„Dacă îmi pun ceva în cap, păi, să te ții, soro…” (Olina Ortiz)
Cuvintele au o istorie a lor, imemorială, pe care o descoperim întâmplător, când răsfoim un dicționar, adică mai rar, sau când avem sub ochi, mai des, o carte de povești. Cuvintele ies la iveală și își cer dreptul la existență.
Circulația și frecvența unor cuvinte determină, după anumite criterii, și nivelul de literație. Tinerii vorbitori de limba română sunt puși frecvent în dificultate de sensul unor termeni plasați în diverse contexte și de-a dreptul contrariați de asocierile de cuvinte, expresii, proverbe și zicători. Nu cunosc semnificația multor cuvinte pentru că nu le-au întâlnit sau pentru că, întâlnindu-le, fără o verificare prealabilă, le-au atribuit sensuri fanteziste.
Simplificarea comunicării și influența altor limbi, mai ales a limbii engleze, a dus treptat la eliminarea din uz a unor expresii vechi în vocabularul românesc. În acest sens, cartea Olinei Ortiz este o pledoarie pentru expresivitate. Una este să spui „s-a enervat”, cu totul altceva este să spui că „i-a sărit muștarul”. Narațiunea este forma cea mai eficientă pentru apropierea firească de comunicarea nuanțată, expresivă, inteligentă. Iată:
<<Într-un palat trăia un rege despre care se dusese vestea că e „iute la mânie”.
— Cum adică iute la mânie? întrebau domnişoarele de la palat.
— Da, chiar aşa, le ţineau isonul cavalerii, cum adică iute la mânie?
— Adică, dacă l-ar linge un câine pe picior, atunci când se înfurie, câinele ar sări de un metru din cauza iuțelii cărnii! îşi dădu cu părerea un vraci.
Ei, nu era chiar aşa. Lumea exagera. Era ceva cu iuțeala, dar nu știau ei prea bine. Adevărul e că o vrăjitoare îl păcălise pe rege, dăruindu-i un bob de muștar. Îi spusese că acela, adică muştarul, este spiritul lui neîmblânzit. Iute, ca muştarul! O fi fost, n-o fi fost, cine se pune cu vrăjitoarele?
— Să nu-l ții nici ferecat în cutie, dar nici să-i dai drumul liber prin palat, aşa îi zisese „bunica Vrăji”, cum era poreclită.
Ceva-ceva era ciudat cu bobul de muştar. Galben şi sprinten, uneori acesta o lua la sănătoasa prin cameră. Regele îl ţinea la loc de cinste – într-o cutie de aur, deschisă. Se întâmpla ca mărgica gălbioară să se mai rostogolească prin cutie, dar de sărit afară din ea, mai rar.
Însă și când sărea afară, mamă-mamă! Nu mai știau slujitorii unde să se ascundă. Pentru că atunci regele pur și simplu nu mai era el.
— Mi-a sărit muştarul! Mi-a sărit muştarul! Prețiosul meu muştar! Nemuritorul meu neîmblânzit!
Neîmblânzit, bine zis, căci bila aceea aurie, micuță cum era, sărea peste tot ca o minge elastică. Nu o mai puteai stăpâni. Și regele, după ea, prin camere, pe sub paturi, pe dulapuri. Nici nu vrei să ştii ce era la gura lui sau cum se mişca prin încăperi! Sărea și el ca bobul de muştar!
„Iar i-a sărit muştarul!” şuşoteau speriați curtenii şi se fereau din calea lui, dar mai ales din calea bobului de muştar.
Asta pentru că, odată, un curtean mai năuc, încercând s-ajute, a călcat pe bobul de muştar. Ei, cum să calci pe spiritul neîmblânzit al regelui! Vă imaginați ce perdaf a primit acel curtean…
— Să punem capac la cutie! zise într-o zi regele, sătul să se mai zbenguiască prin camere după bobul neastâmpărat.
Aşa făcură. Dar rău făcură!
Într-o singură noapte, cum-necum, prin capacul cutiei ieși viguroasă o plantă de muştar. Nu una obişnuită. Mai întâi, da, ieșise ca un vlăstar, însă, până dimineaţă, crescuse ca un copac falnic, care spărsese tavanul palatului. Iar până s-ajungă să-l vadă regele, copacul se înălţase cu o coroană stufoasă, cu flori galbene, ţinând umbră întregului ținut.
