rejuvenare.
Cititorul tânăr descoperă în cartea profesorului Cătălin Vasilescu o lume care a dispărut. De exemplu, a devenit de domeniul arhivelor imaginea cercetătorului care, din pasiune, caută cu fervoare informații în puținele publicații pe care i le pune la dispoziție centrul de documentare, multe dintre materiale fiind deja anacronice. Mai mult, informațiile găsite nu pot fi fotografiate din rațiuni de securitate – regimul politic al vremii, bolnav de suspiciune, îngăduie doar câteva însemnări, la modul clasic, cu creionul pe hârtie. Ajuns în Occident, tânărul Andrei descoperă că accesul la baza de studii de specialitate este infinit mai simplu decât în țara lui, realizându-se cu o salutară economie de timp, de resurse, în general.
O poartă simbolică îi desparte pe aspiranții la Medicină de împlinirea dorinței lor, aceea de a schimba cursul lumii. Concurența este mare. Rezultatele se afișau în curtea instituției, iar cei admiși își aud numele întreg, strigat de un binevoitor. Pe vremea aceea, spune autorul cu umor, radioul era un fel de TikTok.
„Fațada gălbuie, coșcovită pe alocuri, sprijinită pe cele câteva coloane cu o pretențioasă trimitere neoclasică, nu era pentru el un reper arhitectonic, nici vreun exemplu de artă monumentală, ci reprezenta semnul porții către adevăr. Avea valoare simbolică, era Medicina însăşi, aşa cum intrarea era chiar gardul înalt alcătuit din bare metalice, cu straturile de vopsea neagră suprapuse grosolan, jupuite şi ele ca şi faţada. Gardul era mai important, gardul îl primise bine; aici erau afişate, dincolo de gratii, numele celor aleşi, candidații care, după un dificil concurs de admitere de opt pe un loc, reuşiseră. Numele admişilor. Ca să țină puhoiul de sute de copii, părinți, prieteni şi rubedenii la distanță, listele, apărute întotdeauna seara târziu, erau afişate pe panouri mari înăuntrul curții. Trebuia să te uiți la ele de afară, din stradă. Îmbulzeala era aşa de mare, că singura soluție ca oamenii să afle cine a fost admis şi cine nu era ca un bărbat mai solid să se cațăre pe soclul de piatră al gardului şi, la lumina unei lanterne, să citească cu glas răsunător toată lista de mii de nume. Confuziile erau desigur posibile mai ales la Popeşti sau Ioneşti, aşa că vestitorul trebuia să citească numele complet, inclusiv inițiala tatălui şi făcea asta cu un fel de eroism fizic eliberator după atâta tensiune mocnită, uneori abia ținându-se de sulițele de fier ale gardului negru cu o mână și cu un picior într-un balans precar. O făcea până ce ajungea la numele importante pentru el, după care locul îi era luat de altul, mai puțin norocos, care nu se auzise încă. Andrei a fost repede menționat, intrase printre primii, aşa că înghesuiala din acea seară caldă de vară nu durase prea mult. Pentru a deveni medic în România anilor 1970 era decisiv nu să intri în Palatul facultății, ci să treci de gard. Restul venea cumva de la sine.” (pp. 26-27)
O secvență de la începutul cărții fixează matricea – laboratorul de anatomie patologică al doctorului Tașcă, spirit filosof și caritabil, pediatru la început de carieră, retras, cu timpul, în zona unde „moartea este de folos vieții”. Doctorul Tașcă, diagnostician redutabil, specializat în analiza tumorilor hipofizare, stă paisprezece ore pe zi în laborator, cu ochiul lipit de microscop.
Mai multe figuri ocupă prim-planul cărții acesteia, gândite după formula unui roman, senzațional în toate sensurile. Doctorul Tașcă ar fi naratorul auctorial, în vreme ce protagonistul rămâne Alexis Carrel. Orfan destul de devreme, Alexis Carrel nu excelează la Școala de Medicină, nefiind interesat de note, cum erau colegii săi, ci de rezolvarea concretă a unor probleme extrem de diverse. Perioada franceză este doar începutul unei cariere pe cât de spectaculoase, pe atât de controversate.
În 1902, Alexis Carrel este martorul unei vindecări inexplicabile. O consultase pe o tânără bolnavă de tuberculoză și pusese prognostic negativ: fata nu va supraviețui călătoriei către Lourdes, loc al miracolelor. Doar că pacienta supraviețuiește drumului și se și vindecă de îndată ce atinge apa considerată miraculoasă. Alexis Carrel relatează onest întâmplarea la care fusese martor, devenind ținta ironiilor ambelor tabere, a credincioșilor și a medicilor sceptici. I se cere explicit să justifice științific cazul. Carrel ajunge în centrul unui scandal care-l compromite.
