Pelerinul vrăjit – Nikolai Leskov (roman)
Traducere din rusă de Adriana Liciu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2019
Un roman picaresc de mici dimensiuni, dar plin de forță, uimitor, deconcertant, de o bogăție inepuizabilă a poveștii, de la un clasic al literaturii ruse mai puțin cunoscut, nedreptățit, poate, de contemporaneitatea cu marile nume ale secolului al XIX-lea.
Ivan Severianîci Fliaghin, fiul unui iobag din gubernia Oriol, află într-un vis prevestitor că i-a fost „promis lui Dumnezeu“ de către mama sa, care a murit la nașterea lui, și că, dacă nu se călugărește, „va pieri de multe ori și n-o să piară niciodată până va veni pieirea sa adevărată“. La început, refuză să plece la mânăstire, și astfel începe o viață lungă plină de peregrinări, de aventuri dintre cele mai incredibile și de întâmplări cumplite. Și într-o zi, aflat pe un vas pe lacul Ladoga, îndemnat de tovarășii de călătorie, începe să-și depene povestea.
„Leskov este scriitorul viitorului și viața lui în literatură e profun dinstructivă. […] Este cel mai rus dintre scriitorii noștri.“ – L.N. Tolstoi
„Fără Leskov nu ar exista nici Bulgakov, nici Cehov, dar nici García Márquez ori Julio Cortázar. […] Leskov este povestitorul esențial: el nu înfățișează viața, o creează în întreg miracolul, teroarea și magia ei.“ – Alberto Manguel
„Poveștile lui sunt la fel de puternice precum fabulele și la fel de nebunești precum viața.“ – Alice Munro, laureată a Premiului Nobel pentru literatură
„Puțini naratori par atât de profund impregnați de spiritul poveștilor ca Leskov.“ – Walter Benjamin
„Leskov a fost în multe privințe – dacă nu prin limbajul său – un scriitor foarte modern, situându-se, alături de Zola și Dickens, printre cei mai mari romancieri ai secolului al XIX-lea.“ – The Times Literary Supplement
«Pelerinul vrăjit» este una dintre cele mai cunoscute scrieri ale lui Nikolai Leskov. Ideea acestui roman, publicat inițial în foileton în Russkii Mir din Sankt-Petersburg în 1873, a apărut în timpul unei călătorii a scriitorului pe lacul Ladoga și pe insula Valaam, locuită de călugări. Pe un vas care face curse pe lacul Ladoga între insula Koneveț și Valaam, oamenii se adună să stea de vorbă, ca să le treacă timpul mai ușor. Curând intervine în conversație un personaj ciudat, cu păr cărunt inelat și veșmânt călugăresc. Și pornește a povesti lucruri atât de bizare, încât tovarășii săi de călătorie sunt din ce în ce mai curioși în legătură cu el. Apoi începe să le spună istoria vieții lui, care se dovedește mai neașteptată și mai plină de suspans decât orice și-ar fi putut imagina ei: omul, expert în îmblânzirea cailor, lucrase pentru diferiți aristocrați, trăise zece ani în deșert, prizonier la tătari, se îndrăgostise de o frumoasă țigancă, de al cărei destin tragic nu fusese străin, luptase în război, gata să moară pentru păcate reale sau numai de el închipuite, în cele din urmă îmbrăcase veșmântul de călugăr, urmând o menire străveche, dar aventurile nu s-au oprit aici… totul povestit pe un ton firesc, cu umor și asumat tragism deopotrivă.