Şi se opri din crescut.
„Şi-acum?…” şuşoteau înspăimântați curtenii.
„Şşş! Linişte! Să nu-l deranjăm!”
Călcau sărmanii oameni în vârful picioarelor pe lângă copac. Regele, chiar dacă era mândru de ce ieşise din spiritul lui neîmblânzit, avea şi el parcă o strângere de inimă. Căci nu știa nimeni ce se putea întâmpla cu monstruozitatea aceea.
Într-o zi, se petrecu urgia. Începu o ploaie iute, cu boabe de muştar, că nu mai știau oamenii unde să se ascundă. Milioane de bobiţe aurii săreau prin tot ținutul, iar bietul rege, cum fusese obişnuit, fugea după ele să le prindă.
„Acum, chiar că i-a sărit tot muştarul!” ziceau curtenii, cu frica în oase. Neştiind ce să mai facă, au chemat-o pe bunica Vrăji.
— I-am zis să nu ţină bobul ferecat, bodogăni vrăjitoarea. Ce era dacă sărea bobița prin palat? Nicio pagubă! Îți mai sare muştarul, se întâmplă! Dar, acum, uite ce s-a ales!
Era un haos în tot ținutul, acoperit de mingiuțe cât gămălia, care țopăiau peste tot. Îți intrau și-n nas, şi-n urechi, și-n gură, şi-aveau o iuțeală, că toată lumea fu cuprinsă de nebunie. Adică nu mai sărea doar regele să prindă boabele buclucaşe, dar țopăia tot omul, de la vlădică până la opincă.
Şi-atunci vrăjitoarea, cu magia ei, începu să reverse valuri de miere prin tot ținutul. Mierea fiind lipicioasă, ținea boabele de muştar în loc, să nu mai sară. Și, fiind dulce, le mai tăia și din iuțeală. Acoperiţi de miere dulce, prinși ca într-un lipici, toți zănaticii, în frunte cu regele, se potoliră.
Iar regele păstră un singur bob, pe care îl puse, ca odinioară, într-o cutie deschisă. Mai sărea el de-acolo, nu-i vorbă, mai umbla regele după el prin toate camerele palatului, dar măcar n-a mai crescut niciodată copacul acela monstruos al iuțelii. >> (pp. 72-75)
Zicala „Să te uiți ca vițelul la poarta nouă” devine pretext pentru o incursiune cultural, prin intermediul informațiilor despre porțile maramureșene, cu semnalarea sensurilor care oscilează jucăuș între conotativ și denotativ. Și, desigur, pretext pentru o poveste. Boierul Agache iubește vânătoarea, dar câinele lui nu are aceeași apetență pentru prinsul prepelițelor, așa că se preface că este surd. Și n-ai cum merge cu un câine surd (nu sur!) să vânezi.
Cartea Olinei Ortiz vizează realizarea achiziției lexicale, dar este, implicit, și formula ideală de educare a emoțiilor prin povești care au, spre a fi cu adevărat interesante pentru copii, și ceva vechi, și ceva nou.
De ce este păguboasă mânia, ce efecte are o stare de irascibilitate asupra noastră și asupra celor din jur, prin ce metode am putea să ne ținem sub control reacțiile emoționale, iată tot atâtea întrebări care primesc un răspuns în acest volum cu ilustrații încântătoare. De altfel, forma grafică excepțională spune, la nivel nonverbal, mai mult sau mai puțin, aceeași poveste. Pentru cititorii cu mai multă experiență, ar fi de reflectat, în general, asupra felului în care se realizează, prin complementaritate, lectura textului și lectura imaginii.
Las mai jos alte fragmente:
<<— Ei, hai, poftiți, poftiți, cu curaj! le îndemnă badea Nicolae pe cele două animale, care tocmai se întorceau de la păscut.
Vaca trecu printre stâlpii porții, cuminte, legănându-se. Viţelul, însă, se opri și-ncepu să studieze poarta cu luare aminte. Ochii lui umezi aproape că se încețoşară. Badea Nicolae îi zise cu blândeţe:
— Hai, micuţule, că pe-aici ai intrat și ieri, doar că am construit o poartă nouă.
