“Te cutremuri auzind cum eternul vuieşte, însă mai mult apoi când el amuţeşte.” Hans Carossa
“Noapte: acum se aud mai desluşit fântânile ţâşnitoare, toate.” Friedrich Nietzsche
Atunci când, într-o seară de toamnă a anului 1609, Galilei îndrepta către cer telescopul său (care mărea numai de douăzeci de ori puterea naturală a văzului) si vedea suprafaţa plină de asperităţi a lunii, întru totul asemănătoare celei a Pământului, anulând într-o clipă două milenii de fantazare cosmologică, faţa cunoaşterii omeneşti despre sine şi cosmos avea să fie schimbată definitiv, într-o singură clipă. Când în iarna lui 1610, Galilei va observa de asemenea lunile lui Jupiter, el punea bazele aventurii moderne a cunoaşterii cerurilor, ale acestei combinaţii improbabile de entuziasm, eroism, anxietate şi curaj care avea să ne devină dublu şi patos. Atunci când, pentru prima dată după sute de mii de ani, privirea indiscretă a unui om avea să sfredelească tărâmul zeilor, intram pe un drum fără întoarcere. Cerul avea să ne devină destin şi oglindă în care să ne contemplăm condiţia, altfel decât ne-o arătaseră cărţile sfinte. Exclamaţiile sceptice începuseră, tot mai hotărâte, să umple Europa încă de la sfârşitul secolului XV, ideile eretice începuseră să plutească neliniştitor deasupra capetelor luminate ale savanţilor, ipoteze de lucru ciudate şi neliniştitoare vorbeau despre un Pământ care nu se afla într-un punct fix, despre un Soare imobil şi despre infinite lumi. O viaţă nouă fremăta sub pojghiţa devenită translucidă a oului care ne adăpostise până atunci. Dar numai modesta privire prin telescop a lui Galilei avea să dea o formă şi un sens definitiv tuturor acestor lucruri, să ne coboare din cer, umplându-ne totuşi de dorul lui, să scoată ereziile lui Copernic din virtualitate şi să rupă pentru totdeauna o tradiţie care lega inextricabil zeii şi oamenii. Ştiinţa galileeană va sta la baza unei noi viziuni a omului despre el şi lume, o viziune pe care o recunosc ca fiind a mea. În cadrul ei, omul, departe de a fi creaţia suverană a unui creator, devine fiul întâmplător al hazardului, copilul unui univers ostil, care nu există pentru el şi nu este scena tramei lui metafizice. Lumile concentrice ale zeilor sunt înlocuite cu câmpiile periferice şi fără sfârşit ale unui cer ostil. Departe de a fi opera unui arhitect, omul va descoperi cu stupoare că este mai degrabă rodul unei aruncări de zaruri. Cerul a devenit pentru prima oară cantitativ şi nesfârşit. În liniştea lui tulburătoare, aceea care îl înspăimânta pe Pascal, nu se mai aude respiraţia vreunui zeu. În jurul planetei lui, sute de mii de pietre vagabondând prin Cosmos îi ameninţă în fiecare zi lumea. În jurul micii sale planete albastre, există infernuri de sulf şi de gheaţă în care nici măcar o singură celulă vie nu ar putea trăi. Nu sunt convins că Galilei ne-a descoperit lumea aşa cum arată de fapt şi că ne-a expus implicit tuturor neliniştitoarelor consecinţe ale acestei descoperiri din altruism sau din ataşament faţă de specie. Cred că mai degrabă dorul lui fără saţiu de a şti l-a împins acolo. Hotărârea de a cunoaşte chiar cu preţul zguduirii lumii celei vechi nu poate fi luată însă în nume personal. Toţi Galileii lumii noastre vorbesc inevitabil în numele întregii umanităţi. Dar faptul că este aruncat în lume nu este singurul lucru pe care-l va descoperi despre sine omul post-galileean. El va afla, cu precădere în secolul XX, că poate fi deopotriva iraţional, fanatic şi criminal. Că transformarea şi observarea naturii îi pot da totodată instrumentele pentru a o aneantiza. Că eroarea este consubstanţială minţii lui şi că poate prefera minciuna consolatoare adevărului. Knowledge is pain, spunea Anthony Hopkins într-un film celebru. Probabil că nimeni nu ştie asta mai bine decât omul modern.
Şi cu toate acestea nu ne-am distrus încă pe noi înşine. După Holodomor şi Holocaust ştim însă că o putem face. Am folosit energia nucleară pentru ca, asemenea zeilor, să ne luminăm oraşele şi să scoatem din beznă măruntaiele Pământului. Dar ştim că o putem folosi pentru a şterge de pe hartă oraşe întregi. Am reuşit să stăpânim, să folosim energia fosilă creată prin răbdarea de eoni a Pământului pentru a uni între ele capetele lumii, dar ştim acum că o putem folosi pentru a distruge biosfera. Am descifrat ADN-ul şi ştim cum să îmblânzim plăgile biblice. Dar ştim şi că, având cheia construcţiei noastre, putem păşi pentru prima oară în trans-uman, dincolo (sau poate dincoace) de om. Un întreg patos al fragilităţii caracterizează lumea noastră. Deşi nu realizăm cu toţii asta, mergem acrobatic pe un fir subţire care are pe una dintre părţi neantul.