Nikolai Semionovici Leskov (1831–1895) s-a născut în satul Gorohovo din gubernia Oriol. Tatăl său era judecător de instrucție, iar mama sa provenea dintr-o familie de nobili scăpătați. După terminarea Gimnaziului Gubernial Oriol, în urma pierderii tatălui și a unui incendiu care a distrus proprietate afamiliei, în 1847 a intrat ca slujbaș la Curtea Penală din Oriol. Trecând apoi la direcția financiară din Kiev, a audiat în timpul său liber cursuri la universitate, a studiat limba polonă și a frecventat cercuri filozofico-religioase, interesat fiind în mod special de discuțiile cu pelerini, sectanți, disidenți religioși. În 1857 a intrat în serviciullui M. Scott, soțul englez al unei mătuși, iar activitatea la compania Scott & Wilkens i-a adus o largă experiență în multe domenii. Anul 1861 îl găsește la Sankt-Petersburg, unde colaborează la diferite ziare și reviste, precum Otecestvennîiezapiski, Russkaiareci și Severnaiapcela. Cariera literară și-a început-o în 1862, odată cu publicarea nuvelei Pogasșeedelo (O afacere stinsă), mai târziu apărută și sub titlul Zasuha (Seceta), semnată cu pseudonimul Strebnițki, pe care și l-a păstrat, pentru unele scrieri, până în 1869. Au urmat, în 1863, nuvele ca Jitie od noibabî (Viața unei femei) și Ovțebîk (Boul moscat), iar în 1864 romanul Nekuda (N-ai încotro) și mai cunoscuta povestire Lady Macbeth mțenskogouezda (Lady Macbeth din județul Mțensk, după care Șostakovici a creat mait ârziu opera cu același titlu). Printre scrierile sale mai importante se numără Voitelnița (Războinica, 1866), Soboriane (Clericii, 1872), Pelerinulvrăjit (Ocearovannîistrannik, 1873; Humanitas Fiction, 2019), Certogon (Izgonitorul diavolului, 1878), Levșa (Stângaciul, 1881). Nikolai Leskov s-a bucurat de prețuirea unor confrați ca Tolstoi, Cehov sau Gorki. Deși mai puțin cunoscut în afara Rusiei, este considerat unul dintre marii autor iruși ai secolului al XIX-lea.
*******
Pelerinul vrăjit de Nikolai Leskov (Fragmente)
Fostul coneser Ivan Severianîci, domnul Fliaghin, își începu povestirea astfel:
— M-am născut ca iobag și mă trag din oamenii de curte ai contelui K. din gubernia Oriol. Acuma, sub domnii cei tineri, avuţiile acelea s-au împrăștiat, dar sub contele cel bătrân erau mari de tot. În satul G., unde trăia contele însuși, erau un ditamai căsoiul, un pavilion pentru oaspeţi, teatru, o galerie anume ca popicărie, cuști pentru câinii de vânătoare, urși vii legaţi la stâlp, grădini, avea cântăreţi care dădeau concerte și actori care jucau tot felul de scene; avea atelierele sale de ţesut și de tot felul; dar ce-l interesa cel mai mult era herghelia. Fiecare treabă își avea oamenii ei, dar celei cu caii i se dădea o atenţie mai mare decât tuturor, și așa cum la oaste era odinioară cantonist fiul de soldat, ca să lupte, așa era și la noi: vizitiu și băiat-vizitiu, ca să meargă pe cal, rândaș și băiat-rândaș, să îngrijească de cai, mujic cu hrana cailor și băiat asemenea, să care hrana de la arie la grajduri. Taică-meu era vizitiul Severian, și măcar că nu se număra printre cei dintâi, că erau o droaie la noi, șase cai mâna, iar când cu alaiul ţarului a fost al șaptelea în alai și-a fost dăruit cu un asignat albastru din cel vechi. De mamă am rămas orfan din pruncie și n-o ţin minte, că am fost fiu din rugă, adică ea, neavând multă vreme copii, m-a tot cerut lui Dumnezeu, și cum m-a avut, chiar când m-a născut, a murit, fiindcă eu m-am ivit pe lume cu un cap neobișnuit de mare, așa că nici nu mi-au spus Ivan Fliaghin, ci doar Golova (nta trad rusă- cap). Trăind eu pe lângă taică-meu în acaretul vizitiilor, îmi petreceam toată vremea pe la grajduri, și-acolo am pătruns taina de a cunoaște