Pentru cineva ca mine, suficient de cerebrală, încât judec foarte aspru operele celor pe care-i apreciez cel mai mult – dezamăgirile sunt crunte și adeseori fac imposibilă întoarcerea – să devin fanul unui scriitor ține de domeniul imposibilului. Cu toate acestea, am câțiva scriitori contemporani pe care-i citesc constant, revin la ei cu fiecare nouă apariție, motivele fiind foarte variate. După ce-am citit forma tăcerii mi-am zis că aici e capăt de drum, nu poate să mai scrie ceva la fel de frumos (a se citit foarte bun) după asta. Și, totuși, Cristian Fulaș, căci despre el este vorba, a ținut să mă contrazică. Nici vorbă de capăt de drum, dimpotrivă, lecția de temperare a entuziasmului pe care am primit-o odată cu lectura Saraab face parte din categoria experiențelor revelatorii. Abia aici intervine extraordinarul, pentru că foarte rar mi s-a întâmplat în ultimii zeci de ani să citesc ceva care să nu mă lase să zburd în voie pe câmpul literaturii și, aici e aici, să-mi placă la nebunie tocmai această „adicție”. Nu doar că nu lași cartea din mână, deși subiectul  e greu și estetica dureros de frumoasă, ci te trezești că alergi umăr la umăr cu unul dintre cele mai autentice personaje din câte are literatura contemporană românească.

„Singurătatea e un joc al absenței ei. Eu, balconul din care dacă mă așez în dreapta văd cupola de la Mall Vitan, un telefon care nu sună, un laptop cu care nu știu ce să fac, un televizor la care nu știu la ce să mă uit (aleg într‑un final Viasat History, istoria nu‑mi poate face nimic, e departe, sterilă, inocuă), eu și gândurile mele: ce fac cu viața mea? Deocamdată nimic, îmi fac un sendviș, aștept seara când ea vine, o privesc plecând imediat după ce. Sunt un obiect.” (p. 59)

Dacă dai o căutare pe internet, în încercarea de a afla ce înseamnă saraab, prima oară ți se arată imaginile dintr-un serial de televiziune pakistanez; am zâmbit, căci jocul lui Cristian Fulaș a început cu mult înainte să-mi dau seama. Deși el pomenește în câteva locuri din carte despre Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, pe mine Saraab m-a trimis la Jocul cu mărgele de sticlă a lui Hesse. Da, știu, preferințele personale își pun amprenta, dar tind să cred că de această dată obiectivitatea a câștigat teren în dauna subiectivității: în ciuda aparențelor, Fulaș lasă suficient de multă libertate cititorului, astfel încât acesta se poziționează vizavi de carte – subiect, personaj și scriitură – după cum îi dictează mintea. Cu o completare (necesară în acest context): cartea are trei capitole și de tot atâtea ori cititorul va fi obligat să-și regândească relațiile cu personajul, ceea ce înseamnă că stările asociate acestor schimbări de atitudine vor fi pe cât de diferite, pe atât de profunde. Dincolo de înțelegere există compasiunea (nu empatia, să ne înțelegem), toleranța (cine mai are curajul să o invoce în zile nebune ca cele pe care le trăim?) și căutarea, adevărata căutare. Saraab înseamnă miraj și-i mulțumesc lui Cristian Fulaș că mi-adus aminte de acest cuvânt, atât de rar folosit în ultimul timp. Mirajul are două înțelesuri în contextul livresc creat de scriitor: mirajul asociat adicției, foarte concret, vicios și extrem de păgubos pentru cel care se droghează; al doilea înțeles este cel asociat căutării, când devine sinonim cu Fata Morgana, dar în sensul bun al expresiei. Fulaș are curajul ca în același timp cu expunerea poveștii personajului să pună în pagini și povestea căutării sensului literaturii în lumea asta atât de nebună. Având în vedere componenta autobiografică, iată că saraab capătă și o dimensiune profund subiectivă: el, autorul, este personajul propriei cărți, iar căutările lui disperate de a înțelege ce e literatura se transformă în etape ale construcției celei mai sincere ars poetica pe care am citit-o în ultimii ani. O dublă expunere controlată extrem de atent, doar fiindcă lui Fulaș i-a plăcut jocul creat de propria lui minte și l-a condus fără urmă de plictis până la capăt. Nimic despre emoție, după cum vedeți: Fulaș vrea cititori cerebrali, conștienți, care să citească volumul conștient. Și, totuși, e atât de multă emoție născută din această lectură, încât de câteva ori am simțit nevoia să trag aer în piept și să respir adânc.

