Pescăruşul. A cincea întâlnire…

TREPLEV (aruncând o privire asupra scenei): Ăsta‐i tot teatrul. Cortina, culisa, întâi, a doua, şi încolo nimic. Niciun fel de decor. Fundalul ni‐l dau lacul şi zarea.

Spaţiul gol, cartea lui Peter Brook, e adusă în scenă într-un spaţiu gol. Urmează a cincea întâlnire a lui Andrei Şerban cu Pescăruşul lui Cehov: despre ce e important şi etern. O piatră de râu, aurie, imposibil de rostogolit, masivă, ca un meteorit care n-a apucat să se facă fărâme intrând în atmosferă. Piatra este locul/stânca de unde se înalţă pescăruşii. Lumina de final cade pe această piatră de râu, ea e protagonista. Ea este scena însăşi. Iar Teatrul e desfăcut în bucăţi, deconstruit, până la fibră. Vom ridica cortina la opt şi jumătate precis, când răsare luna.

Scaunele, câţi actori, atâtea scaune, niciunul în plus, niciunul în minus, sunt mutate de colo-colo, cu atenţie, contează unde îţi aşezi scaunul, vezi mai bine din alt unghi, vezi ceea ce au văzut alţii, şi tu nu ai apucat, important este să aşezi scaunele în şir, unul după altul, fără loc între ele, la rând, să păstrezi ordinea lumii. Asta este o imagine care îţi evocă ce ai mai proaspăt sau mai puternic în minte, un spectacol, o nuntă la cort, un parastas la ţară, aşa se aşază lumea acolo, pe scaune – oricum, suntem la ţară, la moşia lui Sorin, toţi ne întoarcem acolo, la ţară, unde mai sunt pietre de râu, unde e şi plictiseală, unde se moare încet. Unde e lacul…

În sală, scaunele sunt ocupate şi ele, la început, toate. Doi spectatori, un domn şi o doamnă, în vârstă, se ridică, după un sfert de oră, şi pleacă. Peste alte cinci minute, mai pleacă două tinere, Ninele (au găsit, probabil, un Boris Trigorin, fiecare găseşte pe cineva, la un moment dat, într-un bazar!), la Moskova, la Moskova!, păreau deja costumate pentru alt spectacol, îmbrăcate cum sunt, în rochii suave, de păpuşi ibseniene… O sală întreagă întoarce capul după ei, după ele, întrebându-se de ce fac asta, de ce pleacă, deşi răspunsul este acolo, în fiecare dintre noi – cei care pleacă n-au înţeles, nici n-au avut răbdare să înţeleagă, dar nici nu pot înţelege, ei ştiu/sunt convinşi că teatrul e altfel, deja împăiat, un pescăruş împăiat, plin de convenţii – uite Scena, Cortina, Decorul, Actorii în Costumelele lor, care sunt costume, nu haine de stradă… într-adevăr, Arkadina este cehoviană cu totul, acoperită de voal şi dantelă, purtând pălărie şi pantofi eleganţi, este actriţa însăşi. Dar unde este Teatrul vechi, de ce au rămas la vedere culisele şi casetele pe care scrie, cu litere urâte şi fosforescente, HIDRANT?! Ce este cu pânza coborâtă din cerul sălii de spectacol, ca un zmeu, ca o foaie de cort, ca o parapantă, târâtă pe jos, când Treplev anunţă începutul piesei lui: Trebuie căutate forme noi. Şi dacă aceste forme noi nu sunt, mai bine să nu mai fie nimic… Ce este cu Maşa asta care pare că se droghează pe scenă (pe scena asta?!), cocoţată pe un pietroi, care nu e frumos (cum să fie frumos un pietroi?!) în vreme ce dă din mâini ca din aripi…

Apoi, n-a mai plecat nimeni, au tot venit, a venit şi Lia Bugnar, Alina Epîngeac a rămas, au tot venit spectatorii Teatrului nou, până s-a umplut sala, şi s-au ocupat intervalurile, de nu mai aveai aer… trebuia să încerci să găseşti loc în sus, să faci acelaşi exerciţiu pe care-l vedeai în faţa ta, la actorii care îşi construiau rolul pe verticală.

