„Pentru că basmele de viață merg mai departe, e clar. Dacă ești atent, le vezi.” (Anca Nedelcu)
Zăpezi de tei este un roman al relațiilor începute în timpul școlii generale, perioadă a generozității și a candorii. Acest tip aparte de prietenie, suspendat ani la rând, dar rămas puternic, depășește o serie de probe ale omeniei. Oamenii se știu de când erau copii și de aceea comunicarea dintre ei este mai bună.
Anca Nedelcu este profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București, și autoare, împreună cu fiica sa, a volumului Genialii. Fără îndoială, în buna structurare a narațiunii, în substratul etic al prozei și în limpezimea frazei se simt anii de formare ai autoarei. Fiecare capitol al cărții Zăpezi de tei rezumă viața unui fost elev al Școlii 30.
La reuniunea de clasă participă doar șapte foști colegi, oameni care, într-un fel minunat, reușesc să se accepte și să se înțeleagă și după întâlnirea lor ocazională. De altfel, petrecerea, în sine, nu apare decât ca pretext narativ, pentru a aduce împreună personajele. Complexitatea portretelor este dată de proporția veridică de noroc și nenoroc, calități și defecte, succese și nereușite din viața fiecăruia.
Romanul realizează imaginea școlii românești, într-o perioadă de transformări, încă marcată de rigiditate, dar funcționând concomitent cu alte formule de educație (sistemul finlandez, de exemplu) ale școlii private, prezentate ușor idealizat.
Odată create și aduse în prezent, legăturile dintre oameni devin mai puternice cu fiecare întâlnire. Aurel este promotorul unei trupe de teatru, susținute de efortul comun. Ideea de a face un teatru al școlii îi vine lui Aurel, dar și Sandei, autoarea unui proiect finanțat de autorități. Voicu donează spațiul de repetiții, un cort de nunți, suficient de mare pentru a găzdui reprezentațiile. Capitolul prezintă, cum am spune în termeni de nișă, alternative nonformale de învățare.
Inspectorul Jean este, în general, un om cumsecade, ajută un elev, pe George, un tânăr fără resurse, să rămână la școală – sunt vizate de data asta problemele abandonului școlar și ale inechității în educație. Deschid aici o paranteză pentru a remarca povestea de dragoste dintre George și Mara, o splendidă lecție de literatură. Jean are nevastă, are și amantă, mai are și visul de a deveni secretar de stat, sătul de problemele de la inspectorat. Omul are însă și conștiință, căci, din momentul în care află că va fi tată, se schimbă.
Niciun personaj al romanului nu este până la capăt pozitiv sau negativ, cu câteva excepții – mama care își crește cu devotament copilul care are handicap sever, reușind să anuleze prejudecățile și să aducă în discuție noțiunile de acceptare și de normalitate.
M-au impresionat secvențele referitoare la relațiile dintre părinți și copii, fiindcă perspectiva auctorială este autentică, nu foarte optimistă, apropiată de ceea ce vedem că se petrece în societate. Judecata morală se suspendă, faptele fiind prezentate într-o lumină cât se poate de realistă, aproape dezarmantă. Părinții își văd copiii îndepărtându-se de valorile în care au crezut ei. Lulu îl crește pe Mihai singură. În absența unui model patern, autoritatea mamei se diminuează treptat. Mihai este un adolescent a cărui comportare s-a deformat din pricina răsfățului, a lipsei de limite sănătoase, de repere autentice, băiatul devenind de nestăpânit: vorbește urât, își lovește mama, are un anturaj dubios. Copilului nu i s-a refuzat nimic, crescut fiind cu o pedagogie păguboasă, și de aceea, adolescent dezinhibat, Mihai se poartă ca un sălbatic chiar cu mama lui.
Altă adolescentă, Maria, rămâne în grija tatălui, medic la un spital din oraș. Mama este plecată cu sarcini de serviciu în diverse părți ale lumii. În vreme ce părinții se ocupă de cariera lor, copiii se izolează, prin mijlocirea mediului virtual, într-o lume alienantă.
„— Da, da! Ce prostii inofensive făceați și voi! Am învăţat cuvântul ăsta de curând: inofensiv.
Bobi ar fi vrut să o întrebe cum erau prostiile de acum, dacă bătaia cu cireșe în clasă îi părea o glumă. Dar îi era teamă de răspuns, așa că a amânat curiozitatea. S-a concentrat în continuare pe amenajările interioare, era mai sigur.
