În contextul războiului de la granițele României și al conflictului din Orientul Mijlociu, într-o perioadă în care întreaga lume își îndreaptă din nou atenția spre investiții semnificative în tehnologia defensivă, Alina Mungiu-Pippidi a publicat la Editura Polirom volumul Război sau pace. Pseudo-jurnal de pe frontiera de est, care suprapune în straturi cronologice episoade sociale, politice, economice și militare din ultimele decenii. În cele patru părți, autoarea realizează o analiză lucidă și riguroasă, cu accente ale experienței personale, a anilor care au precedat căderea comunismului în Europa, dar și a celor care i-au succedat, ajungând până în contemporaneitate. Nu este un jurnal propriu-zis tocmai pentru că evenimentele trăite se împletesc cu date analitice, iar ambele perspective sunt esențiale pentru un tablou de ansamblu, fără pretenția unei lucrări academice. Adresându-se unui public larg, interesat de ceea ce se petrece în Europa și în lume, în general, volumul de față are meritul de a fi fost scris cu experiența celei aflate în iureșul multor evenimente relatate în paginile sale.
Astfel, Călătorii prin sfârșitul lumii, primul capitol al cărții, este pseudo-jurnalul perioadei cuprinse între 1985 și 2014, borne cronologice esențiale ale istoriei sud-est europene: venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, instituirea glasnostși perestroika sau refuzul implementării lor în anumite state comuniste, cum a fost și cazul României; 2014 – ocuparea Crimeii de către Rusia și manifestarea clară a tendințelor expansioniste ale președintelui Vladimir Putin. Teza de la care pornește Alina Mungiu-Pippidi este că înainte de a fi geografică, lumea a fost ideologică, aplicată mai ales perioadei amintite mai sus. Blocul comunist trasa o limită clară care excludea orice alt criteriu al apartenenței, mai puțin pe cel ideologic: ori erai comunist și parte a satelizării, ori erai în afara blocului comunist. Purgatoriul ideologic nu a existat în deceniile de ocupație sovietică. Libertatea de a cunoaște lumea din jur însemna pentru majoritatea locuitorilor blocului sovietic în primul rând posibilitatea unei călătorii într-o altă țară comunistă, acolo unde nimeni nu putea fi scăpat de sub control.
Perioada dintre 1985 și 1989 a fost una a perpetuei confuzii. Sistemul comunist își trăia ultimii ani, dar urmele deceniilor sale anterioare erau mai vizibile ca oricând, iar acest aspect amenința să arunce sud-estul Europei într-un haos și mai mare. Căderea Zidului Berlinului a schimbat definitiv istoria, iar fizic a lăsat o cicatrice vizibilă până în prezent în Germania care fusese împărțită între sfera comunistă și cea democrată.
Această centură vie, verde, presărată cu morminte, taie câmpuri și păduri noi și vechi și e cea mai bine conservată graniță din lume. Datorită multelor meandre, deși taie sau înconjoară un singur oraș, are sute de kilometri. Chiar dacă parcurgi numai haltele legate de anul 1989, tot poți petrece o săptămână pe frontiera vechii Cortine de Fier, unde sârma ghimpată și betonul au făcut loc ierbii, vulpilor și mistreților.
Începutul anilor 1990 a dus la îndepărtarea armatei sovietice de pe teritoriul fostelor state satelit în care mai era staționată. Însă ritmul tranziției a fost unul diferit de la un stat la altul, deși experiența comunistă fusese în tipare asemănătoare. Tăvălugul libertății a venit peste mulți cu o sumedenie de necunoscute. Conflicte interne, cum a fost cazul României, tatonări și staționări economice, confuzii politice și pentru că lupul se preschimbase în oaie și intenționa să rămână tot la putere, ceea ce s-a și întâmplat în anumite spații. Nu se poate discuta despre o sincronizare a dezghețului politic și ideologic, iar acest fapt a dus la decalaje între fostele state comuniste vizibile până azi.
Anii 2000 aduceau la debutul lor accesul integrării sud-estului Europei în organizațiile internaționale, în primul rând, în NATO, mai ales după ceea ce se întâmplase cu puțin înainte la granița sud-estică a României. Intenția și chiar aderarea fostelor state comuniste la Tratatul Atlanticului de Nord a stârnit consternarea Rusiei care pierdea din nou controlul. Extinderea NATO era văzută ca o amenințare de la Kremlin și nu putea privi pasiv. Astfel, începe derularea planului de expansiune.
August 2008. Trupele ruse au trecut prin tunelul de sub Caucaz din Osetia de Nord în cea de Sud. Georgia a capitulat în șapte zile. NATO și președintele UE Nicolas Sarkozy au reușit să oprească avansul până la Tbilisi și bombardamentele aeriene, dar câteva orașe au fost distruse. Satul reunificării a fost călcat în picioare. Se face o pace mediată de Sarkozy, dar, cum războiul a fost precedat de o încercare georgiană de a recupera Osetia de Sud, Saakașvili nu își va mai reveni niciodată.
