Așteptându-i pe ruși

Acțiunea din Patrioții se petrece în Banatul sârbesc, la 1848 – 1849, deci în plină revoluție (cea care a cuprins mare parte din Europa). La ora aceea, zona făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar revoluția nu face altceva decât să dezvolte naționalismele, în loc de mai firescul patriotism. Asta și pentru că în astfel de momente ies la iveală tot felul de tipologii umane, parveniții social și oportuniștii fiind cei care au de câștigat în primă fază (rămâne de discutat dacă și pe termen lung). Felul cum se dezvoltă conflictul dintre sârbi și maghiari ne ajută să înțelegem cauzele ororilor din războiul care a urmat destrămării fostei Yugoslavii, un război extrem de sângeros, cu sute de mii victime, copii, femei și bătrâni deopotrivă, nu doar bărbații care au luptat în prima linie. Faptul că în zonă au conviețuit de-a lungul secolelor populații creștine și musulmane a determinat și conturarea trăsăturilor specifice acestui război, iar pe scenă s-a văzut foarte bine în cel puțin două momente (unul exact la începutul spectacolului, celălalt mai târziu) ce se întâmplă atunci când renunți la valorile și tradițiile bisericii din al cărei corp faci parte.

András Urbán, regizorul spectacolului, și-a propus să ne facă să înțelegem istoria acelui loc, care se chema Vršac, treptat aflând și cum a luat naștere Voivodina. Felul cum a gândit spectacolul a ajutat mult spectatorul, deși sunt convinsă că el a fost creat special pentur sârbi și mai puțin pentru populațiile din jurul Serbiei. Și e cu atât mai meritoriu felul cum a reușit să dea discursivitate unui șir de evenimente care generează haosul și care intră toate sub imperiul absurdului care duce totul în cea mai neagră disoluție. Gradarea treptată a tensiunii până la momentul culminant – răzmerița totală care se soldează cu violuri, tâlhării și morți ritualice (exclent momentul cu „tăierea capurilor de fecioare” care se face în planul secund al scenei, prim-planul fiind ocupat de cei care erau la putere, parveniții momentului) – se face cu ajutorul muzicii de fanfară. Trei instrumentiști stau tot timpul spectacolului pe scenă și participă, exact ca în viață, la toate momentele, fie ele de bucurie, fie de tristețe (adică fie la nunți, botezuri, petreceri, fie la înmormântări). Trombonul, tobele și acordeonul reușesc să aducă în scenă atât muzica tradițională sârbească, cât și pe cea maghiară, dar slujesc de asemenea momentelor cu cântele patriotice, cele care țin loc de îndemn la luptă. Și muzica aceasta cântată când foarte tare, când mai potolit, se completează foarte bine cu vocile actorilor, voci antrenate, lucrate, pentru că n-a sunat nici măcar o singură notă fals. Și ca să fac o ultimă referință la momentele muzicale, rareori mi-a fost dat să aud într-o montare teatrală coruri care să cânte atât de bine cum au cântat actorii din distribuția Patrioții. Au fost momente și pe două voci, dar și momente de unison, momente în care trebuiau să combine cântatul cu mișcările în scenă, dar și momente statice, de prim-plan, special construite pentru ca echipa tehnică să schimbe decorul.

Patrioții a avut parte de o montare care mi-a adus aminte mult de „O scrisoare pierdută” a lui Caragiale, numai că eu nu știu să existe vreun spectacol după textul lui Caragiale cu atât de multă muzică și în care aceasta să devină personaj în sine. Dar , în mare, firul narativ rămâne cam același. Cum ajungem să justificăm opțiunile politice pe care suntem obligați să le asumăm? Și legat de aceste opțiuni politice, vine imediat și o a doua întrebare – cum facem că maimereu ajungem în situații absurde, din care nu prea mai știm cum să ieșim, singura soluție rămânând violența. De asemenea, un lucru foarte bine pus în evidență de-a lungul întregului spectacol este faptul că vorbim de situații care afectează comunitatea,deși acțiunile sunt inițiate de unii sau alții dintre membrii acesteia. Și evident că te trezești că te întrebi cât mai conteaza individul în tot ceea ce înseamnă astăzi relații externe, geopolitică etc. Nu în ultimul rând, una din marile teme de reflecție pe care ne-o propune Patrioții este legată de momentul când devine o zonă cu o populație multietnică zonă de conflict și, mai ales, cine alimentează acest(e) conflicte. Dacă readucem discuția în plan personal, deci la nivel de personaj, atunci unul dintre subiectele pe care s-ar putea discuta îndelung ar fi dată de întrebarea „Cât de greu este să-ți păstrezi luciditatea în momente-cheie?”. Pentru că pe scenă avem o întreagă tipologie umană, de la femeia care vrea să domine și care devine o adevărată femei-soldat, demnă să poarte steagul revoluției și să devină conducătoarea obștii și până la autistul/inadaptatul comunității, care, într-un fel, vine în contrapartidă cu cei avizi de putere, cu parveniții-criminali. El este cel care dă picătura de lucididate fiecărui moment în parte.

Un spectacol foarte bine regizat, cu momente-cheie bine puse în evidență, cu o discursivitate scenică care pune foarte bine în evidență textul, dar și pe actorii. Și să nu uit, pentru că i-am pomenit pe aceștia – de aplaudat la scenă deschisă condiția fizică a acestora și profesionalismul de care au dat dovadă – să cânți, să dansezi, să alternezi schimburile de replici cu momentele de cântat de parcă ai face un joc de glezne este ceva ce ține doar de un standard profesional greu de atins de marea majoritate a actorilor. De asemenea, foarte bine gândite momentelde cu travestiuri- travestirea devenind sinonimă cu destructurarea sistemelor de valori și ambivalența/ambiguitatea cărora trebuie să le facă față locuitorii Voivodinei. Iar bărbații nu par deloc ridicoli în fuste, n-au gesturi discrepante, inclusiv cei care sunt mai în vârstă asumându-și momentele și rolurile în totalitate.

Îl felicit pe Tompa Gábor pentru selectarea acestui spectacol în cadrul ediției 2018 a Festivalului Internațional Interferențe Cluj, WAR, tema festivalului devenind în acest caz nu doar pretext, ci chiar subiect de dezbateri serioase.

PS: titlul cronicii vine de la o replică auzită în timpul spectacolului, când membrii taberelor aflate în opoziție invocă venirea rușilor ca să-i ajute să decidă cine e îndreptățit să conducă, ceea ce m-a dus cu gândul la faptul că ai noștri au așteptat zeci de ani venirea americanilor după terminarea celui de-al doilea război mondial.

Jovan Sterija Popović – Patrioții

Teatrul Național din Belgrad, Serbia

Distribuția

Žutilov: Slobodan Beštić

Nančika: Anastasia Mandić

Milčika: Suzana Lukić

Šandor Lepršić: Pavle Jerinić

Mrs. Zelenić: Nela Mihailović

Šerbulić: Hadži Nenad Maričić

Smrdić: Nikola Vujović

Gavrilović: Zoran Karajić

Nađ Pal: Branko Jerinić