animalul, și pot să spun că am prins dragoste de cal, că mic fiind, mă târam de-a bușilea printre picioarele cailor, și ei nu m-au schilodit, iar crescând, i-am cunoscut cât de bine se poate. La noi crescătoria era separat și grajdurile separat, iar noi, oamenii de la grajduri, nu puneam piciorul la crescătorie, ci primeam de-a gata învăţăcei de-acolo și-i învăţam. La noi fiecare vizitiu cu foraităr avea câte șase cai, și nu erau de-aceeași rasă: erau de Viatka, de Kazan, calmuci, de Bitiuga, de Don – toţi din cai aduși, cumpăraţi la târguri; ai noștri, de la herghelie, se-nţelege, erau mai mulţi, doar că de ei nu merită să vorbesc, fiindcă ăștia de crescătorie sunt potoliţi și n-au firea tare, și nici vreo fantezie veselă n-au, pe când sălbăticiunile astea, astea, de groază ce fiare erau. Cumpăra câteodată contele de-a dreptul herghelii întregi, cum ar veni, cu tabunul, ieftin, câte opt-zece ruble de cap, și cum îi goneau acasă, cum începeam să-i școlim. E de spaimă ce se-mpotrivesc. Se-ntâmplă să și crape juma’ din ei, dar nu se lasă educaţi: stau în curte – se minunează întruna, se și năpustesc în ziduri, și se tot uită la cer, ca păsările trag cu ochiul. Te-apuca și mila uitându-te la câte unul, că, uite, vedeai că parcă îi arde inima să-și ia zborul, dar n-are aripi… Și la-nceput, nici vorbă să bea apă și să mănânce ovăz din jgheab, și se usucă, se usucă până se sleiesc de tot și crapă. Câteodată se pierdea mai bine de jumătate din ce cumpăram, mai ales din cei chirchizi. aceștia iubesc la nebunie libertatea stepei. În schimb se-ntâmplă că, învăţându-i, chiar și din aceia care se deprind și rămân să trăiască, nu puţini să fie schilodiţi, că n-ai alt mijloc la sălbăticia lor decât severitatea; în schimb, din cei care îndură educaţia și știinţa iese ceva așa de ales, că niciodată n-o să aibă un cal de crescătorie virtutea lor la mers.
Părintelui meu, Severian Ivanîci, îi reveneau ca vizitiu șase cai chirchizi, iar când eu am mai crescut, m-a pus și pe mine foraităr la caii aceia. Caii erau răi, nu dintr-acei de cavalerie de-acum, de se iau pentru ofiţeri. noi le spuneam ăstora, pentru ofiţeri, kofişenki, că nu era nici o plăcere să mergi pe ei, ofiţerii puteau să și șadă pe ei, pe când ceilalţi erau fiară, aspidă și vasilisc la un loc: botul era un rânjet, coama – foarfece… ce mai, de spaimă! Și nu știau ce-i oboseala: nu doar optzeci, dar și-o sută, și-o sută cinșpe verste, din sat până la Oriol, ori la-ntoarcere, la fel le făceau, n-aveau nevoie de odihnă. Când o iau din loc, ai grijă să nu zboare pe-alături. Iară eu, când m-au pus pe cal ca foraităr, aveam doar unșpe ani, și glasul l-aveam taman cum se cerea și se cădea pentru un foraităr de curte: cât se poate de sfredelitor și de răsunător, și ţinea atâta de mult, că puteam să dau drumul la un „diii…ii…oo“ și s-o ţin așa și juma’ de ceas; dar în trup n-aveam încă putere, așa că la drumurile lungi nu eram în stare să stau slobod în șa, și mă legau de cal, adică de șa și de chingi, mă înfășurau în curele tot și făceau așa fel ca să nu cad. Te zgâlţâie groaznic, și nu doar o dată te ia ameţeala și nu mai știi de tine, dar mergi mai departe călare, ai poziţia ta, și când ţi-ajunge de-atâta bălăngănit, îţi vii din nou în fire. Nu-i ușoară funcţia asta; cât ţine drumul, se-ntâmplă să treci și de câteva ori din una-n alta, ba te lasă puterile, ba îţi vii în fire, și acasă te dezleagă de șa ca pe unul care nu mai e viu, te culcă și îţi dau să miroși hrean; ei, dar pe urmă m-am deprins și n-au mai trebuit toate astea; ba se mai întâmpla și să merg și să tot caut să-i ard una cu biciul peste cămașă câte unui mujic care-mi ieșea în cale. năzbâtie de foraităr, e