„Nu există eternă reîntoarcere în distanța de siguranță, totul e plecare și repetiție a noului, e cădere și iar cădere, fără un gol care să mă țină. La masa din garsonieră, în camera asta unde sunt și atât, pe colțul de canapea la care încă nu ajung, totul e o repetiție a ceva ce nici măcar nu știu, repetiția ca o căutare nu de sine, nici măcar, poate ar fi mai simplu, ci ca o eternă rătăcire printr‑un pustiu în care nici un înger nu strigă, nu se întâmplă nimic.

Și atunci încep să teoretizez. Dar închizându‑mă în mine, închizându‑mă până ce între mine și exterior nu mai există punți, până când eu și lumea exterioară suntem stări izolate care nu comunică între ele nici măcar prin opoziție. Suntem, eu și lumea exterioară, dar suntem doar prin operații de excludere, de non‑identitate, de negare.” (p. 88)

Fiind cronică de întimpinare, mă abțin să comentez prea multe despre ce se întâmplă cu adevărat în Saraab, în schimb o să insist pe câteva motive pentru care recomand cartea. În primul rând, Saraab închide o trilogie, una la care Cristian Fulaș a muncit ani de zile, semn că ia jocul în serios când vine vorba de literatură. Ani în care a citit foarte mult, a legat prietenii literare (cine ar fi crezut asta despre el?), a comentat critic, a tradus cărți esențiale (integrala Proust nu e de ignorat, dimpotrivă). Despre toate acestea se face vorbire și în Saraab, dar ce mi-a atras atenția în mod special ține de relația dintre el și Mathias Enard, scriitorul francez cu care are o relație de prietenie frumoasă și fructuoasă în plan intelectual, deopotrivă. Așa se face că undeva, în capitolul doi al cărții (dacă nu mă înșel) veți găsi un insert în limba franceză, un text scris special de Enard pentru acest experiment literar și la care Fulaș se va întoarce abia în finalul volumului; nu e vorba de un drum asemănător cu Odiseea – deși pomenește și de recitirea lui Ulise (ce ironie, să citesc asta la câteva zile după ce am aflat că filmul lui Nolan are încasări uriașe cu filmul său), dar unul la fel de inițiatic ca acesta. Jocul (literar) dintre Enard și Fulaș care pune în evidență heterografia, nu se transformă într-un simplu experiment literar – artă de dragul artei – ci are menirea de a păstra personajul în propria lui poveste.

După ce-am citit primele pagini am realizat ceva foarte, foarte important: Fulaș se folosește exclusiv de timpul prezent.  Peste 350 de pagini în care toate se petrec aici și acum. Ei bine, aici e una din sursele mirajului, pentru că folosirea timpului prezent e un artificiu pentru decodarea istoriei. Numai că vorbim despre două istorii: cea personală, a omului care se droghează cu substanțe din ce în ce mai tari și cea a literaturii din ultimele două secole (Martin Eden e printre primele titluri trecute pe lista celor recitite, esențiale). Cristian Fulaș construiește un fel de joc oulipo, care ar fi putut sfârși prost, dacă lui i-ar fi scăpat din mână, fie și pentru o pagină, povestea din minte. Dar scriitorul își asumă și rolul de arbitru, pe lângă cel de jucător (activ), o dublă personalitate menită să atragă atenția celor care nu se hotărăsc ce pălărie  vor să poarte: pe cea de scriitor sau pe cea de critic (literar), pentru că istoria se rescrie altfel când se schimbă perspectiva.