— Acum trebuie să-ți pui toate lucrurile prin sertare, au venit și ultimele cutii din Anglia.
A adus din garaj mai multe pachete voluminoase.
— Ce prost stau cu condiția fizică, trebuie să mă mai antrenez. Uite, am putea să mergem în fiecare seară cu bicicletele.
Replica fetei se lăsa așteptată. Maria se conectase iar, pe nevăzute, la o stare de tristețe, la lumea ei de gânduri, din care ieșise doar puțin. Coletele grele cu lucruri londoneze o vârâseră la loc în cutia din mintea ei. Se ghemuia mică înăuntru. Arunca rar vreo vorbă în afară și reacționa inconsistent la ce i se spunea. Bobi vedea cum fata mai închidea un lacăt de tăcere, peste cele deja zăvorâte. Se întâmpla sub ochii lui și nu știa cum să o apuce de mână și să o tragă afară.
— Uite, mai scoatem chestiile astea din cutie și apoi mergem undeva. Surpriză! Surpriză, ai auzit?
Stătea neputincios în fața fetei, care îl urmase în gestul îngrămădirii de nimicuri în dulap. Îi treceau prin mâini fragmente din altă viață, bucăți dintr-o lume pe care o închisese acum. Vedea cum o casă se mută într-o altă casă mai rapid decât putea ea să o facă. Din când în când ofta îndelung, căci un obiect anume era o amintire anume.” (p. 184)
Venită din Anglia, Maria nu se acomodează cu școala de stat românească, unde mediul i se pare agresiv. Tatăl plătește cursurile unei școli private și, până la urmă, Maria reușește să se simtă acceptată. Absolvirea vine cu obiective personale îndeplinite. În acest caz, lucrurile se termină cu bine.
Ai zice că romanul acesta al prietenilor din școala generală este construit asemenea unui sipet care ascunde o comoară: o inimă galbenă care n-a încetat să bată, chiar și după ce unul dintre ceasornice s-a oprit.
Las mai jos alte fragmente:
„A ajuns rapid la școala unde o tânără candidată pentru un post de inspector școlar avea de susținut o lecție demonstrativă. Atmosfera era specifică unui astfel de eveniment: agitație, emoție, formalism, copii în uniforme reactivate demonstrativ.
Jean era parte din tablou, dar ca un spectator care-și uitase atenția acasă, incapabil de orice concentrare. Colegele din comisie, directoarea școlii, viitoarea inspectată… le vedea pe toate în jurul lui, le auzea. Le și răspundea, nu știa cum, căci tot ce venea dinspre ele îi aluneca pe lângă înțelegere. Reacționa mecanic și încerca să-și ascundă gândurile năuce sub un aer formal de șef de comisie. Și nu voia nici cafea asta i-ar fi trebuit, să-i ridice tensiunea la cer -, nici „pateuțe”. Și în niciun caz rahat cu mentă! Ce tâmpenie, cine a inventat moda asta la inspecții, cine mănâncă așa ceva, rahat cu mentă, Doamne ferește! s-a gândit el.
Se uita la tânăra profesoară stresată de momentul pe care îl avea de trecut pentru a urca formal în carieră. Părea deja obosită înainte de lecție, căci, așa cum mărturisise, pregătise valize de portofolii, de proiecte, materiale, decupaje, lipituri. O vedea frumoasă, într-un deux-pièces elegant, cu pantofi aparent noi. Intuia că o strâng, altfel n-ar fi țopăit așa ciudat. O urmărea cum îşi purta durerea cu stoicism, încorsetată în formalism. Altă dată ar fi apreciat efortul vestimentar, convins că așa e inspecția la noi, trebuie să arăți că îți pasă și prin ținută. Acum se gândea doar la salopetele Ioanei, la „uniforma” ei de școală care, brusc, miraculos, i se părea duios de frumoasă.
— Copii, avem musafiri, a auzit glasul tremurat al învățătoarei. Trebuie să facem liniște! Oaspeții noștri au venit să vadă ce cuminți și inteligenți sunteți!
