Lecția de teatru a lui Iacoban

A treia oară a fost cu noroc. Cu alte cuvinte, cât pe ce să nu văd montarea Lecției lui Eugen Ionescu în viziunea lui Radu Iacoban de la Teatrul Mic – Sala Studio. Am tot văzut Ionesco în ultimele luni, diferite piese montate în diferite registre, inclusiv celebra Lecție. Absurdul ca expresie teatrală mă interesează în măsura în care capătă multiple valențe și forme de joc ca atare. Trăim într-o epocă a absurdului, care cucerește și ultima redută de normalitate și de aceea pare că în teatru nu-și mai are locul sau e deja desuet. Numai că Ionesco vine să ne contrazică și e o contrazicere constantă. Un dat peste nas pe care-l tot primim de la marele dramaturg: dacă tot ne lăsăm invadați în cotidian de acest absurd, de ce nu învățăm ceva din lecțiile pe care ni le dă viața?

Radu Iacoban face un exercițiu de expunere și supraexpunere, se joacă cu planurile, cu formele de expresie teatrală și cu mijloacele (puține) avute la îndemână, astfel încât jocul celor trei personaje devine pre-text. Și, uneori, post-text. Căci, da, curajul asumat al lui Iacoban este punerea accentului pe text. Dar o face într-un mod total atipic. Printr-un continuu atac prin învăluire.

Secționarea scenei în două, pe lungime derutează inițial; într-o parte sunt două pupitre școlare, în partea opusă o statuie ce ne aduce aminte de Michelangelo. Reunirea celor două planuri o face catedra din fundal, plasată strategic, cu rol de punct de focus – să nu uităm că participăm activ la o lecție.

Liliana Pană e o Marie foarte decisă să facă spectactorii să participe activ la lecție; așa se face că vine în sală ca să stingă luminile; finalul spectacolului va fi în oglindă – va reveni printre spectactori, în același loc, ca să le stingă. Cristi Iacob e un călugăr care pare a fi creștin, după costum, dar dacă e să te iei după atitudine și după unele posturi, poate fi la fel de bine și budhist. Eleva, căci, de această dată avem o singură elevă, este codana pe care ai tot trage-o de păr și ai tot șicana-o, doar pentru că e blondă și mult prea feminină. Silvana Mihai e Eleva, nici că ar fi putut fi altcineva în acest trio imaginat și reimaginat de Radu Iacoban.

Timp de o oră și jumătate intri în jocul de-a absurdul al celor trei, încep să te doară măselele și pe tine, te lași cuprins de disperarea profesorului, îți vine să dai de pământ cu servitoarea, doar pentru că nu e suficient de fermă. Te lași impresionat de puterea detaliilor – coada care-i atârnă pe pământ a lui Marie pare nefiresc de lungă și te surprinde felul cum îi secționează în două spatele – e aici o dedublare de personalitate cu care regizorul se joacă și-i dă valoare în momente neașteptate. Jocul de alb și negru din costumele servitoarei contrapunctează momentele cheie și accentuează și mai mult aerul acela de tăios și de lipsă de compasiune pe care-l afișează voit teatral Marie. Un complex întreg de atitudini, mijloace teatrale și joc propriu-zis care nu face altceva decât să accentueze valoarea textului scris. Cristi Iacob baleiază continuu între extremele normalității, când e prea blând, când e perplex de-a binelea din cauza prostiei elevei, până în punctul în care scapă de sub controlul conștient tot ceea ce înseamnă învățare. Așa se face că momentul monologului de sub statuie este o încununare a acestui desfrâu mental la care am asistat. În clipa aceea îi justifici megalomania, îi găsești resorturi interioare și-i cauți contrabalans. Numai că restul scenei e scufundat în întuneric. Mai puțin fundalul, acolo unde eleva zace deja într-o inerție soră cu moartea. Exasperanta durere de dinți a elevei, aducătoare de neînțelegeri profunde și cauzatoare de moarte (una mai puțin fizică față de alte montări ale Lecției, scoaterea efectivă din scenă a elevei nu e întâmplătoare, la fel și aducerea ei în spatele ecranului pe post de desfășurător de vieți inutile) te ține captiv și te scoate din minți. Creșterea în intensitate a durerii este adusă în scenă prin intermediul unui joc din ce în ce mai spasmodic, care o lasă fără suflare (uneori și la propriu) pe elevă. E un joc foarte subtil cu planurile de acțiune aici, pe care Radu Iacoban îl stăpânește foarte bine: n-avem un singur centru de atenție pe scenă, ci cel puțin doi, ca să nu spun că pe al treilea, cel din spatele scenei, îl ghicim mai tot timpul; ne-o imaginăm pe servitoare pândind, urmărind asiduu acțiunea, ochii care se holbează devenind vizibili în anumite momente. Un Cristi Iacob scos din zona lui de confort, aproape că e un contre employ rolul profesorului pentru el, dar unul pe care-l gestionează cu foarte mult profesionalism; o Silvana Mihai aflată în plină ascensiune și confirmare a talentului și capacității sale de muncă și o Liliana Pană care reușește să fie acolo unde trebuie și la momentul potrivit.

Întregul construct scenic imaginat de Radu Iacoban este unul bazat pe text, după cum spuneam, dar plus-valoarea este dată de felul cum s-a folosit de muzică și de lumini. Rareori mi-a fost dat să văd o îmbinare mai bună între muzică și text, atmosfera sonoră este ea însăși un personaj în tot acest spațiu, teatralul lasă în acest fel loc unui realism magic, dacă mi-e permisă comparația. Și-n tot acest dans continuu luminile vin să impună ritmul, succesiunea de pași pe care personajele îi fac cu o precizie milimetrică; un sfert de pas mai la stânga și ar ieși din lumină, ceea ce ar strica întregul echilibru al spectacolului.

Lecția de la Teatrul Mic vine ca o continuare firească pentru Radu Iacoban, după ce a montat Cântăreața cheală la Teatrul Maria Filotti din Brăila și după ce a lucrat în Relief (laboratorul de teatru tânăr pentru adolescenți din România, organizat de Teatrul Excelsior din București și Asociația T.E.T.A.) tot Ionesco. A fost un an dedicat absurdului ionescian pentru Iacoban și, după cum se vede, unul destul de bun. Cred că maestrul îi zâmbește de unde este el acum.

Cu o abordare originală, curajoasă, Lecția lui Radu Iacoban devine una de teatru pentru oricine, fie spectactor încercat și fidel Thaliei, fie novice. E un examen de maturitate pe care regizorul îl trece cu brio și o pledoarie pentru ce mai înseamnă teatrul astăzi.