„Că-i nouă văd și eu”, se gândi vițelul, „dar aşa minunăţie n-am mai văzut!”
— Ia uite ce ochi face! zise râzând și țața Floarea, vecina de vizavi.
— Până se deprinde și el cu poarta, îl scuză badea Nicolae.
— Deh, aşa-s ăştia mici, mai sperioşi. Maică-sa e învăţată cu drumul și curtea. Nu-i pasă ei că-i poartă nouă sau veche.
„Iată o poartă maramureşeană…” se gândi viţelul. „Zici că-i Arcul de Triumf! Şi ce incrustații migăloase, ce stâlpi solizi!”
— Haide, micuțule, curaj! Nu mă mai ţine aici, că se înserează, zise iar badea Nicolae.
– Poate ar fi bine să-i aduci o mână cu fân, îl sfătui țața Floarea.
Vițelul nici nu se clinti. Era încă sub impresia acelei opere de artă.
„Ia uite nişte rozete! Aceia trebuie să fie sori. Dar uite și-un soare cu chip uman! O, dar acelea ce-or fi? Pomul vieții, şarpele, bradul, dintele de lup, cocoşul… Doamne, câte detalii! Dar oare din ce lemn e făcută?” îşi zise el uimit.
Văzând că vițelul nu se mişcă, badea Nicolae o ascultă pe țața Floarea și-aduse o mână cu fân.
— Hai, micuțule. Uite-ți fânul! Pe ăsta-l recunoşti, aşa-i?
„Taci, bădiță, că nu mă pot concentra. Lasă-mă cu fânul…”, se gândi vițelul și se-apropie puţin să miroasă stâlpii porţii. „Asta e lemn de stejar bătrân. Lemn bun! Aduce noroc!”
— Ei, ce viţeluş îndărătnic! se stropși atunci badea Nicolae.
— Mângâie-l un pic pe frunte, îl sfătui ţaţa Floarea. Să simtă mirosul mâinii stăpânului.
Badea Nicolae se apropie de vițel şi-i puse mâna între coarne, apoi îi şopti:
— Hai, bebiţă, hai înăuntru, că aici e casa ta, grajdul tău. Maică-ta e înăuntru deja. Las-o încolo de poartă. E alta, e nouă, dar toate celelalte sunt cele pe care le ştii. Nu-ţi fie frică!
„Aoleu, ce-ţi miroase mâna a motorină! Mai spală-te, bade, pe mâini, că mi-ai luat toată aroma de stejar din nări”, se gândi vițelul. „Semnele astea incrustate au ceva magic în ele. Cred că te hipnotizează. Oare ce părere au antropologii de asta?” Badea Nicolae îşi pierdu răbdarea și-ncepu să-l împingă ușor de la spate.
— Aşa, împinge-l, dă-i curaj, zise țața Floarea înduioșată. E și el mic. Cum vede ceva nou, cum se înfricoşează.
— Hai, bebiţă, hai, că s-a înserat, îl tot îndemna badea Nicolae.
„Aoleu, mi-ai împuiat capul, bade!” se gândi viţeluşul. „Bine, bine, hai că trec. Mai e și mâine o zi. O să studiez mai cu atenție şindrilele alea de pe poartă. Pare că și ele au ceva special.”>> (pp. 53-54)
*
Până să-l cumpere acea coafeză, iepuraşul Homer nu fusese prea umblat prin lume. Zăcuse prin tot felul de magazine de animale. Acum, coafeza noastră îl ţinea pe lângă ea la salonul de coafură. Avea mare grijă de el. Il hrănea, îi curăta locul de dormit si uneori se mai juca blând cu el. Mare mirare totuși că-l ţinuse pe-acolo, după câte năzbâtii făcuse Homer în prima lui zi la salon.
În acea zi, iepuraşul văzuse pe un scaun din acelea comode, care se lasă pe spate, o cucoană cu niște morcovi în cap.
„Mmm”, se gândi el, „ce captură grozavă! Ce noroc pe mine să am la îndemână atâţia morcovi în același loc”.
Așa că iepuraşul îşi propuse să dea iama în grămada de morcovi și să nu lase niciunul neronţăit. Dar cum să ajungă el până la scaunul acela înalt? Nici nu termină de făcut planul, că o altă cucoană se așeză pe banca de așteptare. Aceea avea o varză în cap!