Acesta e motivul pentru care nu mai poate rămâne la Lyon. Pleacă, luând-o de la zero, întâi în Canada, apoi la Chicago și la New York. Are carismă, studiază și își publică articolele, dovedește imaginație extraordinară în găsirea unor soluții chirurgicale, face operații fără precedent, experimentale, are și noroc, riscând pe măsură. Muncește enorm. Își finanțează cercetarea. Nu are viață personală. În 1912 primește Premiul Nobel pentru Medicină.
„Pentru medicul care nu este un specialist în istoria medicinei, lista contribuţiilor lui Alexis Carrel la dezvoltarea chirurgiei este stupefiantă. Primul gând care îi vine în minte este că trebuie să fie vorba despre o înşelătorie, că vreun şmecher a adus într-o carte cu titlu serios, de istorie, pagini de science-fiction. Abia ce intraseră în uz anestezia și asepsia – la doar câteva decenii de când sărmanul pacient, victima chirurgilor, era îmbătat și ținut bine de doi flăcăi voinici până leşina de durere și în urma pierderii de sânge -, şi apare unul care inventează și se și apucă să facă, experimental, ce-i drept, operații pe cord, by-passuri coronariene, reimplantări de membru, transplanturi renale?! Care coase vase de sânge cu diametrul de un milimetru? Care imaginează tehnica de patch vascular (recoltarea unui vas de sânge cu diametru mic, împreună cu un fragment din altul mai mare, din care el îşi are originea și care este mult mai uşor de anastomozat), folosită pe scară largă şi în ziua de astăzi? Momentul de vertij și de confuzie mentală este greu de evitat.
Dar culmea este că acesta e adevărul gol-goluț, aşa au stat lucrurile. Viața bate filmul. Adică istoria întemeiată pe cele mai solide documente și mărturii în acest caz întrece de departe orice fel de ficțiune. Iar medicul nostru cititor nu se miră în primul rând de abilitatea nemaipomenită a lui Carrel de a lucra pe vase minuscule (ea însăşi o adevărată minune), ci mai cu seamă de puterea imaginației lui. De creativitatea lui intelectuală. Este de mirare cum putea să coasă, dar marea surpriză este cum de i-a dat prin cap una ca asta? Ce fel de curaj a avut acest om să imagineze asemenea soluții chirurgicale la un moment la care nu avea la dispoziție nici microscop chirurgical, nici fire atraumatice de sutură, nici anticoagulante?” (p.157)
Doctorul Alexis Carrel învățase să coasă vasele mici de sânge de la o brodeză celebră în Paris pentru măiestria ei. Tehnica impecabilă a femeii îl ajută să își pună la punct propria tehnică chirurgicală. Cu imaginația sa ieșită din comun, având spirit practic și curaj, Carrel își dă seama cum se poate face transferul de cunoștințe de la un domeniu la altul. În timpul Primului Război Modial, acest „Jules Verne al chirurgiei” pune bazele medicinei militare, găsește un chimist care se pricepe la soluții antibacteriene și face primele perfuzii, reușind să asigure în spitalele de campanie un mediu aseptic. Dar, mai întâi, își dă seama că există o legătură directă între arta broderiei și tehnica de coasere a vaselor mici de sânge și, ca student, merge la cursuri de brodat mătasea:
„Madame Leroudier era cea mai mare specialistă în broderie artistică din Franţa, o celebritate în domeniu: lucrările ei fuseseră premiate la mai multe expoziții universale, iar printre realizările cele mai de seamă se numără nici mai mult, nici mai puțin decât imensa cortină de la Palais Garnier, opera din Paris. Şi iată că proaspătul intern de chirurgie la Hôtel-Dieu din Lyon a început să ia lecții de cusut de la madame Leroudier. Putem presupune că rețeaua de relații a doamnei Carrel a funcționat în a-i asigura intrarea într-un adevărat program de deprindere de la A la Z a tehnicii de broderie la cel mai înalt nivel. Se pare că aceste ședințe individuale, care aveau loc seara de câteva ori pe săptămână, au durat cu unele întreruperi până în 1901.