Nu este probabil nimic de făcut decât să înţelegem că, religioşi sau seculari, suntem fragili. Că indiferent dacă ne credem copiii Domnului sau ai hazardului, depindem de o lume delicată hoinărind prin nesfărşitul spaţiului. Că lucrurile care ne unesc sunt singurul nostru pariu viabil. Că demonii noştri nu pot fi ţinuţi în frâu decât dacă vom face toţi un legământ (atât de improbabil totuşi) că vom şti să convieţuim. Nu avem decât şansa de a înţelege cât de speciali suntem în univers şi cât de specială e micuţa planetă albastră pe care o răscolim de milioane de ani. Nu avem decât şansa de a descoperi resursele pentru supravieţuire transformând deprimarea în patos. Patosul fragilităţii.
Nu cunosc multe volume care să fi exprimat mai bine acest patos ca Palidul punct albastru, cartea lui Carl Sagan. Exploatând magistral imaginea Pământului capturată în februarie 1990, de staţia Voyager 1, de la marginea sistemului solar, astronomul şi pedagogul Sagan ne oferă pagini memorabile, care-ţi taie respiraţia şi care alcătuiesc unul dintre cele mai zguduitoare şi mai profunde apeluri la conştientizare şi responsabilitate făcute vreodată umanităţii:
„Priviţi din nou acel punct. Acolo ne aflăm noi. Este casa noastră. Suntem noi. Pe acesta şi-au trăit şi îşi trăiesc viaţa toţi cei pe care-i iubeşti, toţi cei pe care-i ştii, toţi cei despre care ai auzit şi, până la urmă, toate fiinţele umane care au existat. Acolo se află totalitatea bucuriilor şi suferinţelor noastre, mii de religii, ideologii şi doctrine economice încrezătoare, fiecare vânător şi culegător, fiecare erou şi laş, fiecare creator şi distrugător de civilizaţie, fiecare rege şi ţăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită, fiecare mamă şi tată, copil plin de speranţă, inventator şi explorator, fiecare moralizator, fiecare politician corupt, fiecare „superstar”, fiecare lider suprem, fiecare sfânt şi păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo – pe un fir de praf suspendat intr-o rază de soare.
Pământul este doar o mică scenă într-o uriaşă arenă cosmică. Să ne gândim la râurile de sânge vărsate de toţi acei generali şi împăraţi doar pentru a se transforma, în triumf şi glorie, în stăpânii efemeri ai unei fracţiuni a acestui punct. Să ne gândim la nesfârşitele cruzimi coborâte de locuitorii unui colţ al acestui pixel asupra locuitorilor abia vizibili ai unui alt colţ… Poziţionările noastre, importanţa pe care ne-o atribuim, impresia că ocupăm o poziţie privilegiată în Univers sunt puse la îndoială de acest palid punct de lumină. Planeta noastră nu este decât o fărâmă izolată în marele întuneric cosmic. În obscuritatea noastră, în toată această imensitate, nu există nici un indiciu că vom primi ajutor din altă parte care să ne poată salva de noi înşine.
Pămâtul este singura lume cunoscută până acum care găzduieşte viaţă. Nu există un alt loc spre care specia noastră să poată emigra, cel puţin în viitorul apropiat. Putem vizita alte locuri, însă nu ne putem încă stabili. Fie că ne place sau nu, Pământul este pentru moment singurul nostru cămin.
S-a spus uneori că astronomia este o experienţă care te umple de umilinţă şi îţi întăreşte caracterul. Poate că nu există o dovadă mai bună a nebuniei vanităţii umane decât această imagine îndepărtată a măruntei noastre lumi. În opinia mea, subliniază responsabilitatea pe care o avem de a ne trata cu mai mare blândete unul pe celălalt şi de a păstra şi iubi palidul punct albastru, singurul cămin pe care îl cunoaştem.”
Cartea lui Sagan este impresionantă, pasionantă, de neocolit. Ea cuprinde radiografic complexitatea şi dilemele omului modern. Nu pot decât să salut apariţia ei, fie şi la mai bine de două decenii de la publicarea inițială. Ea constituie o provocare, un pariu, prolegomenele unui optimism înfrigurat şi lucid.
Deloc întâmplător, sondele noastre se numesc Venera, Galileo sau Viking. Ele trimit la tradiţia intregii umanităţi, la acea alianţă a oamenilor care de-a lungul secolelor a făcut posibile, în mijlocul carnagiului planetar, bunătatea şi candoarea. Pentru că, e vremea să o înţelegem, această alianţă a oamenilor este tot ceea ce putem opune adâncului negru şi neomenesc al cerului fără de sfârşit.
Carl Sagan – Un palid punct albastru
Editura Herald
Colecția : MATHESIS
Anul apariției : 2016
Traducere : Walter Fotescu
Nr. de pagini : 352
ISBN : 978-973-111-597-9
Lansarea acestei cărți va avea loc mâine, 7 septembrie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în cadrul evenimentului „Știința și fascinația descoperirii” , parte a campaniei „Te așteptăm în librărie!” organizată de Editura Herald.
Cartea poate fi achiziționată de pe elefant.ro, Libris.ro și de pe site-ul editurii.