știută deja. Și uite-așa, plecăm noi odată cu contele, care se ducea să facă o vizită. Era o vreme de vară, minunată, contele ședea cu câinele în trăsura deschisă, tăicuţul meu mâna cei patru cai, iară eu galopam de zor în faţă, dar drumul se abate deodată de la șleah și face un ocol de vreo cinșpe verste spre o mânăstire căreia îi zice sihăstria P… Drumeagul ăsta l-au făcut călugării, să te ispitească mai mult să mergi la ei: și e de-nţeles, că pe drumul public ai mizerie și răchitișuri, numai nuiele îmbârligate-i tot; iar drumeagul spre sihăstria călugărilor e curat, măturat tot și îngrijit, și pe margini au crescut mestecenii pe care i-au sădit, e așa o verdeaţă și așa o mireasmă de la mestecenii aceia, și în depărtare se vede câmpul larg… Într-un cuvânt, e așa de frumos că, uite, îţi vine să și strigi de frumos ce e, iar de strigat fără rost, se-nţelege, nu poţi, așa că ţin în mine și doar salt; numai că deodată, când mai erau trei-patru verste până la mânăstire și tocmai începuse să mă îmbie o pantă, zăresc chiar în faţa mea un punctișor… ceva care abia-abia se mișca pe drum, ca un arici. Eu m-am bucurat de-așa prilej, și când am tras un „diii-iii-t-t-t“ din toate puterile, a răsunat cale de-o verstă, și-așa m-am înflăcărat, că atunci când am apucat să ajungem din urmă carul cu doi cai la care strigam, m-am și ridicat în scări; și văd un om culcat pe fân în car și, pesemne, de plăcut ce-l încălzea soarele în vânticelul proaspăt și neavând nici o temere, dormea dus, lungit de drag cu spinarea-n sus, și până și cu braţele larg desfăcute, de parcă îmbrăţișa carul. Văd că nu se întoarce și o iau într-o parte, dar când am ajuns în dreptul lui, înălţat în scări – atunci am și scrâșnit din dinţi prima oară – l-am croit din toate puterile cu biciul pe spinare. Caii lui au luat-o cu carul la vale, iar el s-a și ridicat, un moșneguţ era, cu o tichie de poslușnic, uite, cum sunt eu acuma, și cu o faţă plângăreaţă, ca de muiere bătrână, și speriat rău, și-i curgeau lacrimile, și se răsucea-n fân ca peștele-n tigaie și, buimac, pesemne că n-a luat seama la margine, și s-a rostogolit din car sub roată, târâș prin praf… și picioarele i s-au încurcat în hăţuri… mie și lui taică-meu, da’ și contelui, ni s-a părut mai întâi de râs cum se rostogolea, dar numai ce văd că acolo jos, la pod, caii s-au înţepenit cu o roată în piciorul podului și-au rămas în loc, dar el nu se ridică și nu se întoarce… ne apropiem noi, mă uit, era cenușiu tot de praf, și faţa nu mai avea nas, doar o crăpătură era, și din ea sânge… Contele a poruncit să oprim, s-a dat jos, s-a uitat și zice: „E mort.“ M-a ameninţat că o să fiu biciuit acasă și a poruncit să mergem degrabă la mânăstire. De-acolo au trimis oameni la pod, iar contele a vorbit acolo cu egumenul, iar în toamnă a plecat într-acolo de la noi, ca dar, un convoi întreg cu ovăz, și cu făină, și cu carași uscaţi, iar pe mine m-a bătut taică-meu cu biciul acolo, în dosul unei magazii, de mi-a rupt nădragii, dar nu chiar rău de tot, fiindcă, după cum mi-era datoria, trebuia să merg din nou călare. Așa s-a și sfârșit treaba, dar chiar în noaptea aceea mi s-a arătat în vis călugărul pe care îl croisem, și iarăși plângea ca o muiere. Zic:
„Ce vrei de la mine? Du-te de-aici!“
Dar el răspunde:
„Tu, zice, mi-ai luat viaţa fără pocăinţă.“
„Ei, n-oi fi doar tu așa. Acuma ce să-ţi fac? Că doar n-a fost dinadins. Și ce, zic, e rău acuma? Ai murit și s-a isprăvit tot.“
„S-a isprăvit, zice, asta așa e, și îţi sunt foarte recunoscător pentru asta, dar acum am venit de la mama ta bună să-ţi spun: știi că tu ești fiu din rugă ?“
„Cum să nu, zic, am auzit de asta, bunica Fedosia mi-a spus nu o dată“.