Perioada următoare, cel puțin până în 2014 când se termină pseudo-jurnalul autoarei, se dovedește provocatoare din perspectivă geopolitică. Rusia nu pare a se mulțumi cu avansul teritorial, ci pregătește trasarea unor noi direcții de influență. 2014 este anul evidenței în acest sens. Guvernul ucrainean a luat astfel decizia să se îndepărteze de Rusia, iar reacția Moscovei a fost rapidă: în 2014 Rusia a ocupat și anexat Crimeea și a sprijinit militar și politic mișcările separatiste din Donbas, deschizând un conflict care avea să prefigureze invazia pe scară largă din 2022.
Guvernul ucrainean a luat astfel decizia să o taie cu rușii și rușii au ocupat imediat Crimeea și Donbas, adică au dat liber și ajutor militar secesioniștilor de acolo.
Jurnal de front este una dintre cele mai interesante părți ale cărții pentru că pune sub lupă perioada de început a invaziei Rusiei în Ucraina și raportarea la această acțiune pe care idealiștii politici nu o credeau posibilă, părea prea un scenariu repetitiv al istoriei. Pe 24 februarie 2022, Alina Mungiu-Pippidi a scris un text alarmant despre ce este de făcut în contextul în care războiul deja începuse în statul vecin României. Privirea trebuia îndreptată spre următorii pași: ce pot face statele din jur pentru a se apăra, ce poate face întreaga lume în fața acestei amenințări internaționale? Consecințele conflictului au devenit vizibile imediat și ne-au privit pe toți. Refugiați și împărțirea României în două tabere: cei pentru acordarea de ajutor și cei împotriva acestuia, pe baza unor motive istorice invocate. Pe plan politic, Europa avea să facă cunoștință rapid cu ingerința rusească, un șuvoi de fake news și o radicalizare suveranistă fără precedent. Haosul nu era doar militar, ci și politic, economic, informațional. Uniunea Europeană a impus Rusiei sancțiuni, fără succes și, din păcate, fără o încetare a focului. Din ce în ce mai mulți civili au devenit victime, iar dronele au început să zboare din ce în ce mai haotic, inclusiv în spațiul aerian al statelor membre NATO. Cine răspunde pentru pagubele colaterale? Se cercetează. Rusia negând orice fel de astfel de acțiune.
Argumentul pentru pace, argumentul pentru război este capitolul profund analitic, în care autoarea pune sub lupă soluțiile care ar trebui găsite pe termen mediu și lung pentru readucerea păcii în Europa și menținerea sa, descurajarea războiului. În accepțiunea autoarei, războiul din Ucraina a pus față în față două viziuni: cea favorabilă purtării unui război până la victoria decisivă asupra statului agresor și cea favorabilă păcii și salvării a ceea ce a mai rămas de salvat. În primii ani ai invaziei, tabăra războiului a fost clar mult mai vehementă. Statele europene au făcut front comun, au condamnat acțiunea belicoasă, au impus limite, sperând că astfel războiul se va încheia. În momentul în care lucrurile au degenerat și părea că escaladează, tabăra favorabilă păcii a început să se facă auzită.
Pe lângă potențialul atât de distructiv al războiului, orice pace e preferabilă atunci când nu există șanse de a câștiga războiul atât de clar și de definitiv încât să rezulte pacea justă, adică în condițiile ideale dorite de acea parte care face evaluarea.
Acest conflict a reprezentat și o trezire la realitate pentru Occident a cărui înarmare a slăbit de-a lungul ultimelor decenii, în timp ce Rusia a îndreptat din ce în ce mai mult capital spre tehnologia de război. Realitatea a dovedit că idealismul politic ar trebui înlocuit cu realismul politic. Astfel, redeschiderea războiului în Europa a oferit și oferă niște lecții pentru cei care știu cum și ce să învețe din ele. Ceea ce este cert rămâne faptul că acest conflict a prefigurat prezentul.
… există riscul ca pacea care urmează să fie la fel de inutilă precum a fost războiul. Luate împreună, au schimbat însă orbita europeană, au afectat fundamental economia și felul de viață pe viitor, au dat lumea înapoi exact ca pandemia care le-a precedat, readucând serviciul militar obligatoriu și înarmarea. Pe scurt, au îngustat semnificativ alegerile urmașilor noștri.
Război sau pace. Pseudo-jurnal de pe frontiera de est este o carte despre fragilitatea păcii și despre revenirea istoriei acolo unde Europa credea că a depășit-o. Îmbinând experiența personală cu analiza geopolitică, Alina Mungiu-Pippidi propune o reflecție lucidă asupra ultimelor decenii și asupra alegerilor dificile pe care prezentul le impune. Întrebarea din titlu rămâne, astfel, deschisă și profund actuală.
Război sau pace. Pseudo-jurnal de pe frontiera de est de Alina Mungiu-Pippidi
Editura: Polirom
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 272
ISBN: 978-630-344-313-3
Cartea poate fi cumpărată de aici.