„Doamne, ce varză mare şi frumoasă! Oare chiar m-a lovit norocul astăzi?” îşi zise Homer.
Nu voia să renunțe nici la varză, nici la morcovi. Dar nu ştia cum să facă. Dacă atacă întâi morcovii, cucoana cu varza o s-o ia la sănătoasa, să-şi păzească frunzele. Dacă se repede la varză, cucoana cu morcovii o să sară din scaun, cu mâinile-n cap, să nu se lase ciugulită de iepuraş.
Auzind ce vorbeau cucoanele, iepuraşul se ambiționă și mai tare.
— Eu, când îmi pun ceva în cap, nu-mi mai scoate nimeni! se lăudă cucoana cu morcovii în bucle.
— Şi eu la fel, răspunse cucoana cu varza. Dacă îmi pun ceva în cap, păi, să te ții, soro…
„Ce vorbiţi voi?!” le luă în rîs iepurilă. „Tu ţi-ai pus o varză-n cap și tu nişte morcovi și vreți să le păziți de Homer. Păi, poate nu l-ați cunoscut pe Homer…”
Şi-atunci, iepuraşul începu să gândească toată schema de atac şi să-și facă traseul. Scaunul mic de lângă scaunul de coafor, buclele cu morcovi, stânga-mprejur, salt pe bancheta de așteptare și, de-acolo, săritură pe foile de varză. Odată aruncate pe jos morcovii și varza, se va năpusti asupra lor şi nimic nu va mai rămâne din ele.
Se pregăti deci Homer, proptindu-se pe picioarele dinapoi, ca pe nişte arcuri.
Țuşti! Primul salt îl realiză cu succes. Era pe scaunul mai mic. Coafeza, văzându-l acolo, se miră un pic.
— Homer, ce cauți aici?
Dar n-apucă să termine să-l certe, că Homer se repezi cu ghearele scoase pe morcovii din buclele clientei. Îi smotoci ce-i smotoci, iar câțiva dintre ei se rostogoliră pe jos. Din nefericire, Homer se dezechilibră puţin şi fu nevoit să sară lângă oglindă. Acolo răsturnă pe jos toate ustensilele coafezei.
— Aoleu! Homer! Astâmpără-te! striga coafeza, jenată de toată situația.
Cucoana cu morcovii făcu ochii mari şi-şi puse mâinile pe creștetul capului.
„Mă întorc eu şi după ceilalți morcovi, n-ai grijă”, zise iepurilă și, dintr-un salt, era pe bancheta de așteptare.
Văzându-l lângă ea, cucoana cu varza scoase un ţipăt și dădu să se ridice. Dar Homer se urcase deja pe capul ei, smulgând cu nesaț foile de varză.
Supărată că n-o scoate la capăt cu vorba, coafeza puse mâna pe mătură.
— Stai că-ți arăt eu!
„Ce să mi-arăți, mamiţo? Îmi duc planul până la capăt!”
Şi, de-acolo, de pe bancheta de așteptare, Homer sări iar pe scaunul mic şi înapoi peste morcovii rămași în bucle, spre disperarea cucoanei care urla de parcă fusese muşcată de şarpe.
— Ce iepure îndărătnic! strigă coafeza fluturând mătura. Ăsta când îşi pune ceva în cap…
După ce Homer sări iar pe podea să strângă captura, simți că morcovii erau cam tari și elastici. Normal, acelea erau, de fapt, nişte bigudiuri portocalii. Iar foile de varză erau aţoase, căci nici ele nu erau foi de varză, erau niște pene verzi de la o pălărie mare.
„Nici morcovi, nici varză!”, îşi zise Homer cu obidă și, de ruşine, se ascunse sub bancheta de aşteptare. Dar ce ruşine îi era bietei coafeze, care nu mai știa cum să le împace pe cele două cliente! (pp. 57-60)
Alte 15 expresii românești cu tot atâtea povești de Olina Ortiz
Ilustrații de: Oana Ispir
Editura: Univers
Colecția: Unicorn
Anul apariției: 2025
Nr. de pagini: 80
ISBN: 978-973-34-1894-8
Cartea poate fi cumpărată de aici.