„Poate că da, domnule László, poate că la limită ai dreptate, lumea nu are sens și nici explicație și – aici improvizez liber, îți pun cuvinte pe pagină – scrisul e singurul tunel în care ne putem ascunde; îngerii sunt singurii care înțeleg ceva din haosul ăsta; călătorii, la fel ca la domnul Mathias, sunt singurii care se pot salva, care pot fugi de fiecare dată puțin mai departe, poate cu un tren care străbate Italia într‑o noapte, poate cu un avion care traversează oceanul care duce spre un nimic și mai adânc. Mă gândesc de multă vreme la cărțile dumitale, domnule László, mă gândesc că există posibilitatea ca într‑o seară ploioasă de toamnă, acum vreo douăzeci de ani, noi doi să stăm la o masă într‑o crâșmă din nord‑estul Ungariei și să bem o pălincă amândoi.” (p. 292)

Prolegomena ad adiutum delirium, Horribilis rerum declivitas și Tempus tremens sunt cele trei capitole ale volumului; trei capitole similare cu etapele procesului de dezintoxicare; dacă în primul capitol este vorba despre istoria personală – cum a ajuns personajul/alter ego al scriitorului – să intre în rândul „drogaților” – în cel de-al doilea povestea se deschide mult și devine ceva mai mult decât povestea unui destin; trec prin fața ochilor crâmpeie din istoria postdecembristă a românilor, o frescă vizuală aproape violentă datorită descrierilor exacte (ce memorie trebuie să ai, domnule scriitor!) la care se adaugă eforturile intelectualilor de a readuce în prim plan marea literatură a lumii. În al treilea capitol cercul se închide frumos, pentru că jocul a fost asumat în totalitate: recuperarea personajului – la propriu, dar și metaforic – din cele mai tenebroase tentații și abateri de la drumul drept și așezarea lui față în față cu istoria momentului: scriitorii nu sunt nici cei mai buni dintre oameni, nici cei mai perfecți, nu asta trebuie să conteze, ci opera lor trebuie judecată. Ce ne-am face fără literatură, aici e una din întrebările bine ascunse între rânduri de Cristian Fulaș în Saraab.

„Din masa infernală a cuvintelor așezate pe coli, eu încerc să aflu cine sunt. Asta e întrebarea care mă bântuie și nimic, absolut nimic din ce îmi oferă oamenii nu se poate măcar apropia de acest demers esențial. Numește‑mă egoist, poți să mă numești chiar anticalofil sau, mai rău, estet, dar nu văd nici un alt sens al căutării care e literatura, iar în toamna lui 2025, când totul pare să fie cum nu se poate mai bine, când viața însăși pare să stea liniștită într‑un colț și să aștepte să se oprească ploile și vântul, când nu am mare lucru de făcut și nici nu încerc să‑mi creez o ocupație pentru că viața e așa cum e – nici bună, nici rea – și nu vreau să tulbur nici o apă, un set de cuvinte îmi dă lumea peste cap și o transformă în imaginea cea mai apropiată de Iadul‑pe‑pământ.” (p. 285)

Ce mi-a plăcut la Saraab? M-a scos din zona de confort, m-a obligat să mă țin de lectură ca și cum de asta ar fi depins viața mea; nu glumesc, am avut de câteva ori senzația abandonului, că dacă las cartea din mâini e ca și cum aș lăsa personajul în pasajul infect de la Universitate, unde n-ai vrea să intri niciodată, nici picat cu ceară (nota mea: nici azi pasajul nu e tocmai cel mai bun fericit loc în care să tranzitezi). M-a lăsat fără respirație în câteva locuri, unde estetica a câștigat la puncte (detașat) și nu prin exces de metaforă. Saraab mai face ceva: dezvrăjește, ne scoate definitiv din cap ideea că poți scrie literatură fără să fi citit tu însăți/însuți mult, foarte mult. Fâșii de rușine, După plâns și Saraab, o trilogie greu de ignorat. „Întotdeauna mă întorc la iluzie.” spune Cristian Fulaș undeva, în Saraab. Nimic altceva de adăugat. 

Saraab de Cristian Fulaș

Editura: Litera

Colecția: folio

Anul apariției: octombrie 2026

Nr. de pagini: 384

ISBN: 978-630-355-997-1

Cartea poate fi comandată aici.

Share.

About Author

Editor-coordonator Bookhub.ro. Din 2025, membru Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru - Secția Română (AICT.ro) și membru UNITER. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.