Unii remarcă pe bună dreptate că, în epocă, tinerii chirurgi se inițiau în profesie învățând să coasă de la mamele și surorile lor. Alexis Carrel a avut inspirația de a solicita îndrumarea celei mai bune din domeniu, cea ale cărei adevărate opere de artă erau expuse de la Amsterdam la Chicago. Şi asta pentru că, la o privire mai atentă asupra tehnicii de restaurare a broderiilor vechi, unele de mare preț, datând din Evul Mediu, a constatat că brodeza întâmpina cam aceleaşi dificultăți pe care le avea el la coaserea vaselor de sânge: material friabil, gata să se rupă la fiecare trecere a acului. Doar distribuția uniformă a tensiunii în firul de sutură putea preveni accidentele. Se pare că principala tehnică preluată de la broderie a fost aşa-numita thread management, conducerea firului, astfel încât el să ajungă exact acolo unde trebuie şi exact la tensiunea dorită de operator. Şi apoi dificultățile pe care le au brodeuzele în manevrarea materialelor vechi, sfărâmicioase, le obligă la gesturi ce sunt extrem de utile şi pentru chirurgii vasculari.” (p.135)
Sara are statut de personaj secundar care trece, pentru o clipă, în prim-plan. Interesantă este și istoria devenirii ei intelectuale, de la pasiunea pentru lectură din copilărie, la cercetarea biografiei marilor chirurgi.
Sara nu poate dormi după-amiază. Are opt ani și, nevoită fiind să se odihnească două ore, privește desenul pe care lumina soarelui îl trasează pe copertele cărților de pe raft, cărți de medicină. Ca un copil să citească, știm asta, ar trebui să crească înconjurat de cărți.
Sara a vorbit târziu, dar s-a îndrăgostit de cuvinte în așa măsură încât a făcut din personajele cărților preferate prieteni de joacă. Problema familiei nu e că Sara n-ar citi, dimpotrivă, problema e că fata citește prea mult.
La școală, un timp a refuzat scrisul, fiind prea atașată de citit. I se părea Sarei că, prin scris, cuvintele se strică.
La un moment dat, singură găsește răspunsul la întrebarea referitoare la necesitatea lecturii.
„Textbook of Adult Emergency Medicine – galbenă. Brenner and Rector’s The Kidney – albastră, Braunwald’s Heart Disease, A Textbook of Cardiovascular Medicine – neagră şi Immanuel Kant’sCritique of Pure Reason, cu poza unui domn cu părul complet alb buclat privind îngândurat în stânga, jos, extrem de concentrat și serios, ca și când şi-ar fi pierdut undeva, pe podea, cheile maşinii. Volumele de medicină erau aruncate vraişte, pline de note și semne de carte care se ițeau stufoase dintre coperte. Kantul lui Norman Kemp Smith era însă mereu aşezat drept, corect, în mijlocul raftului, ca semn de respect poate, sau mai degrabă fiindcă era foarte rar clintit din loc.” (p. 100)
Tipul de narativitate în care plasează informația reală pe care-l practică profesorul Cătălin Vasilescu amintește, într-un fel, de maniera confesivă, calmă și caldă din cărțile lui Oliver Sacks. Diferența pe care o constat rapid ține de plasarea eului în cetrul lumii create sau de retragerea sa discretă, poate chiar în locul unde se poate bea o cafea, „acasă” la un chirurg, adică în sala de operații.
Despre autor găsim câteva informații în prezentarea editurii:
CĂTĂLIN VASILESCU (n. 1959), profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Disciplinei Chirurgie Generală I a Institutului Clinic Fundeni, a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, mai ales în genomică. Are preocupări constante pentru istoria medicinei și istoria ideilor, mai ales din timpul Primului Război Mondial, domenii în care a publicat articole despre Dimitrie Gerota („Istoria lucrului bine făcut“, 2005), Toma Ionescu („Thoma Ionescu sau Wilhelm von Waldeyer? Istoria unei idei călătoare“, 2010), Victor Gomoiu („Operația Thoma Ionescu– Victor Gomoiu“, 2016), Fritz Haber („Chimia aerului – tragicul caz al lui Fritz Haber, laureat al Premiului Nobel și criminal de război“, 2020).
A publicat volumele: Bestiar. Șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operații (Humanitas, 2023), Ce este mai presus de orice? Lumea cercetătorilor între iubirea de patrie şi spiritul universalist al ştiinţei în timpul Primului Război Mondial (Humanitas, 2020; împreună cu Mircea Flonta) și Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin şi-a pierdut eleganţa (Humanitas, 2024).