… şi dacă ar fi doar Maşa pescăruş… dar toţi au tendinţa asta, să se zbată în aer, fluturându-şi mâinile până nu le mai poţi urmări traiectoria, să încerce o înălţare, un zbor. Ninei, mai ales, ei îi reuşeşte frecvent, fiindcă ea vrea, cu pumnii încleştaţi şi cu dinţii strânşi, Gloria, e gata să renunţe la tot, chiar şi la iubire, doar pentru a simţi succesul. Nu ştiam cum să-mi ţin trupul pe scenă… Asta se învaţă. Dacă Nina are talent…, se întreabă Treplev, dând tot el un răspuns – asta e greu de spus. Dar era fermecătoare… A fost îndrăgostit nebuneşte de ea. O vreme. La final, Nina este doar o copie jalnică a Arkadinei, vanitate şi cabotinism. Pentru Nina, timpul trece extrem de vizibil. Devastator. Cineva mi-a furat tinereţea…

Din când în când, vorbind despre tristeţilor lor, personajele încep să danseze, pe ritmuri ruseşti, în esenţă, însă coregrafia amestecă râsul cu plânsul şi te poartă cu gândul spre universalitatea acestui gen de limbaj scenic, fiindcă regăseşti în aceste secvenţe pofta de viaţă a grecilor, stăpânirea irlandeză a fiecărui accent muzical, extazul dervişilor. Efectul asupra spectatorului este năucitor: poate că exact asta e comedia cehoviană, cu ce are ea specific, jumătate din suflet să se bucure de viaţă, aşa cum este ea, jumătate să deplângă pierderea livezii de vişini, irosirea tinereţii, tot ce n-ai fost şi ai fi putut să fii. Mandolină rusească. Muzica pianului se aude doar când Treplev este foarte trist, şi ceilalţi îşi reamintesc, în felul acesta, că el e bolnav de tristeţe. Ce ai vrut se împlineşte, dar împlinirea asta nu-ţi aduce bucurie. Dimpotrivă, te năruie. Mi-e milă de cuvintele mele, de mine. Scriind, eu nu sunt ca voi. Cehov.

La un moment dat, îl vezi pe doctorul Dorn devenind, prin tonalitatea vocii şi prin gesticulaţie, regizorul însuşi, un Andrei Şerban ivit, pe neaşteptate, în mijlocul scenei, între cei 10 actori. Dorn vorbeşte ca el, parcă şi la chip îi seamănă, pentru câteva secunde bune. Iar eu mă răsucesc în dreapta şi în stânga, mă întorc şi spre fotograful tânăr din spatele meu, care m-a scos din minţi cu fiecare click, multe de tot, mii de clickuri, tot spectacolul ăsta prins în cadre, cu bolduri, nişte insecte în insectar, să văd dacă a observat asemănarea asta – mie mi se pare evidentă. Este un moment care nu alunecă în parodie, care, mai curând, este un moment spectral, cu holograme. E o trezire în plus a publicului, căruia actorii i se adresează permanent, ca unui partener egal, desfiinţând convenţia distincţiei dintre real şi imaginar. Şi mai e vorba şi despre teatru, despre artă, despre nălucire, viziune, imaginaţie, adică despre ceea ce contează. Teatrul se gândeşte în imagini.

Când se ridică cortina şi în lumina rampei, în încăperile cu trei pereți, aceste mari talente, preoții artei sacre, ne arată cum mănâncă oamenii, cum beau, cum iubesc, cum umblă, cum sunt îmbrăcați; când din scene şi fraze vulgare se căznesc să scoată o morală, o biată morală pe‐nțelesul tuturor, folositoare în viața de toate zilele.