Așezat în spatele clasei, la mesele pregătite special pentru oaspeți, Jean ar fi vrut să-i strige doamnei că nu de asta venise. „Nu, femeie, pe tine te urmărim în desfășurare, în activitatea cu ăștia mici. Nu suntem aici să-i vedem pe ei, săracii, lipiți de spătarul scaunului și să ne uităm la ei cu lupa de inspector, ca să le identificăm coeficientul de inteligență sau capacitatea de a sta muți și cuminţi” asta i-ar fi zis.
S-a uitat prin sala de clasă, studiind copiii. Și s-a înmuiat subit. Ca o bucată de ceară uitată în soare. Micuții chiar erau frumoși și chiar meritau lecții bune. Privirea lor iscoditoare, furișată peste umăr spre comisie, degetele mici ridicate spre tavan, toate îl fascinau ca un ceas de hipnotizator.
S-a aplecat puțin înainte, întrebând-o zâmbind pe fetița din faţa lui dacă acolo era banca ei în fiecare zi. Stătea de obicei în față, o mutase doamna mai în spate, i-a şoptit ea. Probabil crescuse între timp și nu mai vedeau colegii scrisul pe tablă printre codițele ei, haha. Când era mic, și el era trimis în ultima bancă în timpul inspecțiilor, caietele lui ordonate erau de vină. Îi plăcea momentul ăsta, flatant pentru el. Și mai ales acea complicitate nevorbită dintre el și tovarășa.
Glasul învăţătoarei l-a scos din reverie:
— Am niște pălării gânditoare și ne vom juca toți cu ele!
Doamne, iar? O dată, de două ori, de trei ori… de nenumărate ori, vă prezentăm pălăriile gânditoare în inspecții! Sau poate nu sunt atât de frecvent folosite, poate e doar norocul meu, le atrag! și-a spus Jean.
— Ne împărțim pe grupe. Iată materialele, haideți, repede. Aţi terminat, cine ne spune ce ați discutat? Repede, hai în față! Îl ascultaţi? se precipita doamna.
Jean ar fi vrut să-i spună învăţătoarei că nu e neapărat nevoie să îngrămădească într-o activitate toate metodele pe care le ştie. A tăcut. Doamna din fața lui chiar nu merita să fie victima nervilor lui. Era coerentă, dinamică; se vedea că lucrează cu materiale multe, pe grupe, copiii erau obişnuiţi cu activitatea, se organizau singuri, natural, în formații. E o învățătoare bună, își dă toată silinţa, se vede, s-a gândit inspectorul general.
Dar nu era atât de bună pe cât era Ioana. Ea chiar era cea mai tare, cea mai serioasă! Asta zicea toată lumea, nu doar el. Doar ea nu vedea asta, i se părea o normalitate. Da, era modestă și la locul ei. Nu-și exagera deloc meritele și nici nu transfera pe umerii părinților eventuala neputinţă a copiilor; dacă identifica vulnerabilități, le transforma într-o provocare didactică, dacă întâlnea puncte tari, le cultiva. Nu-și proteja elevii de sugestii de ameliorare. Nu se plângea de lipsuri, nu cerea favoruri, nu înfigea în buzunarele părinţilor necesități inventate, auxiliare, materiale, concursuri școlare inutile.” (pp. 205-207)
*
„Aşa sunt relațiile astea din copilărie! Poți să nu vorbești cu un coleg zeci de ani, apoi, după ce te reîntâlneşti, întâmplător sau nu, comunici ca și când nu te-ai văzut de ieri. Așa a fost și cu Sanda și Mirela. S-au reconectat la reuniunea de 30 de ani și apoi n-au mai putut una fără alta. Și când telefoanele nu au mai fost de ajuns, au hotărât să se viziteze.”
*
„O revedere de 30 de ani de la terminarea gimnaziului are o magie aparte. E întâlnirea de la mijlocul vieții, e prilejul acela cu care te privești din afară, prin ochii celor alături de care ai crescut în atât de multe feluri. Cei disponibili, aflați sau nu pe aproape, cei mulțumiți de bilanțul reușitelor personale, cei nostalgici sau pur și simplu doar curioși n-ar putea să rateze momentul. Magnetismul întâmplărilor de acest fel e greu de ignorat, gândul la foștii parteneri din copilărie e prea seducător.” (p. 8)
Zăpezi de tei de Anca Nedelcu
Editura: Trei
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 248
ISBN: 978-606-40-3006-1
Cartea poate fi cumpărată de aici.