Las mai jos alte fragmente:
<<Astăzi faptul că medicina universitară are drept componentă principală ceea ce se numeşte „cercetare chirurgicală” este un lucru de la sine înțeles, o banalitate, cel puțin în sistemele medicale avansate. La 1900 lucrurile nu stăteau aşa. Chirurgul abia dacă era considerat medic; pe frontispiciul facultății de medicină de la Paris stă scris Şcoala de medicină şi chirurgie. Acel „şi”, în loc să lege, separă domeniul consacrat al medicilor „cu robă lungă” de „meseriaşii-chirurgi“ abia desprinşi din breasla bărbierilor. Trebuie să se înțeleagă lesne că da, sunt primiți, dar cu unele rezerve, că includerea lor într-o sacrosanctă universitate se face cu precauții, discret.>> (p. 55)
*
<<Să devenim nemuritori prin mijlocirea bisturiului, acum că s-a deschis calea către schimbarea organelor interne precum cea a unor piese defecte sau pur și simplu prea uzate pentru a mai asigura buna funcționare a maşinăriei umane. Ca să putem opera (ce cuvânt interesant, nu-i aşa?) schimbarea lor trebuie mai întâi de toate să ne pricepem să le instalăm acolo unde le e locul și să o facem bine, să le conectăm la întreaga instalație a trupului omenesc; și asta, e clar, înseamnă cel mai adesea să putem să „legăm” arterele grefei la cele ale primitorului și „venele” noii piese de schimb la venele gazdei. Adică să le coasem unele la celelalte, să le „anastomozăm”, cum spun chirurgii. Şi dacă anastomozăm arterele și venele noua inimă va primi oxigen și toate principiile nutritive aduse de sângele arterial, iar celulele ei vor putea elimina toate deşeurile rezultate din complicatele arderi interne ale metabolismului pe calea sângelui venos. Toată şmecheria era să știi să coși aceste nenorocite de artere și de vene. >> (p. 197)
*
„Dar lui Serge, la intrarea în sala de operaţii, nu doar că i s-a părut straniu, ci l-a trecut un fior. Nu este o figură de stil care să exprime emoția neofitului la intrarea în templul ştiinţei medicale și nici a rezidentului care se apropie de marele maestru ce oficiază un act operator aproape sacru, ci mai degrabă un frison de spaimă, poate chiar un soc, pentru că s-a trezit brusc într-un mare spațiu întunecos și rece. Foarte rece. Pereţii erau negri, podeaua era neagră, câmpurile operatorii şi halatele echipei operatorii şi anestezice erau negre. O simfonie în negru, am zice, dacă nu cumva o sugestie cam sinistră de marş funebru. Plus că temperatura ambientală era scăzută, un detaliu care se păstrează şi în ziua de astăzi; în sălile de operație nu trebuie să fie prea cald pentru că asta ar conveni teribil microbilor de care aici ne temem mai mult decât oriunde. Dar sălile noi măcar sunt colorate! La Carrel „acasă” totul trebuia să fie negru pentru că pe fond negru se văd cel mai bine firele de praf, ascunzătorile predilecte ale perfidelor bacterii. Iar Carrel ştia încă din anii tinereţii, de când lucra la Lyon, că infecția este unul dintre principalii inamici ai suturilor vasculare şi ai transplantului.” (p. 172)
*
„Înainte de a fi citite cărțile erau personaje. Şi personaje au şi rămas pentru că a început să se joace cu ele când încă nu învățase să citească. Oricum, nu se poate spune că a fost un copil precoce. A început să vorbească târziu; doctorul Vandeckerckhove îşi făcea griji, chiar dacă nu le mărturisea niciodată, și amintea oricui se arăta îngrijorat că fetița încă nu vorbeşte de cazul lui Albert Einstein, care a vorbit după trei ani. Unii pediatri numeau asta „sindromul Einstein”. Pentru Sara nu durase până la trei ani, dar nici mult nu mai avea. După ce a rostit primele cuvinte, au venit apoi foarte repede propozițiile complete, relatările, descrierile. Sam, ca un soț cu drepturi depline ce era, a fost pus la curent la una din mesele de Ziua Recunoştinţei cu mica mitologie de familie; și a făcut observaţia oarecum lipsită de tact că „Sara a început să vorbească la trei ani, dar, odată ce şi-a dat drumul, nu s-a mai oprit nici până în ziua de azi”.