„Dar știi, zice, că ești fiu făgăduit?“
„Cum adică?“
„Adică, zice, ești făgăduit Domnului.“
„Dar cine m-a făgăduit?“
„Mama ta.“
„Ei, atunci, zic, las’ să vină ea la mine să-mi spună, că asta oi fi scornit-o tu.“
„Nu, zice, n-am scornit, dar ea nu poate să vină.“
„De ce?“
„Așa, zice, fiindcă aici la noi nu e ca la voi pe pământ: cei de-aici nu vorbesc toţi, și fiecare cu ce e dăruit aceea și face. Dar dacă vrei, zice, o să-ţi dau un semn ca să-ţi adeveresc.“
„Vreau, răspund eu, dar ce fel de semn?“
„Păi, uite, zice, semnul e că vei pieri de multe ori și n-ai să pieri niciodată până va veni pieirea ta adevărată, și-atunci o să-ţi amintești făgăduiala făcută de mama ta pentru tine și o să te duci la mânăstire.“
„Foarte bine, răspund eu, mă-nvoiesc și-aștept.“
Și-a dispărut, iar eu m-am trezit și-am uitat toate astea, și nici prin gând nu mi-a trecut că toate aceste pieiri aveau să și vină una după alta. Numai că, după o vreme, am plecat cu contele și cu contesa la Voronej – o duceam pe contesa cea micuţă la moaștele nou apărute ca să-i lecuiască picioarele strâmbe – și ne-am oprit în uezdul eleţk, în satul Krutoe, ca să mânânce caii, și lângă jgheab m-a luat iar somnul, și văd că vine iarăși călugărașul cela căruia i-am curmat viaţa și zice:
„ascultă, Golovanka, mi-e milă de tine, cere-te degrabă de la stăpâni să te duci la mânăstire; o să te lase.“
Eu răspund:
„Adică de ce să mă duc?“
Iar el zice:
„Păi altfel o să vezi cât rău o să înduri.“
Bine, îmi zic eu, îţi trebuie să cobești ceva de vreme ce te-am omorât. Și m-am sculat, am înhămat caii cu taică-meu și-am plecat, dar dealul e-aici pieptiș de tot și cotit, și-ntr-o parte e o prăpastie în care cine știe câţi or fi pierit. Și zice contele:
„Ia seama, Golovan, mai cu grijă.“
Dar eu mă știam dibaci și, măcar că hăţurile de la oiște le ţine vizitiul, mă pricepeam bine să-i fiu de ajutor lui taică-meu. Caii pe care-i avea în oiște erau puternici și aveai bază-n ei: puteau să meargă la vale într-un fel al lor, de-și puneau coada pe pământ, dar unul din ei, parșivul, le-avea cu astronomia: cum începeai să tragi mai cu putere, odată smucea capu-n sus și dracu’ știe ce admira el acolo-n cer. Ăștia-s astronomi până-n măduva oaselor, îs tot ce poate să fie mai rău, și mai cu seamă în oiște sunt cei mai periculoși, foraitărul nu trebuie să piardă deloc din ochi un cal cu asemenea purtare, fiindcă astronomul nici nu se uită unde pune picioarele, și cine știe unde nimerește. Eu, se-nţelege, știam toate astea despre astronomul meu și-l ajutam întotdeauna pe taică-meu; și calul pe care sunt călare și cel pe care îl am la mână îi ţin cu frâiele pe cotul stâng, și îi pun așa fel încât să le vină coada chiar în dreptul oiștei, iar oiștea le vine între crupe, și am tot timpul biciul gata pregătit înaintea ochilor astronomului, și cum văd că prea a luat-o-n cer, trosc la rădăcina nasului, și pe loc lasă botu-n jos, și mergem de mai mare dragul. Așa și de data asta: mergeam la vale, și eu, știţi, mă sucesc în faţa oiștii și potolesc astronomul cu biciul, când deodată-l văd că nu mai știe nici de hăţurile lui taică-meu, nici de biciul meu, cu gura numai sânge de la zăbală și ochii scoși din orbite, și aud deodată că-ncepe să pârâie ceva în spatele meu și buf, și tot echipajul o și ia razna… se rupsese frâna! strig la taică-meu: „Ţine! ţine!“ Și urlă și el: „Ţine! ţine!“ Dar ce să mai ţii, când toţi cei șase cai se duc ca apucaţii fără să mai vadă nimic, iar prin faţa ochilor îmi ţâșnște deodată ceva: taică-meu zbura de pe capră… se rupseseră hăţurile… iar în faţă – prăpastia aia grozavă… Nu știu de cine mi-a fost milă, de stăpâni ori de mine, numai că văzând că pieirea era sigură, m-am aruncat din șa pe oiște și m-am atârnat de capătul ei. Nici nu știu cât cântăream la vremea aceea, dar când e să se-adauge, totul atârnă greu, și-așa de tare am apăsat caii din oiște, că au început să horcăie și… văd că nu mai sunt caii din faţă, parcă fuseseră retezaţi, iar eu atârn chiar peste prăpastie, iar trăsura stă și s-a proptit în rotașii pe care i-am strivit cu oiștea.
Abia atunci m-am dumirit și m-a apucat spaima, mâinile mi s-au desprins, am zburat și nu mai ţin minte altceva. Nu știu nici după cât timp mi-am venit în fire, și văd că sunt într-o izbă și un mujic zdravăn îmi spune:
„Ia te uită, chiar ești viu, flăcăule?“
Eu răspund:
„Pesemne că-s viu.“
„Dar ţii minte, zice, ce-a fost cu tine?“
Am căutat să-mi aduc aminte și mi-am amintit cum au gonit caii cu noi și cum m-am aruncat pe capătul oiștei și cum atârnam deasupra prăpastiei; dar ce-a fost mai departe – nu știu.
Dar mujicul numai ce zâmbește:
„Păi de unde, zice, să știi. Că acolo, în prăpastie, caii tăi din faţă n-au ajuns vii – praf s-au făcut, iar pe tine parcă te-a salvat o putere nevăzută: cum căzuși pe un morman de lut, te și duseși la vale pe el ca pe sanie. E mort de-a binelea, am crezut noi, dar când ne uitarăm, aer trăgeai, dar erai dus. Ei, dar acu’, zice, scoală dacă poţi, du-te cât mai degrabă la stăpâne-tu: contele a lăsat bani, că dacă mori, să te îngropăm, dar dacă o să fii viu, să te ducem la el la Voronej.“
Și-am și plecat, dar n-am deschis gura tot drumul, doar am ascultat la mujicul acela care m-a dus cum cânta întruna la armonică Barînia. Cum am ajuns la Voronej, contele mă cheamă în odăile dânsului și-i spune contesei :
„Uite, zice, contesa mea, noi băiatului ăstuia îi datorăm viaţa.“
Contesa doar a dat din cap, dar contele a spus:
„Cere de la mine ce vrei, Golovan, fac orice pentru tine.“
Eu răspund:
„Nu știu ce să cer!“
Dar el zice:
„Păi ce ai vrea?“
Mă gândesc eu, mă gândesc și zic:
„Oarmonică.“
Contele a-nceput să râdă și zice:
„Ei, chiar că ești prost, dar oricum, când va veni vremea o să-mi amintesc eu singur de tine; dar armonica, zice, să-i fie cumpărată numaidecât.“
S-a dus un lacheu pe la prăvălii și mi-a adus armonica la grajd.
„Na, zice, cântă.“
Eu am luat-o și-am început să cânt, dar când am văzut că habar n-aveam, am lăsat-o baltă, și pe urmă, a doua zi, mi-au și furat-o niște pelerini de sub un șopron. Ar fi trebuit să folosesc prilejul că aveam bunăvoinţa contelui și să cer atunci, cum mă povăţuise călugărul, să plec la mânăstire; dar nu știu nici eu de ce am cerut armonica, și așa am nesocotit prima chemare ce-o aveam, și de-atunci am mers dintr-o încercare în alta, cu suferinţe din ce în ce mai mari, dar fără să pier în vreuna, până când tot ce mi-a prevestit călugărul în vis s-a adeverit.