Şi ăsta era purul adevăr, recunoştea și ea însăşi că a început să iubească nemăsurat cuvintele. Le iubea atât de mult, încât în clasa I era să rămână repetentă pentru că refuza să învețe să scrie. Era de neînţeles pentru ea cum ceva atât de minunat cum sunt cuvintele trebuia asociat cu nişte semne meschine fără noimă mâzgălite pe hârtie. Dar şi asta a trecut repede. Din clipa în care literele tipărite și-au câştigat dreptul la existență, cititul a devenit, culmea, una din marile îngrijorări ale familiei. Nu mai putea fi desprinsă de cărți, citea orice, oricând – la masă, în dormitor, în living în timp ce ceilalți se uitau la televizor. Iar atunci când, totuşi, primea dispoziții ferme să stingă lumina și să se culce, în viața ei au apărut lanternele. Da, e clar, a descoperit repede că, dacă îți pui plapuma în cap și ai o puternică lanternă electrică Fulton MX994/U de uz militar, cu trei baterii cilindrice, poți să citești fără grijă și fără să mai alarmezi pe nimeni. Iluzia asta a durat o vreme, până ce a fost descoperită în miez de noapte citind volumul 2 din Contele de Monte Cristo, adică exact acolo când începe dulcea răzbunare a lui Edmond Dantes pe infamii lui torţionari, când polițele se plătesc și în sfârşit se face dreptate pe lume. Indignarea întregii familii a fost mare, lanterna – confiscată, şi supravegherea – dublată. Așa că în această situație dificilă, mânată de imperioasa nevoie de a urmări continuarea aventurii, a recurs la o soluție disperată: Cum era iarnă, a lansat cititul la licărirea slabă a lumânărilor electrice ale bradului de Crăciun. Că lumina era proastă nu ar fi fost mare lucru, dar dificultatea era alta: beculețele erau un model modern cu funcționare intermitentă. Așa că isprăvile nemaivăzute din Terrible, Horrible Edie sau Minunata călătorie a lui Nils Holgerssonsau groaznicele tragedii din Cuore, inimă de copil sau Singur pe lume a trebuit să le citească la pâlpâitul becurilor din brad. Când și această ispravă a fost descoperită era deja prea târziu, Sara era de acum mare după standardele doctorului Vandeckerckhove, şi dacă nu pricepea că îşi distruge ochii, era problema ei deja. Era într-adevăr mare și viața, din care nu au lipsit întâlnirile adolescentine, crizele de pubertate şi mai ales vertijul instalat din momentul când, pe la 13 ani, a început să constate că băieții sunt frumoşi, i-a fost marcată hotărâtor de insațiabilul ei apetit pentru lectură.
I s-a părut că acolo, în acele pagini, va descoperi calea către înţelepciune. Iar înţelepciunea este drumul direct către adevăr.” (pp. 100-101)
*
„Tehnic vorbind, mai sunt de rezolvat câteva probleme. Ar trebui să cunoaştem TOATE celulele neuronale, cu TOATE rețelele de rețele ale conexiunilor axonale dintre ele, TOATE moleculele de neurotransmiţători şi, mai ales, ÎNTREGUL set de reguli după care maşinăria funcționează. Adică să avem o abordare deterministă. Şi celulele, și conexiunile sunt multe, foarte multe, dar trebuie să fie, totuşi, un număr finit. Dacă aşa stau lucrurile, problemele pot fi rezolvate. Iar când le-am rezolvat, gata!
Dacă eu, ca un software, pot fi comprimat şi stocat, autonom, separat de maşinăria corpului meu supusă precarităților biologiei, ce m-ar împiedica să mă salvez, ca o succesiune de 0 şi 1 ce sunt, pe un stick de memorie, pe un hard-disk extern indestructibile sau, mai degrabă, în cloud. Și să devin, e clar acum, nemuritor, urmând ca din când în când să fac un download of the mind într-un trup nou-nouţ, ca pe un laptop…”
*
„Uitate sunt busturile, piramidele şi tratatele științifice (de multe ori de dimensiuni piramidale şi ele) pentru că vom avea la dispoziție suprema piesă de schimb: un nou trup, cu creier cu tot, în care să ne instalăm. Vom fi cu siguranță nemuritori, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, ne spune gânditorul contemporan, şi asta se numeşte transhumanism. Foarte repede vom fuziona total cu tehnologia, vom fi alții!
Ați reţinut, cred, cum este cu transhumanismul; ne separăm eul de trup, software-ul de hardware, ne comprimăm, reduşi la propria noastră informație, pe un microcip ferit de nimicniciile maşinii corporale. Hm, dar parcă sună cunoscut. Adică mă separ de corpul meu, care e accidental, trecător şi mă reduc la ceva esențial, care este nemuritor. Şi unde este ea, esenţa, substanța, ousia pusă la adăpost? În cloud, vezi bine! Adică… în cer?! Să mă salvez în cer? Păi ce discutăm noi aici, domnule, neuroştiinţe, filozofie, transhumanism, sau teologie?
În halul ăsta am ajuns? Doamne fereşte!”
Placebo. Chirurgii în căutarea nemuririi de Cătălin Vasilescu
Editura: Humanitas
Colecția: Știință
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 312
ISBN: 978-973-50-9224-5
Cartea poate fi cumpărată de aici.
